Conceptele ştiinţifice şi filosofice pot modifica felul în care rezolvăm problemele întrucât ne ajută să gândim mai eficient în privinţa lumii şi a comportamentului propriu. În mod surprinzător, numeroase astfel de instrumente rămân necunoscute celor mai mulţi dintre noi, deşi sunt cât se poate utile.
În Mindware, faimosul psiholog Richard E. Nisbett prezintă aceste instrumente ale gândirii în termeni clari şi accesibili. Nisbett şi-a construit o carieră de succes studiind astfel de concepte puternice legate de rezolvarea problemelor, printre care legea numerelor mari, regresia către medie, analiza costurilor şi beneficiilor, costuri irecuperabile şi costuri de oportunităţi, cauzalitate şi corelaţie, căutând cele mai bune metode pentru a-i învăţa şi pe alţii cum să le utilizeze eficient în viaţa de zi cu zi. În această carte revoluţionară, Nisbett ne arată cum să încadrăm problemele obişnuite în tiparul potrivit astfel încât să ştim ce principiu ştiinţific şi statistic să aplicăm. Rezultatul este un ghid practic şi edificator conţinând cele mai importante instrumente disponibile pentru dezvoltarea gândirii, care pot fi întrebuinţate cu uşurinţă pentru a adopta decizii profesionale şi personale cu mult mai bune.
Richard E. Nisbett este profesor de psihologie la University of Michigan şi unul dintre cei mai respectaţi psihologi din lume. A primit premiul Distinguished Scientific Contribution din partea American Psychological Association, numeroase alte distincţii naţionale şi internaţionale. Este membru al National Academy of Science şi al American Academy of Arts and Sciences. Cărţile sale The Geography of Thought: How Asians and Westerners Think Differently… and Why şi Intelligence and How to Get It: Why Schools and Cultures Count au câştigat numeroase premii şi au fost traduse în mai multe limbi.
„Pentru mine, cel mai influent gânditor a fost psihologul Richard Nisbett. Practic, el mi-a oferit viziunea asupra lumii pe care o am în prezent.” Malcolm Gladwell, The New York Times Book Review
„Vestea proastă este că modul intituiv în care gândim lumea este greşit. Vestea bună este că nu-i deloc greu să ni-l îndreptăm. Nimeni nu ştie mai multe despre acest lucru decât psihologul Richard E. Nisbett, care şi-a dedicat întreaga viaţă pentru a înţelege mecanismele minţii umane şi pentru a găsi modalităţi de a le perfecţiona. Această carte trebuie să fie lectură obligatorie în orice universitate.” Daniel Gilbert, autor al cărţii În căutarea fericirii
„Oricine doreşte să gândească mai bine, să ia decizii mai bune şi să fie mai fericit trebuie să citească această carte inteligentă, scrisă de cel mai respectabil psihosociolog în viaţă. Cu alte cuvinte, toţi trebuie să citim această carte – şi asta cât mai curând cu putinţă!” Timothy D. Wilson, autor al cărţii Redirect. Noua ştiinţă a schimbării psihologice
„Mindware te va face un gânditor, investitor, părinte, consumator şi lider mai bun. În fiecare pagină există câte o surpriză sau un detaliu delicios. Fiecare ţară ar trebui să scurteze cu un an ori doi studiul matematicii şi să-i pună în schimb pe cetăţeni să citescă această carte.” Jonathan Haidt, autor al cărţii The Righteous Mind: Why Good People Are Divided by Politics and Religion
„Întreaga înţelepciune acumulată prin cercetările psihologice din secolele XX şi XXI a fost distilată într-o carte superbă – cu beneficii pentru totdeauna! Vei realiza un pas gigantic pe calea spre decizii mai bune în viaţă.” Carol S. Dweck, autoare a cărţii Mentalitatea învingătorului. O nouă psihologie a succesului
Oare chiar putem învăţa să gândim?
Însă chiar îi putem învăţa cu adevărat pe oameni să gândească mai eficient? Nu doar să cunoască mai multe lucruri, cum ar fi să ştie care e capitala Uzbekistanului sau procedeul de a extrage rădăcina pătrată, ci să ştie să raţioneze corect şi să-şi rezolve problemele personale şi profesionale într-un mod satisfăcător.
Răspunsul la această întrebare nu e nici pe departe foarte clar, deşi timp de 2 500 de ani mai mulţi filosofi şi profesori ne-au asigurat că putem învăţa să gândim. Platon spunea: „Iar cei înceţi, dacă primesc învăţătura calculului şi se exersează (...) ajung totuşi mai ageri decât erau şi fac cu toţii progrese. (...) Cât e cu putinţă, să prescriem deci ca cei aflaţi în cetatea cea frumoasă să nu ocolească în nici un chip geometria.” (Republica, Platon)
Mai târziu, filosofii romani au considerat că şi studiul gramaticii şi exerciţiile de memorie ne învaţă să gândim mai bine. Filosofii scolastici ai Evului Mediu au pus accentul pe logică, mai ales pe studiul silogismelor (de exemplu: „Toţi oamenii sunt muritori. Socrate e om, prin urmare Socrate e muritor.”) Umaniştii Renaşterii au adăugat la listă şi limbile latină şi greacă, gândindu-se probabil că utilizarea acestor limbi a contribuit la succesul civilizaţiilor antice.
Oamenii erau atât de convinşi de beneficiile care decurg din învăţarea regulilor matematice, logice şi lingvistice, încât în secolul al XIX-lea unii credeau că asimilarea unor sisteme de reguli dificile, indiferent de sistemele respective, era suficientă să-i facă pe oameni mai deştepţi. Un profesor din secolul al XIX-lea afirma: „Ca englez şi ca profesor, insist asupra necesităţii de a se preda latina, pentru că nu există un instrument de învăţare mai bun în cazul băieţilor englezi. Asimilarea propriu-zisă a limbii e neimportantă din punctul de vedere al educaţiei; ceea ce e important e procesul asimilării ei. Ca instrument de învăţare, cel mai mare merit al latinei e imensa ei dificultate.”
Aceste păreri despre educaţie – de la opiniile lui Platon până la cele ale bătrânului şi învechitului profesor de latină – n-au fost niciodată susţinute de dovezi. În consecinţă, psihologii de la începutul secolului XX au purces la rândul lor să producă dovezi ştiinţifice despre procesele raţionării şi despre modurile în care putem îmbunătăţi aceste procese.
La început, rezultatele n-au fost prea promiţătoare pentru ceea ce ajunsese să fie numită „o disciplină formală”, şi anume disciplina care se referea la învăţarea modurilor în care trebuie să gândim, spre deosebire de ceea ce trebuie să ştim. La începutul secolului XX, Edward Thorndike susţinea că exersarea minţii prin învăţarea cu forţa a regulilor abstracte nu-i face mai deştepţi pe oameni şi declara defunctă teoria educativă a „învăţării latinei”. Thorndike susţinea că experimentele sale au arătat că nu putem vorbi de un „transfer al capacităţii de învăţare” de la o sarcină cognitivă la alta, cu excepţia cazului în care sarcinile respective au trăsături concrete extrem de asemănătoare. Totuşi, nu se poate spune că problemele pe care le studia Thorndike implicau cu adevărat procesul raţionării; de pildă, el a descoperit că, dacă exersăm anularea unor litere dintr-o propoziţie, acest lucru nu ne va ajuta să putem anula foarte repede şi părţile de vorbire dintr-un paragraf. Însă acest proces nu e unul deductiv.
Herbert Simon şi Allen Newell, doi informaticieni celebri pe la mijlocul secolului XX, au susţinut la rândul lor că oamenii nu gândesc cu ajutorul învăţării unor reguli abstracte şi au oferit dovezi ceva mai bune în acest sens. Totuşi, argumentele lor se bazau pe observaţii foarte restrânse. Dacă învăţai cum să rezolvi problema Turnurilor din Hanoi (o problemă ce presupune transferul unui grup de discuri de pe o tijă pe alta fără să plasezi un disc mai mare peste unul mai mic, genul de joc pe care l-aţi jucat cu siguranţă în copilărie), acest lucru nu te ajuta prea mult să poţi rezolva o problema ca cea a misionarilor şi a canibalilor, care necesită o strategie pentru a-i traversa pe misionari un râu fără ca indivizii din barcă să fie depăşiţi numeric de canibali. Cele două probleme menţionate au aceeaşi structură formală, totuşi nu se poate vorbi de un transfer al capacităţii noastre de învăţare de la una la alta. Rezultatul e interesant, dar nu ne poate convinge că rezolvarea unei anumite probleme ne ajută neapărat să rezolvam şi o altă problema cu o structură asemănătoare.
Jean Piaget, marele psiholog cognitivist elveţian care a studiat procesul învăţării la copii, a constituit o excepţie de la un fenomen ce se generalizase la jumătatea secolului XX şi care respingea ideea că regulile abstracte sunt necesare raţionării. Piaget considera însă că oamenii deţin astfel de reguli abstracte, inclusiv reguli logice şi „scheme” mentale pentru înţelegerea unor concepte cum ar fi probabilitatea, dar susţinea şi că astfel de reguli nu se pot învăţa; mai degrabă, ele pot fi induse pe măsură ce copilul se confruntă cu un număr din ce in ce mai mare de probleme a căror rezolvare presupune nişte reguli anume, pe care copilul le descoperă el însuşi. În plus, Piaget susţinea că setul de reguli abstracte pe care le deţinem pentru înţelegerea lumii e deja complet când ajungem la adolescenţă şi că fiecare persoană normală din punct de vedere cognitiv ajunge să deţină în final exact acelaşi set de reguli.
Piaget avea dreptate doar în privinţa existenţei unor concepte abstracte şi a unor sisteme de reguli pe care oamenii le aplică în viaţa de zi cu zi; în rest, tot ceea ce a susţinut este eronat. Astfel de sisteme de reguli pot fi învăţate şi, de asemenea, pot fi induse; continuăm să le asimilăm multă vreme după adolescenţă, iar oamenii diferă radical în privinţa setului de reguli abstracte pe care le folosesc.
Psihologii de la începutul secolului XX care se opuneau conceptului de disciplină formală aveau dreptate într-o singură privinţă, foarte importantă: nu devenim mai deştepţi prin simpla exersare a creierului. Mintea e ca un muşchi din anumite puncte de vedere, dar nu din toate punctele de vedere. Dacă ajungi să ridici orice greutate, vei deveni mai puternic. Dar dacă te gândeşti la orice, în sensul învechit al noţiunii, asta nu te va face mai deştept. Învăţarea latinei nu duce în mod cert la o abilitate mai mare de a raţiona. Natura conceptelor şi a regulilor pe care încercăm să le învăţăm contribuie însă în mod esenţial la construirea mecanismelor minţii. Unele dintre aceste concepte sunt inutile pentru construirea mecanismelor despre care vorbeam puţin mai sus; altele sunt însă nepreţuite.
Idei care călătoresc
Ideea de a scrie cartea de faţă mi-a venit în urma constatării fascinate că ideile oamenilor de ştiinţă dintr-un anumit domeniu se pot folosi uneori şi în alte domenii. „Interdisciplinaritatea” e un termen foarte la modă în lumea academică. Sunt sigur că unii dintre cei care folosesc acest termen nu v-ar putea spune de ce e bună cercetarea interdisciplinară. Dar aşa stau lucrurile şi vă voi explica de ce.
Ştiinţa e adesea descrisă ca „o reţea omogenă”. Asta înseamnă că adevărurile, metodele, teoriile şi regulile de inferenţă descoperite într-un anumit domeniu pot fi utile şi în alte domenii. Orice sistem filosofic şi logic poate influenţa literalmente modul de a gândi din orice alt domeniu ştiinţific.
Teoria câmpurilor din fizică a generat teoria câmpurilor în psihologie. Specialişti în fizica particulelor se folosesc de statistici dezvoltate pentru psihologi. Oameni de ştiinţă care studiază practici agricole au inventat unelte statistice care le sunt extrem de utile celor care studiază comportamente. Teoriile dezvoltate de psihologi referitoare la modul în care şobolanii învaţă să se mişte într-un labirint i-au ghidat pe informaticieni în efortul de a învăţa aparate cum să asimileze informaţii.
Teoria lui Darwin despre selecţia naturală datorează mult teoriilor despre societate ale filosofilor scoţieni din secolul al XVIII-lea, mai ales teoriei lui Adam Smith despre prosperitate socială, care e creată de actori raţionali ce-şi urmăresc propriile interese egoiste.
În momentul de faţă, economiştii contribuie în mod substanţial la înţelegerea inteligenţei umane şi a noţiunii de autocontrol. Perspectivele lor despre modul cum alegem au fost transformate de către psihologii cognitivişti, iar instrumentele ştiinţifice ale economiştilor au fost mult îmbunătăţite prin adoptarea tehnicilor experimentale folosite de psihosociologi.
Sociologii moderni datorează mult filosofilor din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, precum şi teoriilor acestora despre natura societăţii. Psihologii cognitivişti şi psihosociologii lărgesc aria întrebărilor puse de filosofi şi au început chiar să propună răspunsuri la vechi probleme de natură filosofică. Întrebările filosofice despre etică şi despre teoria cunoaşterii ghidează cercetările psihologilor şi economiştilor. Cercetarea şi conceptele din neuroştiinţe au în momentul de faţă o influenţă considerabilă asupra psihologiei, economiei şi chiar asupra filosofiei.
Câteva exemple din propriile mele cercetări vor demonstra cât de mult se practică împrumuturile dintr-un domeniu în altul al ştiinţei şi cât de bogate sunt aceste împrumuturi.
Ca pregătire, sunt psihosociolog, dar cea mai mare parte a cercetării mele de început s-a axat asupra comportamentului nutriţional şi asupra obezităţii. Când am început lucrul propriu-zis, presupoziţia curentă şi perspectivele ştiinţifice şi medicale considerau că supraponderabilitatea e cauzată de mâncatul în exces. În cele din urmă, s-a constatat că persoanele supraponderale sufereau de fapt de foame. Psihologii care studiau obezitatea au împrumutat din biologie conceptul homeostatic de „constantă”. Organismul încearcă să menţină în limite foarte apropiate anumite constante ale mediului intern, cum ar fi temperatura. În ceea ce priveşte procentul de grăsime în raport cu alte ţesuturi, persoanele obeze au o constantă diferită de cea a persoanelor cu greutate normală. Dar normele sociale le impun să încerce să fie slabi, ceea ce dă naştere unei senzaţii cronice de foame în cazul acestor indivizi.
Următoarea problemă pe care am studiat-o a fost modul în care înţeleg oamenii cauzele comportamentului altor oameni şi, de asemenea, propriul comportament. Teoria câmpurilor din fizică constituia principala influenţă în acest domeniu de cercetare, arătând că factorii conjuncturali şi contextuali sunt adesea mai importanţi în producerea comportamentelor decât factorii ce ţin de temperamentul personal, cum ar fi trăsăturile de caracter, abilităţile şi preferinţele personale. Această conceptualizare m-a ajutat să înţeleg că explicaţiile noastre cauzale despre comportament – propriu, al altor persoane şi chiar al obiectelor – au tendinţa de a minimaliza factori conjuncturali şi de a exagera în acelaşi timp factori ce ţin de temperament.
Studiind atribuirile cauzale, am înţeles că de cele mai multe ori nu percepem decât în foarte mică măsură cauzele propriului comportament şi că nu avem acces direct la propriile procese de gândire. Acest studiu asupra conştiinţei de sine îi datorează mult lui Michael Polanyi, chimist devenit filosof al ştiinţei. El a argumentat că o mare parte din cunoaşterea noastră este „tacită” şi că aceasta e dificil sau chiar imposibil de articulat, chiar şi în privinţa unor chestiuni din propriul nostru domeniu de specialitate (şi poate în mod special din acest domeniu). Studiile pe care le-am întreprins şi eu, şi alţi cercetători asupra capriciilor introspecţiei au pus sub semnul întrebării toată cercetarea de până atunci bazată pe relatări făcute de oameni despre ei înşişi cu privire la propriile procese mentale şi la cauzele comportamentului lor. Anumite tehnici de măsurare din psihologie şi din întregul domeniu al ştiinţelor comportamentale şi sociale au fost modificate ca urmare a acestor studii. De asemenea, cercetările i-au convins şi pe unii dintre studenţii la drept că relatările pe care le fac oamenii despre ei înşişi cu privire la propriile motive şi scopuri nu pot fi crezute întotdeauna, nu din raţiuni de grandomanie sau de autoprotecţie, ci pentru că o mare parte din viaţa noastră mentală ne este inaccesibilă.
Erorile descoperite în aceste relatări m-au determinat să mă ocup de acurateţea deducţiilor pe care le facem în viaţa cotidiană în general. Urmându-i pe Amos Tversky şi pe Daniel Kahneman, ambii psihologi din domeniul cogniţiei, am pus în paralel raţionamentul oamenilor şi anumite standarde ştiinţifice, statistice şi logice şi am constatat că anumite clase largi de judecăţi erau în mod sistematic eronate. Inferenţele violau în mod frecvent atât principiile statisticii, economiei şi logicii, cât şi metodologia ştiinţifică de bază. Cercetările psihologilor asupra acestor chestiuni i-au influenţat deopotrivă pe filosofi, economişti şi politicieni cu rol decizional.
În fine, cercetările mele au arătat faptul că deducţiile pe care le fac oamenii din Asia de Est şi cele făcute de occidentali sunt uneori fundamental diferite. Toată această cercetare pe care am întreprins-o a fost ghidată de ideile unor filosofi, istorici şi antropologi. M-am convins că modurile de a raţiona ale popoarelor asiatice, care au fost numite dialectice, ne oferă instrumente de gândire considerabil de valoroase, care îi pot ajuta pe occidentali la fel de mult cum i-au ajutat şi pe asiatici timp de mii de ani.
Fragment din „Mindware. Instrumente pentru o gândire inteligentă”, de Richard E. Nisbett, în pregătire la Introspectiv, un imprint Litera.Traducere de Anamaria Schwab
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
