Pe timpul comuniştilor, fotografiile lui Alexandru Bellu nu arfi fost nicidecum publicate, pentru că ele ar fi contrazisostentativ teza că ţăranul român a fost o victimă obidită şi fărăsperanţă a nemiloasei orânduiri burghezo-moşiereşti, care l-aexploatat fără nici un scrupul pe autorul anonim al baladeiMioriţa, abrutizindu-l şi umilindu-l printr-o nesfârşită foame,mizerie şi muncă brută.
Ca să incheiem cu această perspectivă propagandistică, sănotăm faptul că, in anii 70 cu deosebire, au fost produse zeci şisute de mii de cărţi poştale color (unele comandate chiar unuieditor străin, Kruger), de un festivism ţipător, infăţişând ţăranişi ţărance din toate zonele etnogeografice ale ţării cu un zâmbettâmp lipit pe faţă, purtând costume populare proaspăt scoase de lamagazie şi stând cuminţi la poză lângă o casă de la Muzeul Satului,dănţuind ca la Casa de Cultură in mijlocul unui parc sau sunând dinbucium pe dealurile de la margine de oraş.
Dimpotrivă, chiar dacă fotografiile făcute de Alexandru Belluintre 1875 şi 1907 il imbracă pe ţăranul român intr-o aură idilicădesăvârşită, mereu in comuniune firească cu natura, ca un purtătordemn de ancestrală inţelepciune sau etalând o gingaşă frumuseţeinterioară şi un carismatic pitoresc exterior, ele sunt sincere.Nici una dintre fotografii nu este făcută in studio, cu un decor demucava in spate, dar idealizind realitatea până la pragulneverosimilului, aşa cum bine spunea Dan Popescu, un exeget alartistului, imaginea universului rural oferit de Alexandru Bellu nuare nici o pretenţie de document istoric. Nici tablourile cupeisaje şi scene de la ţară ale lui Nicolae Grigorescu, cu careBellu a fost foarte bun prieten, nu sunt documente istorice, cicreaţii ale talentului şi sensibilităţii unui artist care a filtratrealitatea prin propria sa personalitate. In cărţile poştaleeditate de C. Sfetea sau de Leon Alcalay in perioada 1900-1913 saumai târziu in anii 20 de Editura Cartea Românească, toate cumenţiunea "Colecţia A. Bellu", ţărăncile sunt tinere, frumoase,senine, cu o broboadă pe cap, dar mereu desculţe, fie la râu sau inogradă, in timp ce rădăcina unui sân fără nevoi de siliconare să sevestească din decolteul generos al iiei. Tinereţea sănătoasă şifertilă a fetelor nu este tulburată de nici un flăcău viril şisolid, ci e doar uneori armonios contrapusă de un moşneagvenerabil, cu părul alb, cântând din fluier sau ţinându-i detovărăşie in carul cu boi la trecerea unui vad. Tot in anii 20 acirculat o serie la fel de numeroasă de cărţi poştale editate deSocec&Co S.A., purtând menţiunea "Colecţia Radu A. Bellio",ceea ce permite presupunerea că este vorba de clişee moştenite şipublicate de fiul artistului, al cărui unchi a fost marelecolecţionar de artă şi mecena al impresioniştilor parizieni,Georges de Bellio.
Alexandru Bellu provenea dintr-o veche familie aromână,originară din oraşul Pella din Macedonia, venită in Tara Româneascăin jurul anului 1870 şi s-a născut la 5 mai 1850, mama sa fiindEliza Stirbey, fiica domnitorului Barbu Stirbey. Potrivit ranguluifamiliei sale, Alexandru a primit o educaţie aleasă, finalizatăoficial - aşa cum era moda - cu o licenţă in drept la Paris, darneoficial, cu o solidă cultură, canalizată apoi spre colecţia defrumos (pictură, numismatică, covoare, mobilier, artă populară -toate fiind donate după moartea sa, in 1921, Academiei Române) derafinatul său unchi parizian Georges de Bellio.
Pasiunea pentru fotografie a lui Alexandru Bellu, cel care poatefi aşezat printre pionierii fotografiei româneşti, alături de CarolPop de Szatmary şi Constantin Sturza Scheianu, a incetat brusc in1907. Explicaţia a fost indreptată spre două direcţii: moarteabunului său prieten, pictorul Nicolae Grigorescu, alături de care aimpărţit sensibilitatea artistică şi fascinaţia pentru lumeasatului sau dramatica răscoală a ţăranilor din acel an, reprimatăcu duritate de armată şi ale cărei orori şi excese de sânge nu maipermiteau nici o iluzie idilică.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
