Într-un an în care se comemora o sută de ani de la izbucnirea primei conflagraţii mondiale au apărut nenumărate volume de istorie gravă care analizează istoria războiului, dar şi memorii ale unor personalităţi române sau străine participante la acea conflagraţie. Pe unul dintre aceste volume, apărut pe piaţă la sfârşitul lui 2014, la Editura Humanitas *), îl socotim deosebit de important din mai multe motive. Pe de o parte, este vorba de memoriile unui participant direct la lupte. Pe de altă parte, este una dintre cele mai grave cărţi care fac legătura între războaiele în care a fost implicat Regatul Român acum o sută de ani şi starea naţiei şi a armatei sale. Este vorba de memoriile lui George Topîrceanu. G. Topîrceanu şi-a publicat memoriile din Primul Război Mondial în trei volume: Amintiri din luptele de la Turtucaia (Alcalay & Co., Bucureşti, 1918 – imediat după eliberarea din prizonierat), În ghearalor: Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare (Editura Librăriei Socec & Co., Bucureşti, 1920) şi Pirin Planina: Episoduri tragice şi comicedin captivitate (Editura Naţionala – Ciornei, Bucureşti, 1936). În ediţia
de faţă, alcătuită în redacţia Editurii Humanitas, au fost cuprinse integral, cu supratitlul „Memorii de război“, volumele Amintiri dinluptele de la Turtucaia şi Pirin Planina. Reproducem mai jos (şi cu acordul său) mare parte din prefaţa istoricului Daniel Cain, care explică de ce această carte chiar merită citită.
*
* *
„Niciodată în viaţa mea nu am fost mai îngrozit de cum sunt acum. Amurg nouros, soldaţi ca furnicile pe mal şi pe şlepuri. Dunărea tulbure sub noi. Ce-mi va aduce noaptea aceasta şi ziua de mâine?” În august 1913, atunci când îşi nota aceste gânduri în jurnalul său de campanie, sergentul George Topîrceanu nu bănuia că-i va fi dat să retrăiască aceeaşi spaimă, peste doar trei ani. Cauzele vor fi identice: dezorganizarea şi panica care au pus stăpânire pe armata română. Prezenţa apăsătoare a pericolului holerei, care umbreşte succesul facilei campanii militare din vara lui 1913, de la sud de Dunăre, va fi înlocuită, în august 1916, de omniprezenta ameninţare a soldatului bulgar, animat de „o nebună furie de răzbunare”. După intervenţia militară în cel de-al doilea război balcanic, cu sentimentul că România este arbitru în acest spaţiu, politicienii de la Bucureşti preferă să creadă că există o armată bine înzestrată, bine organizată şi bine condusă. Această iluzie va fi însă spulberată în mod dureros la Turtucaia, în prima confruntare dintre trupele bulgare şi cele române. Cum a fost posibil, totuşi, acest dezastru militar?
La începutul secolului trecut, state vecine şi deseori concurente, România şi Bulgaria au o abordare diferenţiată în privinţa dezvoltării propriilor forţe armate. Dacă Vechiul Regat, legat printr-o alianţă defensivă de Berlin şi Viena, preferă să-şi concentreze efortul legislativ asupra modernizării instituţiilor sale, autorităţile de la Sofia pun nevoile armatei mai presus de orice. Se consideră că greutatea politică a unui stat este direct proporţională cu puterea sa militară, în timp ce războiul este cel care dezvăluie calităţile şi slăbiciunile unei naţiuni. Timp de trei decenii, la Sofia asistăm la un adevărat program de înarmare vizând obţinerea independenţei şi alipirea, în graniţele Bulgariei, a tuturor teritoriilor otomane locuite de etnici bulgari. Aşa se explică de ce, în doar 25 de ani de la apariţia sa, Principatul bulgar devine statul cel mai militarizat din Peninsula Balcanică. Pentru micile state din regiune, care urmăresc satisfacerea maximală a propriilor idealuri naţionale, pofta vine mâncând.
În preajma războaielor balcanice, România este statul cel mai important din spaţiul sud-est european, atât ca suprafaţă, cât şi ca populaţie. Înconjurată de o Turcie vlăguită, de două Mari Puteri rivale (Austro-Ungaria şi Rusia) şi de mici state în căutarea propriului ideal naţional, România se simte în siguranţă la adăpostul neutralităţii. Orice modificare teritorială în regiune nu poate decât să stârnească îngrijorare la Bucureşti. Este de înţeles, aşadar, şocul şi neliniştea pe care le provoacă, în toamna lui 1912, succesele militare ale aliaţilor balcanici (Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru) împotriva Imperiului Otoman. Guvernanţii români văd în creşterea teritorială a Bulgariei o ameninţare directă la adresa Dobrogei. Presa vremii scrie: „Noi nu putem tolera ca Bulgaria să crească pe socoteala Turciei. Aceasta este pentru noi o chestiune de existenţă naţională şi de stat. Nu putem tolera ca, după ce o avem pe Rusia într-o coastă, să avem un alt stat slav mai mare şi mai puternic decât noi.” Societatea românească îşi pune o întrebare considerată legitimă: Dacă se lărgeşte Bulgaria, de ce nu ne lărgim şi noi? Ideea unei rectificări a graniţei dobrogene îşi face repede loc pe agenda guvernanţilor de la Bucureşti şi Sofia. Negocierile diplomatice, lungi şi sterile, nu fac decât să sporească irascibilitatea opiniei publice din cele două ţări, pentru care rectificarea graniţei comune devine o chestiune de viaţă şi de moarte. Pe fondul înrăutăţirii relaţiilor dintre aliaţii balcanici, din cauza neînţelegerilor privind împărţirea teritoriilor cucerite, politica României urmăreşte restabilirea echilibrului de forţe în zonă.
În momentul în care Bulgaria decide să-şi atace foştii aliaţi, cabinetul Titu Maiorescu consideră că are mână liberă pentru a impune pacea. Ca o „ţară de civilizaţie”, declară Maiorescu, România are misiunea „să pună ordine şi să aducă pacea în Balcani”. Este şansa îndelung aşteptată pentru a rezolva conflictul balcanic, fără prea mare risc şi cu un bun profit: o extindere teritorială şi un prestigiu sporit în Europa de Sud-Est. Cu acceptul cancelariilor europene, România decide să mobilizeze şi să-şi trimită armata peste Dunăre. Este prima campanie militară după 1877 iar entuziasmul este de nedescris. Din fericire, aceasta se va dovedi o simplă excursie de agrement. Alta ar fi fost soarta ei dacă bulgarii nu ar fi fost încolţiţi din toate părţile. În caz contrar, am fi avut surprize dureroase. Impresia pe care am cules-o la început, scrie unul dintre participanţii la această campanie, era că intrăm într-o ţară părăsită de oameni şi de Dumnezeu. Mobilizat şi el, George Topîrceanu observă că „satele sunt pustii de voinici”, iar trupele române cad asupra lor, „ca lăcustele”. La fel de adevărat, armata română nu avea pregătirea necesară pentru o campanie de durată. Apariţia holerei, când toată lumea şi-a pierdut capul, nu a fost deloc un simplu incident. Este o anticipare a dezastrului militar din toamna lui 1916. Nu întâmplător, Constantin Argetoianu va considera campania militară din Bulgaria drept „o mare nenorocire”, deoarece succesul facil nu a făcut altceva decât să confirme „obiceiurile noastre de a trata toate lucrurile cu uşurinţă”. Impresie confirmată şi de diplomaţii străini acreditaţi la Bucureşti. În condiţiile în care guvernanţii au mizat totul pe o carte şi au câştigat, „este lesne de înţeles ca noţiunile de noroc şi succes prin muncă să fie confundate”.
După ce ne jucasem de-a războiul dincolo de Dunăre, notează sarcasticul Argetoianu, la Bucureşti ne-am jucat de-a Congresul de la Viena. Tratatul de pace semnat la 28 iulie/10 august 1913 reprezintă, indiscutabil, apogeul diplomatic al domniei lui Carol I. Părerea generală este că extinderea teritorială obţinută de România în vara anului 1913, prin anexarea Cadrilaterului, a fost obţinută din vrerea lui Dumnezeu şi „prin puterea armatei noastre”. Se vorbeşte şi despre inteligenţa oamenilor politici, datorită cărora România a câştigat, fără a trage un foc de armă şi cu puţine jertfe, „pământ, glorie, bogăţii”. Nu cunosc în istorie nicio împrejurare, declară Take Ionescu, în care cineva să fi plătit mai puţin decât a plătit România pentru rezultatele obţinute prin Pacea de la Bucureşti. Chiar dacă este statul care, în urma acestei păci, a beneficiat de cea mai mică extindere, în termeni de teritoriu şi populaţie, Vechiul Regat a reuşit să-şi păstreze, din acest punct de vedere, supremaţia în raport cu statele balcanice. Însă duritatea cu care a fost tratată Bulgaria de către învingători pune sub semnul întrebării integritatea Tratatului de la Bucureşti. Până la izbucnirea primei conflagraţii mondiale, diplomaţia bulgară va face nenumărate demersuri pentru revizuirea acestuia.
Campania militară din 1913 le-a insuflat românilor încredere în propriile forţe. Înaintea lui august 1913, părerea generală a autorităţilor de la Bucureşti era aceea că, fără ajutorul unui stat mare, România nu va obţine nimic. După Pacea de la Bucureşti se vorbeşte, tot mai deschis, despre redeşteptarea sentimentelor patriotice ale românilor şi despre înfăptuirea idealului lor naţional. Mulţi diplomaţi au văzut în campania militară din Bulgaria „un triumf al oportunismului diplomatic”. Ceea ce însemna că, în cazul unui preconizat război între Austro-Ungaria şi Rusia, România va aştepta mai întâi, pentru ca apoi să se alăture celui victorios şi, în acest fel, să obţină fie Transilvania, fie Basarabia.
Asasinatul de la Sarajevo provoacă nelinişte şi incertitudine, atât în rândul guvernanţilor de la Bucureşti, cât şi al celor de la Sofia. Care va fi poziţia României? Dar a Bulgariei? În fond, nu a trecut decât un an de când cele două state vecine s-au aflat în stare de război, iar teama unei revanşe plutea în aer. Ambele ţări îşi proclamă neutralitatea, iar din acel moment la Sofia şi Bucureşti există un adevărat pelerinaj diplomatic. Atât diplomaţii Puterilor Centrale, cât şi cei ai Antantei caută un răspuns la o întrebare tranşantă: Sunteţi cu noi sau împotriva noastră? Deşi premierii Vasil Radoslavov şi Ionel Brătianu au opţiuni evidente încă de la începutul războiului, ambii şefi de guvern preferă să aştepte desfăşurarea evenimentelor. Momentul intrării ţărilor lor în război depinde de situaţia din principalele fronturi din Europa, precum şi de natura compensaţiilor teritoriale oferite. Cele două ţări vor să intre în război doar atunci când solicitările lor teritoriale sunt satisfăcute. Negocieri există şi între Sofia şi Bucureşti, pentru coordonarea unei acţiuni comune. Se repetă acelaşi scenariu din 1913: domneşte neîncrederea în privinţa adevăratelor intenţii ale celuilalt. În acest interval, premierul Radoslavov primeşte propuneri concrete din partea Antantei şi a Puterilor Centrale, pentru a decide intrarea Bulgariei în război. Printre altele, puterile Antantei îşi arată disponibilitatea faţă de eventuale negocieri româno-bulgare în privinţa Dobrogei. Radoslavov găseşte aceste propuneri mult prea generale şi insistă pentru prevederi concrete. Propunerile care sunt făcute Sofiei de către Germania sunt considerate satisfăcătoare, astfel încât un tratat şi o înţelegere secretă între cele două ţări sunt încheiate la 24 august/6 septembrie 1915. Înţelegerea secretă conţine şi o clauză privind recunoaşterea dreptului Bulgariei nu doar de a anexa Cadrilaterul, ci şi de a rectifica graniţa româno-bulgară stabilită în 1878, în cazul în care România îşi va ataca vecinul de peste Dunăre. De asemenea, era prevăzută şi anexarea de către Bulgaria a teritoriilor intrate în stăpânirea după războaiele balcanice.
