Ziarul de Duminică

Mi-e frică/ de Tudor Călin Zarojanu

Mi-e frică/ de Tudor Călin Zarojanu

Autor: Tudor Calin Zarojanu

18.08.2016, 23:44 149

Cât de greu e să faci muncă de redactor la o carte care te fascinează şi te tulbură! Obligaţia ta e să fii cu ochii-n patru la virgule, repetiţii, topica frazei, greşeli de tastare, eventuale note de subsol etc., dar, când conţinutul cărţii de acaparează până-n străfunzimi, devine teribil de dificil. Eşti ca un chirurg care ar lăcrima în timp ce taie…

Nu, nu vreau să mă vaiet, a fost mai mult o figură de stil menită să prefaţeze câteva comentarii la „Cumplite încercări, Doamne!”, de Marcel Petrişor (foto), o  carte care ar trebui să intre în bibliografia obligatorie a elevilor de liceu, dacă nu cumva şi a celor de gimnaziu.

După ce am lucrat, cu două decenii în urmă, la biografia lui Corneliu Coposu, având acces şi la dosarul său de urmărire din arhiva Securităţii, după ce am citit toate cărţile de memorialistică din închisorile comuniste care mi-au căzut în mână, ajunsesem să cred, cu naivitate – şi un pic de suficienţă, aş spune – că am o imagine destul de completă asupra a ceea ce a fost gulagul românesc.

Mă înşelam. În parte pentru că oameni precum Seniorul au evitat, din modestie, să dea prea multe detalii brutale sau jenante, iar unii – inclusiv cazuri apropiate mie, precum tatăl unei prietene – pur şi simplu n-au vrut să povestească nimic; iar documentele oficiale fireşte că nu conţin aspecte reprobabile!

Marcel Petrişor, însă, nu-şi impune nicio limită şi – dacă relatările cunoscute de mine până acum puneau accentul mai mult pe bestialitatea anchetelor comuniste şi pe caracterul general al condiţiilor de detenţie (respectiv de muncă forţată, la Canal) – autorul volumului „Cumplite încercări, Doamne!” insistă cu lux de  detalii pe viaţa de zi cu zi, oră cu oră, minut cu minut… O viaţă pe care cei mai mulţi dintre noi n-am fi putut-o suporta nici de la un răsărit de soare la altul, cu atât mai puţin cinci, zece, douăzeci de ani… Au suportat-o, să nu uităm nicio clipă, oameni care nu comiseseră nicio infracţiune, dar fuseseră condamnaţi – inclusiv la moarte – pentru unicul motiv că ei credeau în altceva decât comuniştii.

Orice ştiţi deja pe această temă, va trebui totuşi să citiţi şi cartea lui Marcel Petrişor. O carte care descrie – ei, da!, greu suportabil (noi – să citim!, dar ei au trăit-o!) – cum fiinţe umane erau puse în situaţii în care nu ajung nici animalele, de pildă să-şi facă nevoile pe ei şi să rămână aşa zile întregi ori chiar mai mult; cum arăta şi ce gust avea aşa-zisa mâncare; cum îi buşea sângele pe cei bolnavi grav de plămâni şi rămâneau aşa, cu sângele pe ei; cum un deţinut şi-a tăiat venele pentru ca – decantând în tinetă hematiile – să-i dea altuia, muribund, să bea limfa, ca speranţă de revigorare; cum erau siliţi să stea 17 ore pe zi nemişcaţi, în poziţia şezând, cu privirea spre uşă; cum – dacă erau prinşi că nu fac asta – primeau 25 de lovituri la fund cu furtune de cauciuc umplute cu nisip, iar alteori erau încuiaţi în temniţe complet lipsite de lumină, călcând orbeşte în straturi cleioase care puteau fi orice…

Oare chiar se vor uita cu totul aceste monstruozităţi, într-o zi? Oare se va generaliza curentul „Deh!, ce-a fost a fost…” sau chiar cel care susţine că „N-o fi fost chiar aşa şi n-or fi fost ei chiar nevinovaţi!”?

Mi-e frică să mă gândesc… 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO