Miniona Tony, inteligentă şi ciudată, cu talentul de a rosti cuvintele de-a-ndăratelea – de fapt, ea este Ynot –, predă la facultate istoria militară, un subiect masculin prin excelenţă şi plin de agresivitate. Charis este o hippy vegetariană cu un suflet pur, pasionată de cristale. Roz, bogată, şic şi zgomotoasă, dar naivă şi nesigură, are propria ei companie şi conduce un Rolls. Aparent, cele trei nu au nimic în comun – şi totuşi, ceva le leagă: Zenia, o femme fatale charismatică, lacomă şi manipulatoare, care la un anumit moment a intrat în viaţa fiecăreia, câştigându-i simpatia, trădându-i încrederea şi exploatându-i slăbiciunile, pentru ca în final să o distrugă, luându-i bărbatul. Acum însă Zenia este moartă, făcută bucăţele într-o explozie la Beirut, şi cele trei se simt în siguranţă, convinse că îşi pot vedea liniştite de viaţă. Sau cel puţin aşa cred ele… până în ziua când o Zenia încă seducătoare îşi face apariţia în restaurantul unde îşi iau împreună prânzul.
„O naraţiune şlefuită cu verva, umorul, inteligenţa şi subtilitatea psihologică tipice pentru Atwood.” – Salman Rushdie.
„Nimeni nu cartografiază psihicul femeii aşa cum o face Margaret Atwood…” –Newsweek
Margaret Atwood (n. 1939) este cea mai cunoscută scriitoare canadiană, autoare a peste 35 de volume de proză, poezie şi eseuri critice, traduse în zeci de limbi. A scris romane (Alias Grace, Povestea Cameristei, Ochi-de-pisică, Oryx şi Crake, Asasinul orb, Femeia comestibilă etc.), volume de proză scurtă (Dancing Girls and Other Stories etc.) şi de poezii (The Circle Game, Interlunar, Morning in the Burned House, Eating Fire: SelectedPoetry etc.), precum şi literatură pentru copii. Printre numeroasele premii care i-au fost acordate se numără Booker Prize, The Governor General’s Award, Giller Prize, Premio Letterario Internazionale Mondello, Toronto Book Award, Sunday Times Award for Literary Excellence, Premio Príncipe de Asturias de las Letras. Este membră a Societăţii Regale din Canada, i s-a conferit Ordinul Norvegian al Meritului Literar şi titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor al Franţei. În prezent locuieşte la Toronto.
*
* *
Coboară scările metroului, vâră moneda la intrare, se urcă într-un vagon şi se aşază pe scaunul de plastic, cu geanta de voiaj în poală, ca o asistentă medicală pe teren. Vagonul nu e aglomerat, aşa că vederea nu-i e blocată de creştetele oamenilor înalţi şi poate citi reclamele. Iţiăţnor! ― zice un baton de ciocolată. Atuja iţetup? ― pledează Crucea Roşie.
Irecuder! Irecuder! Dacă ar fi să spună aceste cuvinte cu voce tare, ceilalţi ar crede că e vorba de altă limbă. Aşa şi e, o limbă arhaică, o limbă pe care ea o ştie bine. Ar putea – o vorbi şi în somn, uneori chiar o face. Dacă ar prinde-o fundamentaliştii, ar acuza-o de satanism. Ei pun cântecele la modă de la coadă la cap, pretinzând că descoperă astfel tot felul de blasfemii ascunse. Au încredinţarea că, dacă atârni crucea cu susu-n jos sau dacă citeşti Tatăl nostru de-a-ndăratelea, poţi chema diavolul. Tâmpenii! Ca să vină răul, nu e nevoie de astfel de invocaţii, de astfel de ritualuri copilăreşti
şi teatrale. Nu-i atât de complicat.
Limba străină a lui Tony nu e totuşi ceva nefast. Prezintă pericol numai pentru ea. E tighelul ei, cârpitura pe unde ar putea plesni. În orice caz, nu poate renunţa. O nostalgie riscantă. Eiglatson. (O căpetenie vikingă din Evul Mediu? Un laxativ foarte căutat?)
Coboară la staţia St. George şi o ia spre ieşirea care dă în Bedford Road, trece pe lângă cerşetorii cu mâna întinsă şi pe lângă florăreasă, pe lângă băiatul din colţ care cântă la flaut, se uită atent să n-o calce vreo maşină, deşi traversează pe verde, merge mai departe, trece pe lângă stadionul universităţii şi apoi peste rondul cu gazon al cam pu sului principal.
Cabinetul ei se află pe una dintre străduţele acelea lăturalnice murdare, de după colţ, într-o clădire numită McClung Hall.
McClung Hall este un bloc solemn din cărămidă roşie, care a căpătat o culoare vineţiu-maronie din cauza intemperiilor şi a funinginii. Cândva, în studenţie, a locuit acolo exact şase ani. Pe vremea aceea, clădirea era încă un internat pentru fete. Aflase că purta numele cuiva care se luptase pentru obţinerea dreptului la vot al femeilor, dar pe Tony nu o prea interesa asta. Ca pe nimeni, de altfel, pe atunci.
Primele ei amintiri despre locul acesta sunt legate de imaginea unei văgăuni în care era foarte cald, dar şi curent, duşumeaua scârţâia, lemnăria era uzată, dar solidă; balustrade masive, banchete grele la ferestre, uşi groase şi furniruite.
Mirosea ― ca şi acum, de altfel ― a cămară umedă, igrasioasă, în care zac uitaţi câţiva cartofi încolţiţi. Pe vremea aceea, dinspre sala de mese se răspândea peste tot un miros greţos, de varză călduţă, resturi de ouă prăjite şi untură arsă. Acolo îşi ciugulea ea mâncarea, după care şterpelea câte un coltuc de pâine şi câteva mere, ca să le ducă în cameră.
Prin anii şaptezeci, clădirea fusese ocupată de cei de la catedra de Religie comparată, însă, după o vreme, se revărsaseră aici, în birouri improvizate, puhoaie din tot felul de departamente importante, dar sărăcite ― oameni făcuţi mai degrabă să-şi folosească minţile decât să pună mâna pe ferăstraiele nichelate; care nu fac mare lucru pentru industria modernă, fiind, din acest motiv, sortiţi marginalizării.
Filozofia şi-a stabilit un cap de pod la parter, Istoria modernă a solicitat primul etaj. Deşi încercaseră fără prea mare tragere de inimă să zugrăvească (asta mai demult, pentru că pereţii se decoloraseră iar), clădirea rămăsese la fel de aspră şi de circumspectă ca totdeauna, virtuoasă ca terciul rece de ovăz şi inabordabilă.
Pe Tony nu o deranjează că e dărăpănată. Îi plăcuse aici chiar şi în studenţie ― asta dacă făcea o comparaţie cu alte locuri, cum ar fi o cameră închiriată sau un apartament anonim. Alţi studenţi, ceva mai blazaţi, îi ziceau McFungus ― o poreclă transmisă din generaţie în generaţie ― dar pentru Tony fusese un liman, şi i-a rămas veşnic recunoscătoare.
Cabinetul ei e la primul etaj, la câteva uşi de camera unde stătuse în studenţie, transformată, între timp, într – un fel de bufet. Încăperea e, intenţionat parcă, mai mohorâtă acum, cu o masă zgâriată, din plăci aglomerate, mai multe scaune de lemn desperecheate şi un afiş îngălbenit de la Amnesty, reprezentând un bărbat înfăşurat în sârmă ghimpată şi cu trupul străpuns de cuie îndoite. Automatul de cafea pufăie şi huruie alături de un suport pentru ceştile de ceramică plăcute la vedere. Toate au iniţiale, ca nu cumva să facă schimb de parodontoze. Cu a ei, Tony a făcut un oarecare efort. A scris pe ea cu ojă roşie, pe negru: Iţegnita – v Un! Oamenii mai fac uneori schimb de ceşti, din neatenţie sau lenevie, dar niciodată cu a ei.
Se opreşte aici, în camera de cafea, unde doi dintre colegii ei, îmbrăcaţi în echipament de jogging, mănâncă lapte cu fursecuri. Doctorul Ackroyd, expert în agricultura secolului optsprezece, şi doctorul Rose Pimlott, specialistă în probleme sociale şi în istoria Canadei, fiinţă pe care, oricum ai lua-o, tot o pacoste rămâne. Tony se întreabă dacă între ea şi Bob Ackroyd există ceva, cum ar zice Roz. De câteva săptămâni încoace stau cam des cu capetele apropiate.
E vorba, mai degrabă, de o intrigă de palat. Toată catedra pare o curte din Renaştere: şuşoteli, cârdăşii, turnătorii mărunte, codoşlâcuri şi ofense. Tony încearcă să stea deoparte, dar rareori reuşeşte. Nu are aliaţi şi din acest motiv e suspectată de toată lumea. Mai ales de Rose. Tony se simte şi acum jignită că, în urmă cu doi ani, Rose s-a legat de unul dintre cursurile ei finale, acuzând-o de eurocentrism. „Bineînţeles că e eurocentrist”, i-a răspuns ea. „Cum ai vrea să fie un curs intitulat Strategia merovingiană de asediu?” „Sunt de părere”, a zis Rose Pimlott, încercând să-şi salveze poziţia, „că ai putea să-ţi predai cursul din punctul de vedere al victimelor, în loc să le marginalizezi.” „Care victime?” a întrebat Tony. „Toţi au fost nişte victime. Rând pe rând. De fapt, au încercat pe rând să nu ajungă victime. Ăsta-i tot secretul cu războiul.”
Rose Pimlott nu ştie despre război nici cât negru sub unghie. Numai că ignoranţa ei e deliberată; evită subiectul, în primul rând pentru că nici nu vrea să audă de asemenea orori. „Cum poate să-ţi placă aşa ceva?” a întrebat – o ea pe Tony nu demult, încreţindu- şi nasul, ca şi cum ar fi fost vorba de muci sau de băşini, adică de ceva neînsemnat şi dezgustător, ce nu se discută. „I-ai întrebat pe cercetătorii SIDA dacă le place SIDA?” a întrebat Tony. „Războiul există. N-o să dispară cu una, cu două. Problema nu e că – mi place mie. Vreau să înţeleg de ce le place altora, multora.
Vreau să-i cunosc mecanismele.” Dar Rose Pimlott preferă să întoarcă nasul, preferă să-i lase pe alţii să scormonească în gropile comune. Nu cumva să - şi rupă vreo unghie.
Tony se gândeşte să-i spună lui Rose că Laura Secord, al cărei chip de pe toate cutiile vechi de ciocolată care îi poartă numele s-a dovedit, prin analize cu raze X, că de fapt este al unui bărbat îmbrăcat în rochie, chiar a fost un bărbat în rochie! Nicio femeie, i-ar spune ea lui Rose, n-ar fi dat dovadă de atâta agresivitate sau, dacă vrei, de atâta curaj.
Asta ar arunca-o pe Rose în ghearele dilemei. Ar fi nevoită să susţină fie că femeile sunt la fel de bune în război ca bărbaţii şi, din acest motiv, la fel de nepricepute uneori, fie că
sunt de la natură nişte mironosiţe pe care n-ai voie să le atingi nici cu o floare. Tony moare de curiozitate să vadă ce variantă ar alege. Dar astăzi nu are timp. Dă din cap în semn de salut, iar Rose şi Bob se uită chiorâş la ea, lucru absolut normal pentru bisericuţa din care fac parte. E obişnuită. Istoricii de sex bărbătesc sunt de părere că Tony le încalcă teritoriul şi că ar trebui să le lase în pace lăncile, săgeţile, praştiile, suliţele, spadele, puştile şi avioanele. Îi recomandă să se ocupe de istoria socială, cum ar fi cine, când şi
ce-a mâncat, de viaţa în familia feudală. Istoricii de sex femeiesc, destul de puţini, gândesc acelaşi lucru, dar din motive diferite.
Sunt de părere că ar trebui să studieze naşterea, nu moartea, şi în niciun caz planuri de bătălie. Şi nici retrageri în derivă din faţa duşmanului, orori, carnagii şi măceluri.
Au impresia că Tony le trădează.
În general, ea se împacă mai bine cu bărbaţii, dacă reuşesc să treacă peste unele preliminarii penibile, adică dacă se abţin să-i zică „domniţă” sau să remarce că nu se aşteptau să fie atât de feminină, de fapt, atât de mititică. Cu toate că numai cei mai ramoliţi se mai exprimă în felul ăsta. Totuşi, dacă n-ar fi atât de plăpândă, n-ar reuşi să aibă o asemenea atitudine. Altceva ar fi dacă ar avea vreun metru optzeci şi-ar fi tare ca piatra, dacă ar avea şolduri. Atunci ar fi ameninţătoare ― o adevărată amazoană. Tocmai această nepotrivire îi dă apă la moară. Te dărâm doar cu o suflare, par să zică privirile lor. Încercaţi, le zice în gând Tony, surâzând sfidător. Au mai făcut-o şi alţii.
Descuie uşa cabinetului, apoi o încuie în urma ei, ca să nu se ştie că e acolo. Nu are consultaţii la ora asta, dar studenţii profită. Îşi dau seama după miros când vine, ca nişte câini poliţişti; nu pierd ocazia s-o vlăguiască, să chelălăie, să încerce s-o impresioneze, sau să-i strecoare versiunile lor de neîncredere bosumflată. Nu sunt nici eu decât o fiinţăomenească, vrea Tony să le spună. Bineînţeles însă că n-o face.
Ea e o fiinţă omenească puternică. Mai mult sau mai puţin. Cu vreo lună în urmă, unul din anul doi ― o matahală în jachetă de piele, cu ochii injectaţi ― i-a înfipt un briceag în tăblia biroului. „Mie-mi trebuie un 10!” i-a strigat el. Pe Tony a speriat-o, dar a şi enervat-o. Omoar -mă, ş -o să treci când mi-oi vedea ceafa! a vrut ea să-i strige-n nas. Dar dacă nu era normal? Dacă era drogat sau nebun, sau şi una şi alta? Sau dacă încerca să-i imite pe studenţii ăia fanatici, prezentaţi din când în când la televizor, care îşi molestează profesorii. Noroc că nu era decât un briceag. „Îţi apreciez francheţea”, a spus ea. „Ce-ar fi să te-aşezi pe scaunul de colo, să stăm de vorbă?”
„Binecuvântate fie serviciile psihiatrice”, i-a spus ea lui Roz la telefon, după plecarea tânărului. „Ce naiba-i apucă pe toţi?” „Ascultă, iubito”, i-a răspuns Roz. „Ţine cont de-un lucru: ştii chimicalele alea pe care le secretă femeile la menopauză?
Ei, bine, bărbaţii le au în ei tot timpul.”
Aşa o fi, îşi zice Tony. Altfel, de unde-ar fi racolaţi poliţiştii? Cabinetul lui Tony e spaţios (mai mare decât dacă s-ar afla într-o clădire modernă), cu un birou de serie zgâriat, un afişier standard, de rumeguş, şi jaluzele banale, pline de praf.
Generaţii întregi de piuneze au sfredelit vopseaua verde pal; rămăşiţele de bandă adezivă strălucesc pe alocuri ca fragmentele de mică într-o peşteră. Pe birou se află procesorul ei de texte luat la mâna a doua ― atât de greoi şi de demodat, încât nici nu-i pasă dacă îl fură cineva ―, iar în bibliotecă are câteva volume indispensabile, pe care le împrumută, uneori, studenţilor: Cincisprezece bătălii hotărâtoare ale lumii, de Creasy, o vechitură necesară; Liddell Hart; bineînţeles, Churchill; Decizii fatale; şi una din cărţile ei preferate, Chipul bătăliei a lui Keegan.
Pe un perete, se află o reproducere proastă a tabloului lui Benjamin West Moartea lui Wolfe, o pictură lugubră, după părerea ei. Wolfe, alb ca burta de cod, cu ochii daţi pios peste cap, înconjurat de o puzderie de voaiori necrofili, îmbrăcaţi fistichiu. Tony o păstrează în birou ca să-şi amintească atât ea, cât şi studenţii săi de deşertăciunea gloriei şi a martiriului la care sunt predispuşi, uneori, cei din profesia ei. Alături de el e Napoleon, trecând meditativ Alpii.
Pe peretele opus, a agăţat o caricatură în peniţă, intitulată Wolfe uşurându-se. Generalul stă întors cu spatele la privitor, arătându-şi vag profilul cu bărbia moale. Are o expresie ţâfnoasă, iar în balonul care îi iese din gură scrie: „Futu-le mama lor de nasturi!” Desenul ăsta a fost făcut de unul dintre studenţii ei, cu doi ani în urmă, şi i-a fost dăruit de întreaga grupă la sfârşitul trimestrului. De regulă, majoritatea studenţilor ei sunt bărbaţi: nu multe femei se simt atrase de cursuri ca „Greşeli tactice medievale” sau „Istoria militară ca artefact” ― aşa se intitulează în prezent cele două cursuri de examen ale sale.
În vreme ce desfăcea pachetul, se uitau toţi ţintă la ea, ca să vadă cum reacţionează la cuvintele Futu-le. Bărbaţii tineri au impresia că femeile de vârsta ei n-au auzit niciodată asemenea vorbe. Lucrul ăsta o emoţionează. Trebuie să facă un efort conştient, ca nu cumva să li se adreseze studenţilor cu „băieţii mei”. Dacă n-are grijă, o să se transforme într-o jivină mămoasă, veselă şi ocrotitoare, sau, şi mai rău, într-o babetă excentrică şi atotştiutoare. O să ajungă să le facă cu ochiul şi să-i ciupească de obraz.
Desenul în sine a fost făcut în onoarea prelegerii ei despre tehnologia şliţurilor, poreclită, după câte auzise, „Năstureii delicaţi”, care atrage, de obicei, un auditoriu considerabil. Cei care scriu despre război ― începe ea ― au tendinţa să se concentreze asupra regilor şi a generalilor, a hotărârilor, a strategiilor lor, şi desconsideră factori la fel de importanţi, care pot expune ― şi au expus chiar soldaţii ― pe cei din prima linie ― la tot felul de riscuri. De exemplu, păduchii şi puricii purtători de boală. Cizmele prost făcute. Noroiul.
Microbii. Flanelele de corp. Şi şliţurile. Tighelul, porţiunea cu nasturi, clapa de deasupra, fermoarul ― toate şi-au avut rolul lor în istoria militară de-a lungul timpului, ca să nu mai vorbim de kilt, despre care, dintr-un anumit punct de vedere, ar fi multe de zis. Nu râdeţi, le spune ea. Mai bine ima ginaţi-vă că sunteţi pe câmpul de bătălie şi că natura îşi cere drepturile ei, aşa cum se întâmplă adesea în situaţii de tensiune.Şi-acum închipuiţi-vă că vă străduiţi să descheiaţi nasturii ăştia.
Le arată o schiţă a nasturilor în cauză, un set din secolul al nouăsprezecelea, pentru care, ca să-i deschei, aveai nevoie de cel puţin zece degete şi de zece minute pentru fiecare.
Şi-acum, imaginaţi-vă un puşcaş în această situaţie. Parcă nu mai e chiar aşa nostim.
O armată mărşăluieşte bine sau rău, în funcţie de stomac, dar şi de şliţuri. Nu că fermoarul, în ciuda rapidităţii cu care poate fi desfăcut, ar fi fără cusur. De ce? Păi, ia puneţ -vă mintea la contribuţie: fermoarele se înţepenesc. Şi sunt zgomotoase! Iar bărbaţii şi-au format prostul obicei să-şi aprindă chibriturile pe ele. În întuneric! Păi, mai bine faci focul!
Multe au fost actele criminale comise de creatorii de îmbrăcăminte militară ― continuă ea ― asupra celor din armată.
Câţi dintre soldaţii britanici n-au murit fără rost din cauza culorii roşii a uniformelor lor? Să nu vă închipuiţi cumva că asemenea neglijenţe s-au sfârşit odată cu secolul al nouăsprezecelea. Iată doar unul dintre cazurile relevante: omisiunea criminală a lui Mussolini de a furniza încălţăminte ― da, da, încălţăminte! ― propriilor sale trupe.
La fel, după părerea ei, cel căruia i-a trecut prin minte să – i îmbrace pe soldaţii nord-coreeni în pantaloni de nailon ar fi trebuit să fie trimis în faţa Curţii Marţiale. Îi auzeai frecându-şi cracii de la doi kilometri. Şi sacii de dormit ― la fel de foşnitori şi, pe deasupra, nu pot fi desfăcuţi cu uşurinţă pe dinăuntru; pur şi simplu rămân înţepeniţi! În timpul raidurilor duşmane nocturne, oamenii au fost măcelăriţi ca nişte pisoi într-o desagă.
Crime înfăptuite de creatorii vestimentari! Tony se ambalează serios când vine vorba de ele. Toate astea, într-o formă ceva mai potolită şi cu multe note de subsol, vor fi bune pentru cel puţin un capitol al cărţii pe care o scrie: Uniformele ucigătoare: o istorie a modei militare inepte.
Charis îi spune că nu-i face bine lui Tony să piardă atâta vreme cu ceva aşa de nefast ca războiul. Zice că efectul e de-a dreptul cancerigen.
Tony îşi caută catalogul prin dosar, îl găseşte la litera B de la „birocraţie” şi trece nota fiecărei lucrări în pătrăţelul special.
După ce termină, vâră lucrările în plicul mare, de pânză, prins în piuneze de tăblia exterioară a uşii, de unde le pot lua studenţii ceva mai târziu, aşa cum le-a promis.
Apoi porneşte spre capătul culoarului, intră în anticamera mică şi murdară a biroului departamental, unde mai stă, uneori, câte o secretară; vrea să vadă dacă nu i-a sosit vreo scrisoare. Dar nu găseşte nimic, în afară de o confirmare a reînnoirii abonamentului la Jane’s Defence Weekly şi de ultimul exemplar din Big Guns, pe care le vâră în geantă.
Apoi face un popas la toaleta supraîncălzită a femeilor, unde miroase a săpun lichid, a clor şi a ceapă pe jumătate digerată. Ca de obicei, unul dintre cele trei closete este înfundat, iar din celelalte două lipseşte hârtia igienică. Găseşte însă în cel defect, aşa că se serveşte de-acolo. Pe peretele cabinei ei preferate ― cea de lângă geamul mat, pe lângă vechile mesaje (Isterie, nu istorie şi Isteroctomie, nu histerectomie), au apărut altele noi: DECONSTRUCŢIA FEMINISTĂE NAŞPA.
Tony ştie foarte bine că asta înseamnă că se pregăteşte o mişcare prin care McClung Hall să fie declarată monument istoric şi să i se submineze caracterul feminist. ISTORIC, NU ISTERIC, adăugase cineva alături. Tony speră să evite prevestirile rele şi belicoase care se întrevăd la orizont.
Lasă un bileţel pe biroul secretarei: Closetul este înfundat. Mulţumesc. Antonia Fremont. Nu mai adaugă din nou. N-are niciun rost să fie răutăcioasă. Oricum, problema nu se va rezolva cu bileţelul ei, dar simte că şi-a făcut datoria.
Apoi iese în grabă din clădire, revine la metrou şi-o porneşte spre sud.
Din volumul în pregătire la Editura Leda
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