Intrarea Bulgariei în război, alături de Germania şi Austro-Ungaria pune capăt rezistenţei Serbiei, strivită între două fronturi. O întreagă ţară este nevoită să plece în exil, în condiţii extrem de vitrege. Supravieţuitorii marşului prin ţinuturile albaneze, în plină iarnă, vor fi transportaţi de către vasele aliate în insula Corfu, unde armata sârbă va fi reorganizată. În vara lui 1916, peste 100.000 de soldaţi sârbi vor fi transferaţi din Corfu la Salonic, pentru a se alătura corpului expediţionar franco-englez dislocat aici, din toamna lui 1915. Pentru Grecia neutră, debarcarea aliaţilor, ca răspuns la intrarea Bulgariei în război, va fi preludiul sciziunii naţionale, între simpatizanţii premierului Eleftherios Venizelos (stabilit la Salonic) şi cei ai regelui Constantin (rămas la Atena).
După intrarea Bulgariei în război, Ionel Brătianu îi va considera pe bulgari, în străfundul sufletului său, drept potenţiali inamici. În vara lui 1916, Simeon Radev, ministrul bulgar la Bucureşti, observă că premierul român pare tot mai atras de tentaţia de a decide intrarea ţării în război, de partea Antantei. Radev face şi o constatare crucială: Brătianu nu pare prea convins, în caz de război, de seriozitatea unei ofensive bulgaro-turce în Dobrogea. Ministrul bulgar pune această atitudine pe seama faptului că România s-a obişnuit „să câştige fără risc”. Este, totodată, un semn al încrederii liderului liberal că o ofensivă aliată declanşată la Salonic va atrage în luptă grosul trupelor bulgare, uşurând astfel sarcina păzirii graniţei dobrogene. În timpul negocierilor sale cu Puterile Antantei, Brătianu a condiţionat momentul intrării României în război de declanşarea unei ofensive pe frontul de la Salonic şi de dislocarea unor divizii ruseşti în Dobrogea. I se va reproşa, ulterior, convingerea că bulgarii vor fi istoviţi şi că nu vor îndrăzni să dea piept cu ruşii. Dacă aliaţii şi-ar fi respectat strict angajamentele asumate prin convenţia militară semnată cu România, la 4/17 august 1916, raţionamentul lui Brătianu ar fi avut sens. Numai că în viaţă nu poţi câştiga de două ori lozul cel mare, respectiv să încerci să obţii ceva, fără să rişti nimic, „ca în 1913”. Transilvania este atât de ispititoare, constată Regina Maria, încât nu se ia prea în serios marea primejdie din partea bulgarilor, „care sunt buni oşteni şi ne urăsc de moarte”. Planul de campanie român din 1916 prevedea purtarea operaţiunilor militare pe două fronturi: cel principal contra Austro-Ungariei, în nord, iar cel secundar contra Bulgariei, în sud. Se considera că, printr-o puternică ofensivă militară, campania din Transilvania va reuşi, înainte ca trupele bulgaro-germane să poată interveni decisiv în Dobrogea.
Deşi România a declarat război doar Austro-Ungariei, la 15/28 august 1916, premierul Radoslavov a înmânat, ministrului român la Sofia, o declaraţie de război, patru zile mai târziu. Între timp, frontul de la Salonic intrase într-un război de tranşee, iar bulgarii au decis să mute centrul de greutate al viitoarelor operaţiuni la nord, pe graniţa cu România. În plus, prezenţa militară rusă în Dobrogea lăsa de dorit, din punct de vedere al efectivelor. Armatei a III-a bulgare îi revine onoarea de „a răzbuna cinstea batjocorită a Bulgariei” în vara anului 1913. Pe 20 august/2 septembrie 1916 trupele bulgare pătrund în Cadrilater, întâlnind o rezistenţă slabă şi înaintează înspre poziţiile fortificate de la Turtucaia, menite a păstra controlul asupra malului stâng al Dunării şi să înlesnească trecerea unităţilor române peste fluviu, dinspre malul drept. O forţă de 55.000 de soldaţi bulgari şi germani atacă zona fortificată de la Turtucaia, care avea ca nucleu oraşul şi era de forma unui semicerc cu diametrul pe Dunăre, cu raza de 7-8 km şi cu o deschidere de front de aproape 35 km. La capătul acestui semicerc, în aval de Turtucaia, lângă satul Kosui Bulgar se găsea şi unitatea de artilerie a lui George Topîrceanu. În total, 39.000 de militari români, mulţi rezervişti, erau dislocaţi în zona Turtucaia. Nicolae Iorga sintetizează realitatea din teren: prea mulţi rezervişti îmbătrâniţi şi prea mulţi ofiţeri de rezervă care nu ştiau nici cum să se învârtă. Plus convingerea trupelor că „nu va fi nimic” şi că o politică dibace „a ştiut să ne cruţe grozavele suferinţe prin care ceilalţi trebuiră să-şi facă datoria”. În faţa atacului energic al inamicului, dezordinea şi şovăiala cuprind comandamentul trupelor româneşti, iar frontul de Turtucaia se prăbuşeşte în mai puţin de 48 de ore. Declanşată la 22 august/4 septembrie, la ora 8.00, ofensiva bulgaro-germană împotriva fortificaţiilor româneşti se soldează cu capitularea garnizoanei de la Turtucaia, pe 24 august/6 septembrie, la ora 15.30., a 28.000 de militari şi 450 de ofiţeri sunt luaţi prizonieri. Printre ei şi Topîrceanu, care nu s-a aflat în sectorul cel mai expus al atacului inamic. Doar câteva mii de soldaţi români reuşesc, din cauza panicii şi a proastei organizări, să se salveze pe malul celălalt al Dunării. Este o adevărată lovitură de trăsnet, „o mare nenorocire pentru armata şi ţara noastră”. Este nu numai un dezastru militar, ci şi o lovitură dată moralului societăţii româneşti, îmbătată de primele succese din Transilvania. „Neprevedere, nepregătire, comandament slab”, aşa pot fi caracterizate, extrem de succint, cauzele acestei înfrângeri. „Mă tem că nu succesele în câmpiile ungureşti vor putea compensa pericolele foarte reale la care este expusă scumpa noastră ţară în sud.” Cuvintele franţuzoaicei Yvonne Blondel, căsătorită Cămărăşeşcu, surprind perfect efectele dezastrului de la Turtucaia. România trebuie să treacă prin propria sa Golgotă: retragerea în Moldova şi înjositorul Tratat de pace de la Bucureşti, semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, prin care Vechiul Regat este sfârtecat între învingătorii săi. Va fi nevoie de mult promisa ofensivă aliată de la Salonic, în septembrie 1918, – care va duce la capitularea Bulgariei – pentru ca speranţa să se reaprindă în sufletul deznăjduiţilor refugiaţi la Iaşi. Cu norocul iarăşi de partea sa, României îi mai rămânea puţine de făcut pentru a realiza ceea ce şi-a propus în august 1916.
*) G. Topîrceanu – Memorii de război. Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina (episoduri tragice şi comice din captivitate). Editura Humanitas, colecţia Vintage. Prefaţă şi dosar iconografic de Daniel Cain
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
