Ziarul de Duminică

Mircea Vasilescu: „Este evident că Internetul ajută cultura scrisă”/ de Daniel Cristea-Enache

Portret

Mircea Vasilescu: „Este evident că Internetul ajută cultura scrisă”/ de Daniel Cristea-Enache

Autor: Daniel Cristea Enache

13.01.2012, 00:07 539

- Stimate domnule Mircea Vasilescu, aţi făcut o cercetare doctorală finalizată cu teza (şi apoi cu volumul publicat) "Iubite cetitoriule. Lectură, public şi comunicare în cultura română veche" (2001).În ce fel vi se conturează harta socio-culturală cu diferenţele şi, respectiv, asemănările dintre cititorul din ultimul deceniu al ceauşismului şi cititorul de azi?

-Pentru a răspunde de-adevăratelea la această întrebare, ar trebui să avem mai multe date despre "cititorul" din ultimul deceniu al comunismului. Or, nu le avem. Putem doar să-i aproximăm conturul, mai degrabă din propriile experienţe empirice. Ştiu, s-a scris şi s-a exclamat mult (mai ales în anii '90) pe tema "moartea cititorului român" şi s-a tras radical concluzia că "nu se mai citeşte ca înainte". Dar erau mai degrabă lamentări pline de obidă ale unor oameni surprinşi de (totuşi) rapiditatea schimbărilor din societate: explozia presei, pasiunile politice, ciondănelile de tot felul şi altele. Căci, de fapt, cât şi cum se citea înainte? Şi de unde putem afla? Desigur, cei care am trăit acele vremuri ne amintim câteva episoade semnificative. Cărţile bune se puteau cumpăra de la librării doar "pe pile". La Cel mai iubit dintre pămînteni s-a făcut coadă cu noaptea-n cap, la librăria Editurii Cartea Românească. "Pe pile" se cumpărau atunci şi alte cărţi ale unor autori români - Arta conversaţiei de Ileana Vulpescu ori romanele lui Augustin Buzura, de pildă. Şi mai greu era cu puţinele cărţi care se mai traduceau. Shogun a fost un fenomen de masă - cartea se vindea la suprapreţ şi a provocat şi apariţia unei "zicale" în versuri, care o "celebra" alături de o "mare realizare" a industriei socialiste ("Nu e carte ca Shogunu'/ Nici maşină ca Lăstunu'!"). Şi exemplele pot continua. Dar, de fapt, nu ştim cu adevărat cât şi cum se citea. Nu avem cifre şi date despre vânzările de cărţi, nu avem studii despre publicul literaturii. Găsim, în Anuarul Statistic, nişte date despre cei care frecventau bibliotecile publice. Mai ştim, de asemenea, câte ceva despre tirajele cărţilor. De exemplu, cărţile de critică şi istorie literară ale unor autori importanţi precum Paul Cornea, Nicolae Manolescu ori Eugen Simion se tipăreau în 8-10.000 de exemplare sau chiar mai mult. Sunt tiraje pe care, astăzi, nu le ating nici măcar romanele "de succes"! Dar să nu ne lăsăm duşi de apa cifrelor: asemenea tiraje mari erau "absorbite" în primul rând de sistemul bibliotecilor (judeţene, orăşeneşti, din licee şi şcoli), care atunci funcţiona centralizat.

În rest, profilul "cititorului" din ultimul deceniu al comunismului poate fi doar aproximat. Probabil că se citea mai multă literatură - pentru că atunci viaţa era mai lineară, cu mai puţine tentaţii (la televizor se dădeau 2 ore pe zi programe de îndoctrinare!), lectura era o bună evadare dintr-o realitate apăsătoare. Probabil că mulţi oameni vorbeau mai mult între ei despre ultima carte citită, schimbau comentarii şi impresii. Probabil că "ideea de a citi" (ca şi ideea de "a învăţa carte") avea o anume valoare şi un anumit prestigiu, mai mult decât azi, când important e nu să cunoşti, să ştii, să fii cultivat, ci să faci bani.

Astăzi ştim ceva mai multe despre publicul care cumpără cărţi (şi nu atât de multe despre publicul care şi citeşte ce cumpără). Mă înduioşează articolele entuziaste care apar prin revistele culturale după Bookfest şi Gaudeamus, în care oameni ai cărţii - scriitori şi critici literari întru totul admirabili şi respectabili - îşi descriu emoţiile post-târg, provocate de "miile de împătimiţi ai cărţii" care au împânzit standurile, au cerut autografe, au asistat la lansări etc. Frumoase şi emoţionante articole, nimic de zis, dar ele vorbesc doar despre două momente dintr-un an. E normal ca la târguri să vină un public numeros şi interesat de lectură. În restul anului însă situaţia nu e entuziasmantă. Cele câteva studii şi sondaje care s-au făcut arată că putem conta cam pe un milion şi jumătate de cumpărători (relativ) frecvenţi de carte (plus alţii ocazionali, desigur). Cei care citesc mult, numiţi în literatura de specialitate heavy readers,sunt mai puţini (vreo 7-8% dintre adulţi). Ne putem compara cu Italia ori cu Spania, din acest punct de vedere, nu cu ţările nordice, unde 20-25% dintre adulţi citesc cel puţin o carte pe lună (deh, clima!, iernile lungi şi friguroase...).

În ultima vreme, accesul la carte s-a îmbunătăţit - culmea - datorită presei: cărţile vândute "la pachet" cu ziarul au, cred, un rol pozitiv, pentru că au ajuns în casele unor oameni care altminteri nu sunt clienţi obişnuiţi ai librăriilor. Şi au ajuns şi în localităţile unde nu mai există librării. E vorba de milioane de volume la preţuri accesibile (ştiu, editurile au bombănit că li se face "concurenţă neloială" - dar asta-i piaţa!), deocamdată mai mult cumpărate decât citite, dar bine că au ajuns acolo, în casele oamenilor - la un moment dat cineva le va citi.

Dar nu prea avem studii despre ce şi cum citesc oamenii. Sigur, în primul rând ficţiune (care a revenit pe locul 1 la vânzări pe la începutul deceniului trecut, după ce câţiva ani se vindea mai bine cartea "utilitară" - de la ghidurile de tot felul la cărţile necesare pentru profesie ori studiu). Mi-ar plăcea să se facă, periodic, măcar câte-un sondaj despre ce se mai cumpără şi ce se mai citeşte. În alte ţări,asociaţiile patronale ale editorilor fac astfel de sondaje periodic, iar rezultatele lor sunt folosite în programele editoriale. La noi nu se fac: sunt mai multe asociaţii ale editorilor (la "vivat concurenţa!"), iar un asemenea sondaj e costisitor. În plus, nu mi se pare că editorii noştri lucrează (ca în alte branşe) cu "cercetarea de piaţă" pe birou; merg mai degrabă pe intuiţia redactorilor în alegerea titlurilor sau traduc ce se vinde bine "afară".

Faţă de ce era înainte de 1989, există însă o schimbare majoră: dezvoltarea noilor tehnologii. În ciuda disputelor sterile şi superficiale pe tema "Internet vs. carte", este evident că Internetul ajută cultura scrisă. Foarte mulţi oameni citesc online (sigur, nu Război şi pace, ci presă - inclusiv culturală -, texte scurte etc.) ori îşi caută informaţii despre cărţi. Au apărut bloguri despre cărţi, unde au loc schimburi de opinii şi idei despre cărţile citite: sunt, de fapt, nişte "cluburi" sau "cercuri de lectură" în mediu virtual. Evident, apariţia recentă a e-reader-elor de tot felul "mută" într-o măsură şi mai mare cititul către mediul electronic. Cei care citesc consistent sunt, astăzi, mult mai informaţi, mai pretenţioşi, mai dinamici decât erau (puteau fi) în regimul comunist.

Ar mai fi problema bibliotecilor publice. Prost finanţate, uneori mutate din sediile restituite foştilor proprietari, fără autonomie de iniţiativă (nu pot nici măcar să se aboneze la "ce se cere" pe "piaţa locală"), bibliotecile ar trebui să devină un fel de centre culturale locale/comunitare, care să atragă oamenii spre citit. În ţările unde se citeşte mult aşa s-a întâmplat. În Suedia, de pildă, a existat ani la rând un program guvernamental care a "creat" în timp cititori: în localităţile mici şi îndepărtate mergeau periodic bibliobuze de unde oamenii puteau împrumuta cărţi. La noi, unde puterea de cumpărare e mică, iar în multe localităţi nu mai există librării, revigorarea bibliotecilor ar permite accesul mai multor oameni la lectură. Inclusiv prin dotarea lor cu computere şi echipamente multimedia.

În concluzie, "cititorul" din ultimul deceniu comunist nu avea nici pe departe posibilităţile de acum. Producţia editorială era mult mai mică (şi controlată ideologic), aşa încât e cu totul greşit să decretăm - cum s-a făcut de atâtea ori prin presa culturală - că "nu se mai citeşte ca înainte" şi să trăim cu senzaţia că am pierdut iremediabil ceva. Publicul cititor e în permanentă mişcare, s-a "restructurat". Ar fi mult mai numeros dacă şcoala ar reuşi să cultive plăcerea lecturii, ceea ce deocamdată nu prea face. Dar asta e deja o altă discuţie...

Mircea Vasilescu este conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, unde predă cursuri de jurnalism cultural şi istoria literaturii române, şi redactor-şef al revistei Dilema veche. A predat limba şi literatura română la Universitatea "La Sapienza" din Roma, la Universitatea din Antwerpen şi la Universitatea din Viena. A publicat, printre altele, volumele Iubite cetitoriule… Lectură, public şi comunicare în cultura română veche (Editura Paralela 45, 2001), Mass-Comedia. Situaţii şi moravuri ale presei de tranziţie (Editura Curtea Veche, 2001), Europa dumitale. Dus-întors între "noi" şi "ei" (Editura Polirom, 2007), Eurotextes. Le continent qui nous sépare (MetisPresses, Geneva, 2010). A tradus din Michel Foucault (Istoria nebuniei în epoca clasică,Editura Humanitas), François Furet (Reflecţii asupra Revoluţiei franceze,Editura Humanitas), Sergio Romano (Cincizeci de ani de istorie mondială,Editura Fundaţiei Culturale Române). La revista Dilema (din 2004, Dilema veche) a ţinut, câţiva ani, o rubrică despre mass-media ("Satul global"), iar din 2004 semnează rubrica "Europa dumitale", dedicată problemelor integrării europene. Este membru în board-ul editorial Eurozine (reţeaua revistelor culturale europene, www.eurozine.com).

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO