- Când a avut loc debutul dvs. absolut şi cetrăiri v-au incercat atunci?
- Permiţându-mi o micăjoacă, aş spune că debutul meu absolut s-a produs la 15 ani, in1972, când am scris o povestire, intitulatăIntersecţia adouă cercuri, care a avut un singur cititor. Am fostfoarte mândră de acea povestire şi mărturisesc că unele idei şipersonaje din ea mai fulguie prin proza mea deacum.
Dar presupun că văinteresează prima carte publicată de mine.
Şi aici aş putea continua cuambiguităţile.
Este vorba de otraducere:Pluta de piatră, de José Saramago,apărută la Editura Univers, in 1990. In legătură cuPlutade piatrăam avut mari emoţii: am aşteptat 9 luni până săprimesc "cedarea drepturilor de autor"din partea domnului, apoi amlucrat timp de 9 luni la traducere, pe care am incheiat-o indecembrie 1989. Ţin minte că in zilele Revoluţiei alergam cumanuscrisul la editură. Au mai trecut apoi 9 luni până la apariţiacărţii. Din păcate, in anul 1990 nimeni nu mai citea romane, toatălumea citea ziare, iar eu, ca să nu cad in patima asta, citeampoezii, purtam in geantă volume din Emily Dickinson şi e.e.cummings, in care mă adânceam cu obstinaţie in metrou, in tramvai,sperând prosteşte că exemplul meu va fi urmat şi de alţii. Până laurmă, totuşi, cartea a primit un neaşteptat comentariu de jumatatede pagină inRomânia Literară, sub semnătura luiOctavian Soviany.
Reacţia mea când am văzutcartea a fost aceeaşi pe care o am de fiecare dată când apare cevalucrat de mine, scris sau tradus: este o durere insuportabilă, greude explicat. Pur şi simplu imi intorc faţa in altă parte. Este caşi cum aş conştientiza, atunci, că mă am in faţă pe mine, jupuităde piele.
Dacă vorbim, insă, despredebutul meu ca prozatoare, acesta s-a produs in 2007, cuCopilul de foc. A fost o carte la care am lucratintens, pe care am scris-o, exagerând puţin, pe nerăsuflate. Amterminat-o de scris cu lacrimi in ochi. Nespus de dureros a fostpentru mine să incredinţez manuscrisul unor edituri, a fost ca şicum aş fi lăsat un copil la orfelinat. Când am văzut carteaapărută, reacţia a fost cea pe care v-am povestit-o: nu m-am pututuita la ea, nu m-am putut uita prin ea. Eram convinsă că s-austrecurat greşeli cu ghiotura in text, imi spuneam că nu va fi ocarte inţeleasă. Abia in ziua următoare am indrăznit să odeschid.
- De ce v-aţi amânat atât demult timp (până in 2007) debutul ca autor deficţiune?
- Să spunem că a fost unamestec nefericit de "factori" - interni şiexterni.
Eu am scris de la 15 ani,mai ales proză scurtă, fiind fascinată pe atunci de Borges. Dar nuam publicat in nicio revistă de şcoală şi nu am participat laniciun cenaclu, ceea ce cred că a fost un handicap pentru mine. Amfost şi sunt o fire foarte retrasă. Ceva mai târziu, am descoperit,la Biblioteca Americană, o scriitoare pe care am adorat-o in toatăadolescenţa mea: Joyce Carol Oates. Ii citeam toate cărţile, ştiampe dinafară pasaje intregi, ţineam fotografia ei pe biroul meu deelevă. Mi se părea o scriitoare nu numai foarte personală, dar şifoarte puternică, aşa cum mi-aş fi dorit şi eu să fiu. La 22 de aniam scris primul meu roman, cu o vădită tentă autobiografică, dar nuam avut curajul să il arăt nimănui. Sau, mă rog, l-am arătat cuivacare doar l-a răsfoit şi mi l-a dat inapoi plictisit. Era un om pecare il admiram mult. O persoană publică. Atunci mi-am dat seama căpoate cel mai mare obstacol pe care il ai de infruntat ca scriitoreste indiferenţa, bolovanul acela transparent, greu şi inalt câtomul căruia ii intinzi cartea ta.
Aici şi-au facut loc,subversiv, "factorii" interni. Nu cred că sunt o persoană suficientde puternică pentru a lupta pentru mine insămi. Pot lupta oricândpentru alţii, dar pentru mine fac mici tentative şi apoi mă retrag.Este, probabil, păcatul firii mele, un amestec incongruent dedorinţă de perfecţiune şi nesiguranţă continuă. In anii următori ammai scris proză scurtă (niciodată publicată) şi m-am dedicattraducerilor. Nu am tradus mult, dar am tradus mult timp, pentru căsunt, după cum spuneam, foarte exigentă cu mineinsămi.
In anii a90 am scris,totuşi, cu mari intermitenţe, la romanulCine eştitu?Dar mereu eram nemulţumită de el şi intr-o bună zil-am aruncat in podul casei, unde a zăcut multă vreme, săracul deel. Spun "săracul" pentru că simţeam deseori că mă cheamă, simţeamcă am săvârşit o mare nedreptate faţă de personajele cărţii, cărorale dădusem o viaţă incompletă, precum Geppetto luiPinnocchio.
După moartea neaşteptată afratelui meu, in 1997, am avut un puternic şoc interior, care s-amanifestat printr-un "black-out" de autor, din care mi-am revenitcu greu, in 2006, când am decis să scriu o carte despre frumos,intr-o perioadă in care toată lumea din jur părea să vadă numai cee urât. Am scris ca să mă apăr de urât şi ca să le reamintescoamenilor că frumosul există, totuşi, in jur, doar că are contur şiculori mult mai delicate, care riscă să fie trecute cuvederea.
- Copilul de foceste un roman despre o dragoste tulburătoare, inaderentă laviaţa noastră cea de toate zilele. Au existat comentatori (nucomentatoare!) care au calificat drept neverosimilă iubirea dintreRoxana Calinderu - o femeie de 31 de ani, o tânără cu osensibilitate superioară, mamă singură, prizonieră a unui destin deCenuşăreasă in care se complace cu bună ştiinţă - şi mai vârstniculMatei Visarion, pianist celebru. Cum explicaţi această reticenţă,ba chiar această opacitate a cititorilor (nu a cititoarelor!)cărţii dvs.?
- Faptul că unii comentatoriconsideră o asemenea dragoste neverosimilă mă intristează, pe de oparte, dar imi arată, pe de altă parte, cât de bine am făcutscriind această carte. Poate că unii dintre ei şi-au transformat,ulterior, afirmaţia in interogaţie, sper eu, şi au inceput să secerceteze mai bine in interior. Eu nu cred că este o dragosteneverosimilă. Cred doar că oamenii nu mai ştiu să iubească, pentrucă iubirea este un act de dăruire a sinelui şi e mai uşor sădăruieşti o bijuterie sau o maşină sau o excursie exotică, nu? Euam spus, la decernarea Premiilor ASB, că in zilele noastredragostea se manifestă sub felurite forme: dragoste de putere, defaimă, de avere, o mare dragoste de sine… şi foarte rar o dragosteintre semeni. Aş fi chiar mai dură decât dvs. şi aş spune căopacitatea la care faceţi referire se manifestă deopotrivă la femeişi la bărbaţi.
Totuşi eu, in pesimismulmeu, am o doză de idealism. Nu cred că e totul pierdut. Nu cred căpojghiţa opacă s-a transformat in crustă.Copilul defocs-a dorit a fi o chemare de revenire la umanitatea dinnoi. Sunt convinsă că, intr-o bună zi, oamenii vor reinvăţa să işirecunoască propriile trăiri, aşa cum vor reinvăţa să asculte muzicăsimfonică şi să citească literatură clasică. Iar faptul că amprimit ecouri tulburătoare de la persoane de diferite vârste şiprofesii, de la adolescenţi la bunici şi de la oameni simpli laprofesori universitari şi remarcabili filologi, imi spune că nugreşesc in această nădăjduire.
- Pe de altă parte, dacă -intr-adevăr - o asemenea iubire nu există decât in cărţi, de ce levindeţi cititoarelor - nu şi cititorilor!, mult mai realişti şimult mai greu de păcălit-iluzii frumoase? De ceincurajaţi ideea (păguboasă, cred eu) că o femeie are nevoie - inspecial - de o mare iubire pentru a deveni centrul proprieiexistenţe?
- Mitraliaţi cu intrebărilepe această temă! Deduc că romanul v-a emoţionat, iar asta, la recevorbind, este o mare satisfacţie a mea, ca scriitor: imi doresc săstârnesc emoţia cititorilor. Ştiu că multă lume desconsideră inultima vreme emoţia, ca fiind o dovadă de slăbiciune sau chiar oreacţie retrogradă, dar eu cred tocmai invers, că emoţia, trăireaautentică, il salvează pe om de la cele două mari pericole caretind să ne uniformizeze şi să ne aplatizeze: robotizarea sianimalizarea. Uitaţi-vă la trecători
,număraţi câţiroboţi, câte animale şi câţi oameni vii, cu trăiri autentice,intâlniţi. Şi veţi vedea că, in această privinţă, s-ar putea să amdreptate.
Nu vreau să vând iluziifrumoase. Vreau să aduc aminte că, dincolo de ură, incrâncenări şipatimi, există in fiecare dintre noi un sâmbure care năzuieşte sprefrumos. Poate sunt din nou idealistă, dar nu aş putea trăi fărăacest gând, m-aş robotiza la rându-mi. Năzuinţa mea supremă esteaceasta: să-i ating pe cei din jur cu mica baghetă a emoţiei, caresă reinvie in ei propria lor emoţie. Tocmai de aceea consider căesteo mare insuşireumană transmiterea emoţieitale altor persoane şi că esteo minune(dar ominune posibilă) impărtăşirea aceleiaşi emoţii de către douăpersoane. Acesta ar fi răspunsul meu la cea de-a douaintrebare-ghiulea.
- Vă mărturisesc că am fostuimită şi sedusă de Matei Visarion. Personajul, un bărbat intredouă vârste, este bulversat de iubirea pe care a aşteptat-o oviaţă, dar care a venit prea târziu:"Toate au un timp allor, iar timpul dragostei pentru mine a trecut -ii scrieMatei Visarion, Roxanei.E adevărat că te iubesc, că aiaprins in mine, cu intensitatea trăirii tale, ceva stins de mult,dar rolul mă depăşeşte. Sunt o pasăre rănită grav, care nu poate săzboare". Ezitările lui sunt intru totul veridice, iartandreţea-i nesfârşită este cuceritoare. Sunteţi femeie. De undeştiţi atât de bine ce simte un bărbat ca MateiVisarion?
- Răspunsul este mai simpludecât bănuiţi şi, pentru mine, este frumos şi trist. El se găseştein dedicaţia din carte. Am fost foarte ataşată de fratele meu, carea fost un muzician complex, o fire deschisă şi idealistă, dar care,din păcate, a pierit intr-un accident. Intre noi fiind o diferenţămică de vârstă, am fost extrem de apropiaţi. El era o persoanăinconjurată de prieteni, mai toţi muzicieni, aşa că am cunoscutindeaproape această lume. Mulţi dintre ei mă percepeau, prinextensie, şi ca pe o soră a lor.
- Nu imi pot reprimacuriozitatea şi vă adresez o intrebare şcolărească. Cine este, defapt, adevăratul Matei Visarion?... Am scris mai demult că ar fiminunat dacă măcar acel Matei Visarion din mesajeleelectronice ar avea o replică in carne şi oase, iar dvs. mi-aţidezvălui in exclusivitate numele lui şi adresa la care l-aşputea găsi…
- La această intrebare,răspunsul nu mai este atât de simplu. Drept să vă spun, mie nu imiplace să copiez natura. Imi place să observ, să cercetez, să tragnişte concluzii şi apoi să amestec totul in mintea mea şi să creezceva. Imi place enorm actul pur al creaţiei, miezul acela dogoritordin ale cărui răsuciri neaşteptate iese altceva, ceva cu totul nou.Ca să creez un personaj, pornesc de la cineva real, dar pe parcurstotul se schimbă şi acel cineva se transformă atât de mult, incâtpersoana reală care citeşte cartea nu se recunoaşte in el. Cred că,dacă mi i-aţi prezenta, de pildă, pe Romeo şi Julieta in carne şioase şi ei mi-ar spune povestea lor, ceea ce aş pune eu pe hârtiear fi cu totul altceva. Şi totuşi, din punctul meu de vedere, arrămâne in textul meu ceva esenţial, dar foarte profund, poateinsesizabil, din ei. Nu vreau să mă laud, nu cred că este neapărato virtute, poate este chiar un defect, dar uneori simt că văd incei pe care am ocazia să ii cunosc ceva anume care este numai allor, care ii diferenţiază de ceilalţi, şi de care poate nici măcărei nu işi dau seama. Ceva care ii poate face să fie mult mai susdecât ei inşişi işi imaginează.
Revenind la intrebarea dvs.,Matei Visarion este un personaj. Un personaj foarte real, dinpunctul meu de vedere, pe care l-am indrăgit foarte mult pe masurăce mi s-a dezvăluit in minte. Un personaj pe care il simt şi acumfoarte aproape, dar intangibil, ca un uriaş de porţelan intr-un tubtransparent din sticlă. De multe ori, in singurătate, comunic cupersonajele mele. Uneori ele devin mai reale decât persoanele pecare le intâlnesc pe stradă. Numele lui il cunoaşteţi, chiar dvs.l-aţi menţionat. Şi adresa i-o cunoaşteţi, pentru că aţi cititcartea. Este incealaltă lume. Oricine poateintra acolo, dacă işi doreşte cu adevărat. Eu am vrut doar să atragatenţia sau să reamintesc, de existenţa acestei altelumi.
-Citindfragmentele din cel de-al doilea roman roman al dvs. publicate, infoileton, inZiarul de duminică, m-am intrebat dece aţi ales să scrieţi despre perioda de dinainte de Revoluţie, incondiţiile in care subiectul a fost supralicitat din punct devedere literar. Explicaţia am primit-o deja şi se află inclusă inunul din răspunsurile anterioare. Ce anume - in afara dorinţei de apersevera, ca autor de ficţiune - v-a făcut să reveniţi la aceastăcarte, incepută in anii a90?
- In primul rând, aş vrea săclarific un lucru minor la prima vedere: nu cred in mode literareşi nu sunt o adeptă a curentelor literare. Nu cred că trebuie săscriu intr-un anumit fel pentru că aşa e la modă acum, pentru căasta le place criticilor literari acum, după cum nu cred că trebuiesă evit un subiect sau o temă pentru că au fost indeajunsexplorate. Cred că fiecare scriitor trebuie să scrie când simte căare ceva de spus.
RomanulCine eştitu?a pornit de la o povestire a mea,Flori deseră, scrisă in 1987, in care am simţit un miez mult maiadânc de cercetat. Pe masură ce am inceput lucrul la roman, mi-amdat seama că devine un tablou din ce in ce mai vast, in care apar,fără voia mea, o multitudine de personaje şi că fiecare din acestepersonaje işi cerea dreptul la existenţă. Spuneam, mai devreme, cămie imi place să descopăr in oameni acel ceva care ii diferenţiazăde ceilalţi şi ii face unici şi capabili de a ajunge mai presusdecât işi inchipuie ei. Acelaşi lucru mi s-a intâmplat cupersonajele din această carte. Parcă se luau la intrecere să-midovedească mortiş cum sunt ele, de fapt. M-am simţit pur şi simpluasaltată de ele şi, la un moment dat, depăşită de imensitatealucrului care mă aştepta - să conturez peste douăzeci de personajein complexitatea şi veridicitatea lor, astfel incât ele să imipoată fi de folos temei romanului: demonstrarea faptului că omul nueste doar suprafaţa netedă şi lucioasă pe care oetalează.
A fost o muncă foarte grea,ca şi cum aş fi construit nu o casă, ci un cartier sau chiar unoraş intreg, cu propriile mele mâini, având in vedere că acţiunearomanului este ficţiune pură. Iar dacă am reuşit să inchei cartea afost, aşa cum am spus la lansarea ei, la târgul de carte Gaudeamus,numai şi numai datorită personajelor. Ele băteau in uşa podului şitropăiau din picioare, ele nu m-au lăsat să dorm până nu le-am scosla lumina zilei. Acelaşi lucru mi se intâmplă acum, cu romanul lacare lucrez şi la care ţin enorm:Emoţia. Anumitepersonaje, cărora eu le oferisem un anumit rol pe scenă, işi facloc cu coatele in prim-plan şi mă dau peste cap, pentru căedificiul pe care il construiesc de această dată se contureazămereu altfel şi mereu dărâm şi iar clădesc…
- Cine eşti tu?Este, de fapt, povestea unor personaje care, o vreme, rătăcescoarbe printr-o lume urâţită şi care sfârşesc prin a se redescoperi.De această dată m-a fermecat un personaj feminin absent, DespinaSlăvescu (Ina). La vârsta adolescenţei, ea scria in jurnal:"Cine sunt eu? Ce sunt eu? s…t spun şi imi dau silinţa să măconving că sunt diferită de alţii, că le sunt oarecum superioară,insă uit ceva care de fapt inseamnă totul: sunt şi eu ca ei, celpuţin din punct de vedere fizic, am aceleaşi limite. Trebuie sărespir şi să mă hrănesc şi să dorm pentru a putea trăi. Am creierca şi ei. Şi atunci ce oare mă face diferită? Sau e vorba doar de oopinie pur subiectivă, aşa cum, probabil, o are fiecare despre sines…t. Care să fie adevărul? Să fiu oare doar o fată obişnuită carediferă doar prin faptul că visează mult prea mult şi este obsedatăde ea insăşi, de existenţa sa, cu aproape fiecare por, in aproapefiecare clipă a vieţii ei? Cine sunt eu?"
Să ne imaginăm că aţidescoperi aceste rânduri in jurnalul fiicei dvs. V-aţi nelinişti?Aţi incuraja-o să rămână o visătoare incurabilă, o locuitoaresinguratică a "lumii compuse din ea insăşi" ori să işi cultive, cucerbicie, pragmatismul, pentru a răzbate in lumea deazi?
- Vă mulţumesc pentrucitatul ales, cred că este, intr-adevăr, unul reprezentativ pentrucarte, chiar dacă (sau cu atât mai mult cu cât) el aparţine unuipersonaj absent.
Răspunsul meu la aceastaintrebare se va axa pe două planuri: real şi imaginar. Inrealitate, am o fiică, pe care am incurajat-o intotdeauna, şi eu şisotul meu, să işi aleagă ce drum işi doreşte şi să fie aşa cum işidoreşte să fie.Acum, la 26 de ani, ea continuă săstudieze intr-un domeniu foarte frumos şi vast al spectacoluluicinematografic, chiar dacă şansele de reuşită sunt fragile pe acesttărâm. Sunt fericită că şi-a ales să zboare liberă, lainălţime.
Dacă, in imaginar vorbind,aş descoperi in jurnalul ei gândurile Despinei Slăvescu (deşi numi-aş permite să-i deschid jurnalul!), aş fi la fel de fericită cumsunt acum, in plan real. Fiecare din noi avem tot timpul din lumesă ne ocupăm de lucrurile pragmatice ale vieţii de fiecare zi. Darin acelaşi timp fiecare dintre noi avem mult prea puţin timp ca săne trăim viaţa noastră unică şi irepetabilă la inălţime. Unii chiarişi alungă de tot şi cu bună ştiinţa această brumă de timp pentrusine, speriaţi sau intimidaţi sau nepăsători la vastitatea şiprofunzimea spaţiului care se intinde in faţalor.
- InCine eştitu?Apar trei bărbaţi orbi (sau, poate, acelaşi bărbatorb, cu felurite chipuri) in stare să perceapă nu "adevărul văzut",ci "adevărul nevăzut" şi care ii avertizează pe ceilalţi că umblă,prin lume, legaţi la ochi. In viaţa fiecăruia se iveşte, la unmoment dat, cineva sau ceva care te forţează să iţi scoţi legăturaneagră de la ochi, cineva care te incurajează să zbori la inălţime,cum spuneaţi dvs., să lupţi pentru mize uriaşe. Aţi trăit o astfelde experienţă?
- Aţi ţintit directin inimă, felicitări! Da, am trăit o asemeneaexperienţă şi cred că oricine are răbdarea şi deschidereasă asculte şi să vadă(cum spune Saramago) o poatetrăi. A fost o experienţă acumulată treptat, din multe clipe pecare fiinţa mea dornică de aintelege şi de atrăi viu le-a absorbit cu uimire şi cu intensitate. Dar poate ceamai tulburătoare experienţăin acest sens a fostpentru mine momentulin care un binecunoscutcritic literar mi-a spus că mă trag din spiţa lui Nichita Stănescuşi că, dacă aş fi persistat din adolescenţă, aşa cumincepusem,in actul scrierii şi maialesin cel al integrăriiinviaţa literară, aş fi devenit o figură emblematică a prozeiromâneşti. Nu ştiu ce aţi simţi (sau ce aţi simţit) dvs. dacă vis-ar spune (sau vi s-a spus) ceva asemănător de către o persoanămai mult decât calificată. Eu, după primul minut de euforie, m-amsimţit strivită de afirmaţie şi copleşită de uningrozitor sentiment de vină. Faţă de mine, faţă deceilalţi, faţă de literatură. De atunci, trăiesc cu această apăsareşi cu această responsabilitate a lui "ce-ar fi fost dacă". Deatunci, mi-am spus că nu voi mai face compromisuriin legatură cu afinitatea mea pentru literatură şimi-am făgăduit că, de câte ori voi avea ocazia,ii voiincuraja peimpătimiţii de literaturăsă nuabandoneze. Mie personal mi-a lipsit enorm, până la ovârstă destul deinaintată, aceastăincurajare şi,in schimb, mi-aprisosit descurajarea - poate şi datorită firii mele extrem deretrase şi de nesigure, după cum vă mărturiseam maidevreme.
- Cât de greu ii este uneifemei sensibile să răzbată - pe cont propriu - in lumea literară?Vă intreb acest lucru gândindu-mă la un text al dvs., Povestecu scriitori. In proza respectivă inventariaţi, cu o amărăciunediscretă, obstacolele pe care trebuie să le traverseze Eda - oaspirantă la statutul de scriitoare - pentru a-şi vedea tipărite,la bătrâneţe, câteva pagini dintr-un roman: dezinteresul celorapropiaţi, care consideră pasiunea ei pentru literatură un moft sauo scrânteală; interesul - lubric- al profesorului din facultate,gata să o lanseze in viaţa literară in schimbul unor favorurisexuale; sastiseala, acreala sau superficialitatea cu carescriitorul celebru, ajuns la senectute, doamna (!) redactor saumarele critic ii citesc manuscrisul. "Salvarea" Edei vine abiaatunci când decide să publice un fragment de proză sub unpseudonim...masculin: Ion Buzoianu, din Buzău, de pe stradaBuzăului.
- Imi pare bine că aduceţi vorbadespre această scurtă proză. Ea şi-a dorit să atragă atenţia asupraunor stări de fapt care uneori rămân nespuse sau sunt consideratederizorii - mai puţin de către cel care le trăieşte pe pielealui.
Este adevărat că Poveste cuscriitori conţine o destul de mare doză de amărăciune.Intotdeauna dorinţa cuiva de a fi altfel decât cei din jureste privită cu suspiciune de marea masă, de lume. Eu una nucred in lume, eu cred in om, ca personalitate individuală.Lumea este o noţiune compactă şi monstruos de aglutinantă inalcătuirea sa de vietate miriapodică.
Nu e mai puţin adevărat că otânără fată cu aspiraţii de a pătrunde in lumea literelor are deinfruntat o lume (tot lume!) in esenţă masculină, cu enormeorgolii şi numeroase interese. V-aţi intrebat de ce mareamajoritate a scriitorilor români sunt bărbaţi? Eu da. Uneori amimpresia că literatura, la noi, este un sport bărbătesc, la carefemeile trebuie să stea la mantinelă şi să aplaude cuviincios. Nuvreau să par feministă, dar asta este percepţia mea.
Am scris această povestire şi casă le spun tinerilor care vor să scrie, şi mai ales tinerelor fetecare vor să scrie, că trebuie să facă dovadă de o mare putere şi deo mare perseverenţă pentru a reuşi. Că trebuie să creadă in sine şiin destinul lor. Dar că, in acelaşi timp, trebuie să ştie căprincipala mulţumire in aceasta vreme in care trăim ar putea fidoar rezultatul muncii lor, opera in sine, şi, numai cu mare noroc,reacţia ulterioară a cititorilor şi a criticii.
- In ce postură v-aţi simţitmai bine primită in lumea scriitoricească: in aceea de traducătoaresau in aceea de prozatoare?
- Greu de spus. Aparent,rezultatul este, şi intr-un caz, şi in celălalt, acelaşi: o cartein care toate cuvintele sunt puse de tine şi, intr-o mai mică saumai mare măsură, gândite de tine - in traducere doar urzealacuvintelor, matricea pe care se lucrează ţesătura, nu iţi aparţine.Ai la un moment dat, ca traducător, tendinţa să te substituiautorului şi să iţi adaugi, pe nesimţite, propriul tău stil. Astasimt eu, uneori, dar incerc să mă controlez. Aici aş face trimiterela o povestire a lui Joyce Carol Oates, care se numea TheInterpreter, şi in care un scriitor american poposind pemeleagurile Uniunii Sovietice, poartă o discuţie in două seri cu unfaimos scriitor sovietic, prin intermediul a doi interpreţi. Dacăin prima seară discuţia este captivantă, in a doua seară ea devinede o inspaimântătoare banalitate - totul datorită celor caretraduceau frazele.
Munca de traducător m-a invaţatfoarte multe. In primul rând, să conştientizez individualitateacuvintelor şi melodicitatea frazelor. Să le acord cuvintelor oatenţie in multe privinţe similară cu cea pe care le-o acordpersonajelor. Să răsfoiesc sute de pagini de dicţionare şi, nu inultimul rând, să mă indrăgostesc de limba română.
Pe de altă parte, insă, munca detraducător te leagă cu nişte funii nevăzute de acea matrice de carenu poţi uita. Trebuie să ai o disciplină in a gândi ca altcineva petot parcursul traducerii unei cărţi, iar dacă eşti scriitor deobicei mintea ţi-o ia la un moment dat razna şi doreşte, după cumvă spuneam, să-şi adauge propria amprentă la cartea respectivă.Este un joc tăcut in doi, intre autor şi traducător, un joc plin defarmec, atunci când la mijloc intervine aceeaşi atitudine faţă detext.
Dacă ne raportăm la cele douăpostúri, de traducător şi de scriitor, aş spune că există unparadox pe care l-am sesizat: deşi traducerea presupune o angajarepe plan secund a celui care o face, pe când cartea proprie este oieşire in faţă a sinelui, am observat că este mai uşoarărecunoaşterea meritelor unei traduceri decât ale unei scrieri. Nuvreau să compar, de-abia v-am spus părerea mea despre importanţaactului traducerii. Dar, totuşi, este un fapt curios, care ţine,poate, de un veleitarism dâmboviţean: este mult mai uşor să fiirecunoscut ca traducător decât ca scriitor. Mai greu e de făcutdistincţia acum, când apar nenumarate traduceri şi cândmodalitaţile de verificare a calitaţii lor sunt mult mai scăzutedecât odinioară. Si totuşi, la nivelul lumii scriitoriceşti de carevorbim, ea se face in mod natural, mai rapid şi mai corect decât incazul scriiturii. Apariţia mea ca scriitor a declanşat suspiciunişi ridicări de sprâncene, pe când intrarea mea in lumeatraducătorilor a fost primită, efectiv, cu braţeledeschise.
- Cum vă explicaţi aceastădiferenţă de atitudine?
- Ca să vorbesc metaforic, e odiferenţă de aureole.
De obicei, in traducere, porţiun nimb care nu este al tău, ci al autorului pe care il traduci.Dacă faci un lucru bun in tălmăcire, nimbul te iluminează, chiar şiin cazul in care cititorul (poate chiar un confrate) nu cunoaştelimba originară şi nici textul originar. In scris, insă, tot intreconfraţi, nu te mai insoţeşte niciun nimb, in schimb dai tu,intrusul, peste nenumărate aureole care te ţin ladistanţă.
Cu mintea mea străbătută de noriidealişti, mi-am inchipuit că nou-veniţii in lumea scriitorilorsunt primiţi dacă nu cu flori, măcar cu un zâmbet sau măcăr cu unsemn cât de mic de interes. Că scrierile lor sunt citite cuatenţie, pentru a se descoperi dacă e ceva de valoare in ele. Că,dacă primesc vreun premiu, acesta va atrage după sine reeditareacărţii sau măcar un mic zvon publicitar in jurul ei. Că nimeni nuse va intreba, mai ales dacă eşti femeie, a cui pilă sau a cuiamantă eşti, ce interese oculte te susţin. Mi-am inchipuit că,măcar la debut, curiozitatea va prima in defavoarea acestorsuspiciuni mărunte şi paranoice. Şi, totuşi, dincolo de aceastăviziune idilică, un ghimpe care nu mă lasă nici acum s-a agăţatvrăjmaş de mine: tot mai bine e să nu ştie nimeni nimic despre tineşi să se concentreze, dacă se poate, doar asupra textului tău. Totmai bine e să fii un pretins Ion Buzoianu din Buzău, de pe stradaBuzăului (cu scuzele de rigoare dacă acest personaj pentru minefictiv există chiar, in realitate). De aceea, nu ştiu nici măcardacă am făcut bine răspunzând acestui interviu. Năzuinţa measupremă, după cum v-am spus, este să ating prin ceea ce scriuconştiinţa cititorilor şi să reinviu emoţia din ei. Este tot ce imidoresc.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
