Ziarul de Duminică

Memoriile unui mare intelectual/ de Stelian Ţurlea

Memoriile unui mare intelectual/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

16.10.2015, 00:06 212

Edgar Papu – Memorii dintr-un secol. Jurnal 1929-1931. Epistolar 1964-1965. Editura Casa Cărţii de Ştiinţă. Ediţie îngrijită, adnotată, nota asupra ediţiei, traducerea parţială a citatelor, precum şi indice de nume de Vlad-Ion Pappu.

Edgar Papu (1908-1993) a fost un eseist şi critic literar român, profesor universitar, ales membru post-mortem al Academiei Române (deşi insistase, în ultima perioadă a vieţii, că ar prefera să nu se întâmple), unul dintre cei mai importanţi comparatişti români postbelici, autorul unor studii de literatură universală şi teorie literară. A scris mult, dar n-a putut publica tot ce a scris, multe dintre operele sale au fost refuzate din felurite motive sau s-au pierdut. Una dintre cărţile sale fundamentale este Barocul ca tip de existenţă (1977). A scris prefeţe la cărţi de Vergilius, François Villon, E.M. Estrada, Rainer Maria Rilke, Luigi Pirandello, G. Leopardi, G. Papini, Umberto Saba, Ch. Dickens, John Galsworthy, Eugenio Montale, J. Huizinga, Roger Caillois, M. Sadoveanu, Lucian Blaga, Perpessicius, Sandu Tzigara-Samurcaş, Tudor George ş.a. A tradus, singur sau în colaborare, din Epicur, Lucreţiu, Miguel de Cervantes (o traducere magnifică), Federico Garcia Lorca ş.a. Multe dintre opurile sale au rămas neştiute publicului larg: „Formele deschise în artă” (teza de doctorat), „Memorii dintr-un secol” (nereturnat de editură, apoi pierdut), „Fenomenul românesc”, „Filosofi români” (manuscris încredinţat de Vlad-Ion Pappu unui editor, care nici nu l-a publicat, nici nu l-a restituit unicului moştenitor al scriitorului), „Estetica lui Dante” (lucrare de 600 de pagini, confiscată de Securitate şi nerestituită) ş.a. Despre toate acestea s-a vorbit insistent în ultimele decenii.

Iată că apare, în sfârşit, volumul confesiv „Memorii dintr-un secol”, elaborat în perioada martie-iunie 1990 şi completat ocazional în lunile următoare. Neapariţia lui în timpul vieţii autorului a constituit o frustrare suplimentară.

Într-o notă asupra ediţiei, Vlad-Ion Pappu face extrem de utile precizări. „Memoriile dintr-un secol” au fost elaborate în împrejurări vitrege pentru Edgar Papu – după decesul soţiei (convins fiind că nu va supravieţui acestei pierderi), aproape orb (nemaifiind capabil să-şi recitească propriile sale însemnări), dezamăgit de refuzul Editu­rii Eminescu de a-i mai publica volumul „Scrieri de artă, estetică şi filozofie” (programat iniţial să apară în trimestrul IV, 1989). „Alcătuirea lor este mediat autobiografică, scri­se într-o tehnică de caracterizare prin ricoşeu (depanând mai curând părerile contemporanilor care l-au cunoscut şi apreciat şi abţinându-se de la autoevaluări); apar mai cu seamă consideraţii de natură morală, dublate de o discreţie reţinută şi demnă în ceea ce priveşte loviturile soartei sau calamburul injoncţiunilor istoriei, viaţa sa inti­mă în genere.” Dactilograma a fost predată spre publica­re editurii „Roza Vânturilor”, care a amânat apariţia din cauza lipsei de mijloa­ce materiale, apoi Editurii Scripta, care nu l-a mai publicat (din motive politice, bănuieşte editorul) şi a returnat manuscrisul (de fapt, şpalturile 2) abia în... 2013!

Ce sunt „Memoriile” o spune însuşi Edgar Papu, într-un preambul: „În această serie de scurte evocări, intenţionate de-a fi o sută, consemnând prin ce am trecut, ce am gândit sau simţit, pe cine am cunoscut, aş putea să disting patru determinări separate. Ele nu se delimitează, însă, una de alta, izolându-se fiecare în câte un alt an­samblu, ci se succed amestecate. Aceasta fiindcă intenţia n-a mai fost aceea de-a concentra atenţia cititorului în vederea unei efective convergenţe concluzive, ca în toate celelalte lucrări ale mele, ci acum, dimpotrivă, urmăresc să i-o dezleg din strânsoarea oricărui efort printr-o continuă variaţie, care să faciliteze lectura.

Cele patru determinări separate sunt următoarele: extracte ce mi s-au părut esenţiale din călătoriile mele prin ţară sau străinătate, por­trete ale personalităţilor pe care le-am cunoscut sau întâmplări ale mele în jurul lor, reflecţii despre cultură şi despre unele aspecte artis­tice din mai multe domenii (pictură, ceramică, teatru, literatură, dar în special muzicale) şi, în sfârşit, schiţe de analize asupra propriilor mele stări şi variaţii lăuntrice. În ceea ce priveşte ordinea cronologi­că, ea se află respectată numai la primele zece evocări, fiindcă nu se putea altfel. În rest, însă, depăşesc un asemenea criteriu prea siste­matic pentru expresia de absolută libertate pe care am dorit să mi-o însuşesc în această carte. Diferitele date de-a lungul decadelor ce-au umplut acest secol nu mai apar organizate pe rând, ci după succesiu­nea ivirii lor în conştiinţa şi în memoria mea. Aş putea, deci, să spun că această carte cuprinde o istorie a retrăirilor mele.

