Hillary Rodham Clinton
Decizii dificile
Editura RAO
Au început în această săptămână alegerile preliminare din Statele Unite ale Americii care vor duce la toamnă, după un îndelungat şi complicat proces electoral, la schimbarea preşedintelui. Printre candidaţii partidului democrat, cu mari şanse de a obţine nominalizarea, se află Hillary Rodham Clinton. Hillary Rodham Clinton a fost secretar de stat al SUA din 2009 până în 2013, după ce a petrecut aproape patru decenii în domeniul serviciilor publice ca avocat, primă-doamnă şi senator. Este autoarea mai multor cărţi de succes.
Pasionaţilor de istorie recentă, celor interesaţi de personalităţile remarcabile de pe scena politică a lumii, le oferim câteva fragmente din cartea de memorii care tocmai a apărut în traducere românească.
„La cinci zile după alegeri era o după-amiază liniştită de duminică, ce ne oferea şansa perfectă să ne relaxăm. Aerul de toamnă era curat, iar eu şi Bill ne-am hotărat să mergem la cheile râului Mianus, unul dintre numeroasele trasee de lângă casa noastră din Westchester County. Cu viaţa agitată pe care o ducem, de multe ori căutăm să ne limpezim mintea prin plimbări lungi împreună. Îmi amintesc că mai ales aceea a fost una relaxantă. Alegerile se terminaseră, iar eu puteam să îmi reiau activitatea în Senat. Îmi plăcea să îi reprezint pe locuitorii New Yorkului, iar campania mă lăsase cu o agendă politică plină pe care abia aşteptam să o rezolv. Aveam multe idei şi speram că toate vor fi întărite de o relaţie apropiată cu viitorul preşedinte.
Nici nu bănuiam cât de apropiată va deveni acea relaţie. În timp ce ne plimbam, lui Bill i-a sunat telefonul. Când a răspuns, a auzit vocea preşedintelui ales, care i-a spus că dorea să discute cu amândoi. Bill i-a explicat că eram în mijlocul unei rezervaţii naturale şi o să sune el cand ajungeam acasă. De ce sunase? Poate dorea ajutorul nostru la echipa pe care o alcătuia. Sau să discutăm strategii legate de o problemă politică majoră precum refacerea economică sau reforma sistemului sanitar. Sau poate pur şi simplu dorea să îşi asigure ajutorul nostru pentru o rundă rapidă de activităţi legislative în primăvară. Bill, amintindu-şi de propria tranziţie agitată, a presupus că dorea să îi propunem nume pentru posturi la Casa Albă şi în cabinet.
Când ne-am întors acasă, presupunerea lui Bill cu privire la acel apel s-a dovedit corectă – pentru el. Preşedintele ales l-a rugat să îi dea propuneri pentru membri posibili ai echipei economice pe care o alcătuia pentru a opri criza financiară cu care se confrunta ţara. Apoi i-a spus lui Bill că aştepta să se întalnească şi cu mine cât mai curând. Am presupus că dorea să discutăm despre o colaborare strânsă pe pachetul său legislativ din Senat.
(...)
M-am întors în China ca secretar de stat în februarie 2009, cu scopul de a construi o relaţie suficient de durabilă cât să reziste la inevitabilele dispute şi crize care aveau să apară. De asemenea, doream să includ relaţia cu China în strategia noastră mai extinsă pentru Asia, implicand-o în instituţiile multilaterale ale regiunii în aşa fel încat să fie incurajată să lucreze cu vecinii săi după reguli stabilite. În acelaşi timp, doream ca Beijingul să ştie că nu reprezenta singurul obiect al atenţiei noastre in Asia. Nu aveam de gând să ne sacrificăm valorile sau aliaţii tradiţionali ca să obţinem termeni mai buni cu China. În ciuda creşterii economice impresionante şi a progreselor militare, încă nu se punea problema să depăşească Statele Unite ca naţiunea cea mai puternică din Asia–Pacific. Noi eram pregătiţi să ne implicăm dintr-o poziţie de forţă.
Înainte să ajung la Beijing din Coreea de Sud, am discutat cu reprezentanţii presei care călătoreau cu noi. Le-am spus că voi pune accent pe cooperarea în contextul crizei economice globale, schimbărilor climatice şi problemelor de securitate precum Coreea de Nord şi Afganistan. După ce am listat agenda punctelor de discuţie, am menţionat că problemele sensibile ale Taiwanului, Tibetului şi drepturilor omului vor fi, de asemenea, puse la masa de discuţii şi am observat: «Ştim deja ce vor spune».
Desigur, era adevărat. Diplomaţii americani ridicaseră aceste probleme ani de zile, iar chinezii erau previzibili în răspunsurile pe care le dădeau. Îmi amintesc o discuţie aprinsă pe care am avut-o cu fostul preşedinte Jiang despre felul în care tratează China Tibetul, în timpul dineului oficial pe care eu şi Bill l-am oferit în onoarea lui la Casa Albă în octombrie 1997. Mă întalnisem înainte cu Dalai Lama pentru a discuta despre greutăţile tibetanilor şi i-am cerut preşedintelui Jiang să explice represiunea Chinei. «Chinezii sunt eliberatorii poporului tibetan. Am citit istoriile din bibliotecile noastre şi ştiu că tibetanii o duc acum mai bine decât înainte», a răspuns el. «Dar tradiţiile lor şi dreptul de a practica religia aşa cum doresc?» am insistat eu.
Iar el a răspuns apăsat că Tibetul era parte din China şi a cerut să ştie de ce americanii îi susţineau pe acei «vrăjitori». Tibetanii au fost «victime ale religiei. Acum sunt eliberaţi de feudalism», a declarat el.
Aşa că nu îmi făceam iluzii în privinţa a ceea ce imi vor spune oficialii chinezi când voi ridica din nou aceste probleme. De asemenea, am dat clar de inţeles că, dată fiind amploarea şi complexitatea relaţiei noastre cu China, diferenţele noastre profunde în ceea ce priveşte drepturile omului nu puteau exclude implicarea în toate celelalte aspecte. Trebuia să fim capabili să îi apărăm eficient pe disidenţi şi, în acelaşi timp, să căutăm cooperare în privinţa economiei, schimbărilor climatice şi proliferării nucleare. Aceasta fusese abordarea noastră de la vizita lui Nixon în China. Cu toate astea, comentariile mele au fost în general interpretate ca însemnand că drepturile omului nu vor fi o prioritate pentru Administraţia Obama şi că chinezii le puteau ignora liniştiţi. Nimic nu putea fi mai departe de adevăr, după cum aveau să demonstreze evenimentele viitoare. Însă tot a fost o lecţie valoroasă: acum, că eram cel mai important diplomat al Americii, tot ceea ce spuneam va fi analizat mult mai atent şi până şi observaţiile care păreau evidente puteau stârni o adevărată furtună mediatică.
Trecuse mai bine de un deceniu de la vizita mea anterioară, iar în timp ce mergeam cu maşina prin Beijing mi se părea că văd un film pe repede-înainte. Acolo unde cândva se vedeau doar câteva clădiri înalte, acum cerul era dominat de strălucitorul complex olimpic şi de nesfarşite turnuri corporatiste. Străzile care în trecut erau pline de biciclete, acum erau înţesate de maşini.
În timpul vizitei mele la Beijing m-am întâlnit cu un grup de activiste, dintre care pe unele le cunoscusem în 1998. La acea vreme, secretarul Albright şi cu mine ne înghesuisem într-un birou de asistenţă juridică minuscul ca să ascultăm despre eforturile pe care le făceau pentru ca femeile să poată deţine proprietăţi, să aibă un cuvânt de spus în căsătorie şi divorţ şi să fie tratate drept cetăţeni cu drepturi egale. După mai bine de zece ani, dimensiunea grupului şi a eforturilor sale comune se mărise. Acum activiştii lucrau nu doar pentru drepturile legale ale femeilor, ci şi pentru drepturile legate de mediu, sănătate şi pentru cele economice.
(...)
CIA era din nou în doliu. La 30 decembrie 2009, şapte ofiţeri fuseseră ucişi într-un atac sinucigaş cu bombă la o bază din estul Afganistanului. Ofiţerii din serviciile de informaţii şi de securitate din complex se pregăteau să se întâlnească cu un informator al-Qaeda potenţial foarte valoros, însă acesta a detonat explozivele ascunse.
Atacul a reprezentat o lovitură teribilă pentru Agenţie şi pentru Leon însuşi, care a întâmpinat la baza aeriană Dover din Delaware sicriele înfăşurate în steaguri ale celor căzuţi.
Leon a publicat în Washington Post un editorial în care îşi apăra oamenii împotriva unor critici nefondate de «lipsă de pricepere» şi explica: «Ofiţerii noştri erau implicaţi într-o misiune importantă într-o parte periculoasă a lumii. Pentru acea misiune şi-au adus priceperea, experienţa şi dorinţa de a-şi asuma riscuri. Aşa reuşim în ceea ce facem. Şi, uneori, într-un război, asta vine cu un preţ foarte mare». Leon avea dreptate, atât în privinţa importanţei de a-ţi sluji ţara în locuri periculoase, cât şi a realităţii riscurilor implicate. Cei mai mulţi americani înţeleg că soldaţii noştri trebuie să fie de multe ori în calea pericolului. Însă acelaşi lucru este valabil şi pentru ofiţerii noştri din serviciile de informaţii, diplomaţi şi experţi în dezvoltare, după cum ni s-a reamintit în mod tragic în timpul mandatului meu la Departamentul de Stat.
Când am ajuns la Langley, Leon m-a dus în biroul său de la etajul şapte, cu privelişte spre pădure şi râul Potomac. Curând ni s-au alăturat analişti de la Centrul pentru Combaterea Terorismului al Agenţiei pentru o informare în privinţa luptei împotriva al-Qaeda. Am discutat despre felul în care Departamentul de Stat ar putea lucra mai îndeaproape cu comunitatea serviciilor de informaţii pentru a contracara extremismul violent în Afganistan, Pakistan şi alte zone de criză ale lumii. Echipa CIA ne solicita ajutorul mai ales în războiul informatic, online şi pe calea undelor. Eram de acord. Încă îmi răsunau in urechi plângerile furioase ale pakistanezilor. Şi mă înnebunea faptul că, după cum spusese candva Richard Holbrooke, pierdeam bătălia comunicaţiilor în faţa extremiştilor care locuiau în peşteri. Cel mai important, trebuia să găsim metode de a încetini răspândirea radicalizării, altfel şi mai mulţi terorişti vor apărea pentru a-i înlocui pe cei pe care noi îi scoteam din luptă. De asemenea, trebuia să implicăm mai multe ţări în lupta împotriva al-Qaeda, mai ales naţiunile cu majoritate musulmană, care ar putea ajuta la contracararea propagandei şi recrutării extremiste. Leon şi cu mine ne-am instruit echipele să lucreze împreună pentru a trasa propuneri concrete, pe care să le înaintăm preşedintelui. În următoarele câteva luni, datorită coordonării activităţii de către consilierul meu pentru probleme de combaterea terorismului, Danny Benjamin, am dezvoltat o strategie cu patru obiective.
În primul rand, trebuia să facem o treabă mai bună în contestarea spaţiului online, inclusiv a site-urilor web media şi a camerelor de chat unde al-Qaeda şi afiliaţii săi îşi răspândeau propaganda şi recrutau adepţi, doream să creăm un nou Centru de Comunicaţii Strategice pentru Combaterea Terorismului găzduit la Departamentul de Stat, însă atrăgând experţi din tot guvernul. Acest centru de la Washington va fi legat de echipele militare şi civile din toată lumea şi va servi drept multiplicator de forţe pentru eforturile ambasadelor noastre de a-i împiedica, discredita şi deconspira pe propagandiştii extremişti. Urma să ne extindem mica «echipă de intervenţie digitală» într-un batalion de specialişti în comunicaţii care vorbeau fluent urdu, arabă, somaleză şi alte limbi şi care să poată duce online lupta împotriva extremismului şi să răspundă dezinformărilor antiamericane.
În al doilea rand, Departamentul de Stat urma să ducă o ofensivă diplomatică pentru a se coordona mai bine cu partenerii şi aliaţii din întreaga lume care ne împărtăşeau interesul în combaterea extremismului violent. În mod surprinzător, la aproape un deceniu după 11 septembrie încă nu exista un spaţiu internaţional dedicat care să ii adune în mod regulat pe factorii de decizie politică şi pe operatorii-cheie în combaterea terorismului. Astfel că am preconizat un Forum Global pentru Combaterea Terorismului, care să reunească zeci de ţări, inclusiv multe din lumea musulmană, pentru a împărtăşi cele mai bune practici şi a discuta ce răspundem la cererile de răscumpărare din partea răpitorilor.
În al treilea rand, doream să intensificăm instruirea forţelor de ordine străine şi a forţelor de combatere a terorismului. Departamentul de Stat lucra deja anual cu aproape şapte mii de oficiali din peste şaizeci de ţări şi aveam experienţă în construirea unor capacităţi de combatere a terorismului în Yemen, Pakistan şi în alte state de pe linia frontului. Doream să facem chiar mai mult.
În al patrulea rând, doream să folosim programele de dezvoltare direcţionate şi parteneriatele cu societatea civilă locală pentru a încerca să înclinăm balanţa în defavoarea extremismului în anumite zone nevralgice de recrutare a teroriştilor. În timp, descoperisem că recruţii aveau tendinţa să vină in grupuri, influenţaţi de familie şi de reţelele sociale. Poate că nu vom reuşi să punem capăt sărăciei sau să aducem democraţia în toate ţările din lume, însă prin concentrarea asupra unor anumite comunităţi, sate, închisori şi şcoli poate vom reuşi să rupem ciclul radicalizării şi să întrerupem lanţurile de recrutări.
Consideram că aceste patru iniţiative, împreună cu eforturile susţinute ale Departamentului Trezoreriei de a bloca reţelele de finanţare a terorismului, adăugau la lupta pentru combaterea terorismului o abordare coerentă, bazată pe putere inteligentă, care să însoţească ceea ce făceau comunitatea serviciilor de informaţii şi cea militară. I-am cerut lui Danny Benjamin să informeze echipa de la Casa Albă în privinţa planurilor noastre şi să găsească un moment în care să îi prezint strategia noastră preşedintelui şi Consiliului de Securitate Naţională.
Unii dintre consilierii pentru securitate naţională de la Casa Albă ne-au susţinut planul, însă alţii s-au arătat îngrijoraţi. Aceştia doreau să se asigure că Departamentul de Stat nu încerca să uzurpe rolul Casei Albe de coordonator principal al activităţilor din diversele agenţii, mai ales când venea vorba de comunicaţii. Danny a explicat răbdător că aceasta se dorea o iniţiativă bine direcţionată de combatere a propagandei extremiste. Pentru a lămuri lucrurile, aşa cum deja fusese necesar de mai multe ori, m-am hotărat să i-o prezint direct preşedintelui.
La începutul lui iulie, la o întâlnire obişnuită cu preşedintele Obama şi echipele sale complete de securitate internă şi de combatere a terorismului, i-am prezentat strategia noastră. Danny a adus o prezentare detaliată în PowerPoint care descria cele patru iniţiative şi resursele şi autorităţile de care aveam nevoie pentru a le pune în practică. Panetta m-a susţinut imediat, spunându-i preşedintelui că exact de aşa ceva aveam nevoie. Secretarul Gates a fost de acord. Procurorul general Eric Holder şi secretarul pentru Securitate Internă Janet Napolitano au vorbit, de asemenea, favorabil. Apoi ne-am întors către preşedinte. Vedeam că era uşor supărat. «Nu ştiu ce trebuie să fac aici pentru ca oamenii să mă asculte», a spus el exasperat. Nu era un început bun. «Am cerut un asemenea plan de mai bine de un an!»
Primisem undă verde. «Avem tot ce ne trebuie», i-am spus lui Danny după aceea. «Să începem.»
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
