EU DOAR ÎNTREB

Michael Shafir: „Vinovăţia poate fi numai individuală. Responsabilitatea însă poate deveni colectivă.”/ de Daniel Cristea-Enache. GALERIE FOTO

25 ian 2013 Autor: Daniel Cristea Enache

Portret: Foto din arhiva personală.

Vezi galeria foto GALERIE FOTO

- La începutul lui noiembrie 2012, aţi ţinut la IICCMER o conferinţă intitulată, expresiv, "HoloGulag: istorie, memorie şi mit în martirologia competitivă". Pentru omul de bună credinţă, dar mai puţin avizat, cum facem să se vadă mai bine indecenţa "martirologiei competitive" şi consecinţele ei în spaţiul public postcomunist?

- Cred că avem de a face cu o complexitate de factori acţionând rareori în termeni de cauză-efect. Mai degrabă am putea vorbi de cauze şi de efecte. De efecte care creează defecte. Atât cauzele cât şi efectele prezintă aspecte paradoxale, datorită cărora devine extrem de dificil să discerni ce a produs (şi produce) ce, când şi cum. Să luăm un exemplu: în acelaşi timp în care sub comunism aveau loc evenimentele odioase pe care le cunoaştem, se aşternea şi o tăcere cvasitotală asupra Holocaustului. De ce? Pentru că, din punct de vedere ideologic, Holocaustul însuşi contrazicea viziunea potrivit căreia istoria se explică numai şi numai prin lupta de clasă. Or, nici naziştii şi nici legionarii sau alte mişcări similare nu au dus o luptă de clasă, ci una de rasă. În camerele de gazare nu erau trimişi evreii bogaţi sau cei săraci, ci toţi evreii, la fel erau împuşcaţi evreii aliniaţi la marginea gropilor comune. După cel de-al Doilea Război Mondial, aceste victime trebuiau, deci, transformate în martiri ai "luptei pentru libertate şi progres", ajungându-se, astfel, la de-iudaizarea Holocaustului.

Acestui paradox i se adaugă încă unul, poate şi mai izbitor: procedând astfel, comuniştii nu făceau altceva decât să întărească mitul iudeocomunismului, atât de răspândit în rândul populaţiilor din estul Europei şi, din nefericire, atât de efectiv exploatat de către nazişti pentru a recruta ajutorul colaboraţioniştilor locali. Dacă victimele fuseseră "luptători pentru libertate socială", iată, pasămite, explicaţia la faptul că evreii din Iaşi ar fi semnalat cu lanterne în ajunul pogromului din 1941 avioanelor inamice în timpul nopţii. Aşa că odată cu căderea regimurilor comuniste aceste mituri au putut fi reînviate cu uşurinţă, iar figurile simbolice aflate în fruntea statelor aliate Germaniei naziste au putut deveni parte a "istoriei utilizabile". Cazul Antonescu este numai unul din regiunea noastră geografică.

În acelaşi timp, faptul că, în perioada stalinistă iniţială, printre conducătorii comunişti din aceste state s-au aflat şi evrei a reîntărit aceast mit, căruia, trebuie să subliniez, i s-a adăugat şi faptul că nu puţini au fost evreii (mai ales intelectualii) care au înlocuit mesianismul evreiesc tradiţional cu mesianismul modern al salvării prin societatea fără clase şi (să nu uităm) fără discriminări rasiale. Din nou, paradox: toate fascismele sunt caracterizate prin elementul comun al salvaţionismului, sau, cum preferă să-l numească Roger Griffin, al palingenetismului. Dar, după părerea mea, marxismul însuşi (şi nu numai cel distorsionat de epigoni, de la Lenin la Stalin sau Ceauşescu) conţine elemente palingenetice. De aceea, naşterea comunismului naţional (care începe odată cu Stalin şi al său "socialism într-o singură ţară") era şi ea probabil inevitabilă odată ce revoluţia mondială a fost, dacă nu abandonată, cel puţin amânată sine die. Este punctul în care nazismul (naţional-socialismul) şi stalinismul (comunism naţional) converg pentru prima, dar nicidecum ultima oară.

Conferinţa pe care aţi menţionat-o a avut drept unul din punctele ei centrale noţiunea de mit şi de rol mobilizator al acestuia ca unul dintre factorii explicativi ai martirologiei competitive. Mitul are două înţelesuri paralele: unul ficţional şi altul funcţional. La noi prelevă primul, dar cel de-al doilea (rolul jucat de mit în societate, în toate societăţile) este nu mai puţin important. Georges Sorel a fost cel care a înţeles primul rolul mitului în epoca modernă. Aici faptele contează prea puţin, atâta timp cât mitul este capabil să mobilizeze indiferent de acurateţea faptelor ce îl compun. Lucian Boia (o voce căreia nu i se dă atenţia cuvenită) o spune şi el. Dar la noi mulţi continuă să caute "adevărul" istoric, ca şi cum acesta ar putea exista.

Ce are acest lucru de a face cu martirologia competitivă, vă veţi întreba. Ei bine, cam totul. Are de a face în primul rând cu diferenţa dintre istorie şi memorie. Deşi majoritatea istoricilor de azi (nu şi la noi) au renunţat să mai clameze că ar exista sau că poate exista o "istorie obiectivă", ei se străduiesc, totuşi, să re-examineze sau să adauge, sau să infirme, afirmaţiile predecesorilor lor. Din această perspectivă văzute lucrurile, toată istoria este o incursiune revizionistă. Iată de ce, alături de alţii, mă împotrivesc termenului de "revizionism" când este folosit cu referinţă la Holocaust. Negarea Holocaustului nu este o incursiune revizionistă, ci una negaţionistă.

Dar negaţionismul nu este nici el de coloratură singulară. Există negaţionism de coloratură deschis antisemită, de genul practicat la noi de un Ion Coja, dar şi negaţionism implicit antisemit, de care înşişi practicanţii lui sunt inconştienţi. Cum aşa? Aici intervine, într-o primă fază, deosebirea dintre istorie şi memorie. Memoria este nu numai subiectivă, nu numai selectivă, ci şi transmisibilă sub formă de memorie colectivă. Fenomenul memoriei colective îmbrăţişează la rândul său forme diferite, printre care se numără şi post-traumatismul intergeneraţional. Aici intră în scenă modalitatea în care ia naştere martirologia competitivă Holocaust-Gulag, care nu este o ciocnire între versiuni diferite ale istoriei, ci o ciocnire între memorii (sau memorie şi contra-memorie) sub forma mitului funcţional. Mitul funcţional creează şi în acelaşi timp menţine identitatea de grup.

Cunosc mulţi evrei români (dar fenomenul nu este câtuşi de puţin singular României) care habar nu au de tradiţiile iudaice, de cultura iudaică, dar pentru care Holocaustul dictează apartenenţa lor de grup, sau cel puţin una dintre aceste apartenenţe. Din acest punct de vedere considerînd lucrurile, Holocaustul, mai bine zis post-trauma Holocaustului, este mitic nu mai puţin decât este mitică rezistenţa anticomunistă, una dintre faţetele martirologiei competitive. Recursul la memorie (spre deosebire de istorie) ne dictează inamicii şi amicii. Ca evreu, oricât aş încerca să admir rezistenţa anticomunistă, sunt incapabil să o fac peste un punct: acela care îmi impune să mă distanţez de un Ion Gavrilă Ogoranu. Pentru mine, Ogoranu rămâne unul dintre cei care au dorit să înlocuiască un totalitarism cu altul. Nu la fel stau lucrurile pentru amici români (există şi excepţii, dar ele sunt chiar asta, excepţii), pentru care Ogoranu este unul dintre cei mulţi care au suferit, la fel ca părinţii sau bunicii lor, din cauza comunismului, şi unul dintre cei puţini care au avut temeritatea să i se împotrivească cu arma în mână. Istoricii, sau majoritatea acestora, nu sunt nici ei amnemonici. Ei sunt parte a memoriei colective, deşi sunt şi mai mult decât atât: o plămădesc în bună parte şi sunt, la rându-le, plămădiţi de memoria colectivă şi de cea de grup. Şi o plămădesc în baza miturilor funcţionale.

Or, aici intervine încă un paradox. Succesul evreiesc de a trezi conştiinţa omenirii la grozăviile Holocaustului, devenit azi genocidul paradigmatic, a generat dorinţa de a prezenta Gulagul în termeni nu mai puţin generatori de identificare şi compasiune. Aşa se explică faptul că deşi comunismul nu a fost genocidar în sensul acestui termen acceptat de ONU prin convenţia din 9 decembrie 1948, dar a fost din plin criminal împotriva umanităţii, se insistă în mod eronat a fi prezentat drept genocidar; deşi crimele împotriva umanităţii sunt pedepsite de legislaţia internaţională la fel de drastic. Dacă ieri-alaltăieri creştinul de rând aspira către imitatio Christi,azi a ajuns să aspire către imitatio Judae. Tot aşa se explică şi faptul că mitul funcţional este transformat în mit ficţional. În conferinţa prezentată, am arătat cum documentarul Istoria sovietelor, atât de admirat la noi (printre alţii de domnii Pleşu şi Liiceanu), este bazat pe ficţiuni şi falsuri, nu în scopul de a nega Holocaustul, ci în scopurile urmărite de ceea ce a ajuns să fie denumit în literatura internaţională de specialitate "mitul dublului genocid", născut în statele baltice, dar răspândit peste tot în lumea fost-comunistă şi inclus în Declaraţia de la Praga din 3 iunie 2008.

Pentru a încheia: nu cred că va fi prea curând posibil să trecem laceea ce filozoful israelian Avishai Margalit denumeşte o "etică a memoriei", sau o "etică groasă". O etică universală e cam de domeniul Păcii Universale a lui Kant. Deocamdată, ne aflăm în stadiul "moralităţii memoriei" sau în cel al unei "etici subţiri". Ne identificăm cu ce i-a durut pe "ai noştri". Românul o ştie de mult când afirmă că propria cămaşă îi este mai aproape decât oricare alta. Ceea ce însă mi se pare esenţial este să acceptăm diferenţa dintre vinovăţie şi responsabilitate. Vinovăţia poate fi numai individuală. Responsabilitatea însă poate deveni colectivă. Dar atâta timp cât fenomenul freudian al "externalizării vinovăţiei" domină cultura politică, atâta timp cât ceea ce Ruth Benedikt numea "cultura ruşinii" predomină asupra "culturii vinovăţiei", vom bate pasul pe loc şi vom folosi termeni improprii. HoloGulagul, din titlul conferinţei mele, este şi el un asemenea termen.

Michael Shafir este profesor emerit la Institutul de Studii Doctorale, Şcoala de Relaţii Internaţionale şi Studii Strategice, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, şi Profesor Asociat la Departamentul de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Bucureşti. A obţinut titlul de doctor în ştiinţe politice la Universitatea Ebraică din Ierusalim în 1981. A fost directorul secţiei de ştiri pentru străinătate la Kol Israel, Ierusalim, director-adjunct al Diviziei Sondaje Opinie Publică la Radio Europa Liberă, München, şi şeful secţiei de cercetare pentru România la acelaşi post de radio. Odată cu mutarea postului la Praga, a devenit cercetător principal al Institutului Open Media Research Institute, revenind ulterior la Radio Europa Liberă, unde a fost Coordonator Principal pentru Cercetarea Europei Centrale şi de Est şi redactor-şef al publicaţiei East European Perspectives. A publicat în 1985 volumul Romania: Politics, Economics and Society. Political Stagnation and Simulated Change, editat la Frances Pinter, Londra şi Lynne Ryner, Boulder; în 2002 a publicat la Polirom, Iaşi, volumul Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, publicat în acelaşi an şi la Ierusalim în limba engleză; iar în 2010 volumul Radio-grafii şi alte fobii la Editura Institutul European, Iaşi. Este autorul a peste 350 de articole despre problemele comunismului şi post-comunismului, publicate în numeroase reviste de specialitate şi în volume colective editate în Austria, Franţa, Gemania, Israel, Olanda, Marea Britanie, Republica Cehă, România, Slovacia, Statele Unite ale Americii şi Ungaria. Este, de asemenea, conducătorul delegaţiei oficiale a României pe lângă International Holocaust Remembrance Organization.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 25.01.2013

 
Cuvinte cheie:
Michael Shafir
, vinovăţia
, individu
, responsabilitate
, colectiv
, interviu
Vizualizari:
Printeaza
Momentan este un comentariu Comenteaza si tu
Comentarii (1):
Gabriel Andreescu - 25 ianuarie 2013, 11:28

Atit de substantial-laconic, cultivat, stilat, precis - dar eronat tocmai in chestiunea centrala: cum (n)am construit si cum construim o etica a meoriei.

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

zf.ro
Închide