Sub aspectul valorilor, mă despart iarăşi de toate cercetările mele publicate până acum, şi pe care cred că le-am dus la capăt. Acolo urmăream îndeosebi valoarea teoretică şi cea estetică. În cartea de faţă, fără a renunţa complet la ele, le acord o margine mai umbrită. Fiind vorba acum şi de conştiinţa mea, de lumea mea interioară, se proiectează pe primul plan alte valori, cea etică şi, în parte, cea religioasă.”

Volumul îmbină amintiri propriu-zise (copilărie, studii, călătorii ş.a.) cu remarcabile portrete ale marilor oameni pe care Edgar Papu i-a cunoscut de-a lungul unui secol: Corneliu Michăilescu, Petru Comarnescu, Nae Ionescu, Tudor Vianu, N. Bagdasar, Mircea Eliade, George Călinescu, Ion Chinezu, Emil Botta, Ion Frunzetti, Harry Brauner, Aram Frenkian, Mihai Ralea, Ion Marin Sadoveanu, Dinu Pillat, Nicu Stenhardt, Lucian Blaga, Constantin Noica, Grigore Moisil, George Ivaşcu, Luca Dumitrescu, Vasile Băncilă, Vasile Drăguţ, Mircea Vulcănescu, monseniorul Vladimir Ghika şi foarte mulţi alţii – într-o descriere a efervescenţei unor decenii culturale cum rareori a apărut în alte jurnale publicate până acum. Evocările sunt presărate, cum preciza, cu consideraţii literare, despre muzică, artă, singurătate, oboseală, moarte, senectute. (Exemplu: „Odată cu anul 1990 – suntem acum în iunie – am intrat bine în ultima decadă a secolului şi a mileniului, din care eu aparţin prin naştere primei sale decade. Am străbătut, deci, întregul veac şi am lăsat în urmă peste 60 de ani de activitate a scrisului, fără a mai vorbi de cea orală, fie de ordin pedagogic, fie cultural, prin confe­rinţe, interviuri directe sau alte feluri de intervenţii, comunicări sau convorbiri. Mai mult decât numărul anilor mei, mă interesează pen­tru ce i-am trăit, întrebare la care poate răspunde în special bilanţul lucrului meu intelectual. Care este, deci, rezultatul? Nu mi se pare excepţional, deşi – cu toată modestia – n-aş spune că ar fi chiar lipsit de valoare. Putea, însă, în atâţia ani, să-mi iasă mai mult. Lu­crul meu a fost totdeauna încet, prea atent la alegerea trudnică a cuvintelor şi la formularea frazelor. Mă gândesc şi eu: nu cumva trebuia să fac altceva? Sau şi altceva? Nu ştiu. În orice caz, conti­nui să lucrez şi acum. O, dacă puterea şi rezistenţa mea organică ar atinge nivelul la care mi-a ajuns mintea! Numai atunci aş fi pe deplin mulţumit de mine. Dar e absurdă o asemenea ipoteză. Vârsta nu mai îmi permite nicio nouă prosperitate organică. Cum e şi natural, la bătrâneţe, mă simt tot mai slăbit. Mă bucur, însă, că n-am pierdut curiozitatea intelectuală şi pasiunea de a deschide mereu noi probleme, indiferent de succesul lor social imediat. Am ajuns de mult la convingerea că trebuie să ştii să fii bătrân.”)

Vlad-Ion Pappu mai precizează în „Nota asupra ediţiei”: „Mi s-a părut binevenită şi necesară completa­rea acestor «retrăiri» şi divagaţii rezultate din fluxul memoriei cu texte din care să transpară conştiinţa de sine care-l animase, senti­mentul că are ceva de spus în cultură (Jurnal 1929-31), voinţa forma­tivă şi tenacitatea cu care a înfruntat obstacolele, viaţa cotidiană din perioada degradării civice (schimbul epistolar cu soţia Angela din perioada 1964-65).”

Între 1961 şi 1964 Edgar Papu fusese închis, în vremea aceasta soţia sa se îmbolnăvise de tuberculoză şi în 1964 se găsea, pentru un an, la un sanatoriu de la Sinaia, sub îngrijire medicală. Fragmentele din scrisorile publicate acum nu numai continuă firesc scrierile memorialistice, dar au şi un pronunţat caracter documentar, colcăie de-a dreptul de informaţii despre activitatea culturală a acelor ani „cu o exactitate de proces-verbal”.

Nu pot să nu remarc efortul uimitor al lui Vlad-Ion Pappu care, în mulţimea notelor sale de subsol, grele de informaţii relevante, întregesc scrierea profesorului şi imaginea secolului.

„Memorii dintr-un secol” e un volum de colecţie, fără niciun dubiu. Şi un eveniment editorial.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO