După un debut fulminant la o vârstăcând alţii încep deja să facă bilanţuri, Ioan Es. Pop a înţelesrepede cât de amăgitoare este gloria aici, la Porţile Orientului,într-o literatură în care laudele se împart, cu lejeritate, aproapeoricui, fără prealabile piruete hamletiene. De aceea, în loc să-şitrăiască triumful şi să iasă iute în faţă, cum l-ar fi îndreptăţitcomentariile tuşante venite din toate părţile, poetul a preferatînţeleapta rezervă, jenat niţel, însă şi amuzat de zarva iscată înjurul numelui său, de parcă ar fi fost vorba despre altcineva,despre un străin, bizar uzurpator al proprieipersoane.
Instalat confortabil într-oexpectativă ironică, prielnică observaţiei, şi-a camuflatnemulţumirile şi revolta în masca unei perfecte afabilităţi. Înatitudinea aceasta aparent defensivă se descifrează lesnesuperioara detaşare a unui spirit tolerant, maliţios fără răutate,lipsit de puseuri justiţiare, benign în fond, de o subtilitateînflorind ades într-un zâmbet care pe mulţi îndrăzneţi îi va fifăcut de ocară.
Discret şi politicos, lipsit deorgoliul strident al insului resentimentar şi mereu pus pe harţă,autorul a primit cu recunoştinţă şi modestie, fără iluzii, omagiulvocilor de prim-plan ale criticii, concretizat în distincţiilerâvnite de întreaga breaslă (Premiul USR, Premiul Academiei etc.).Păţit, maramureşeanul exilat în Capitală (şi nevoit să pună umărul,pentru a supravieţui, la ridicarea monstruosului edificiu al CaseiPoporului) ştia cu ce preţ se plăteşte luxul de a trăi exclusiv dinscris. Şi, spre onoarea sa, nu a consimţit la asemenea jertfă. Nuşi-a vândut condeiul, dar nici nu l-a pus în cui, excedat deinutilitatea păguboasei îndeletniciri. Stau mărturie volumelepublicate, într-un ritm constant, din 1994 (când apărea ieudulfără ieşire) încoace: porcec (1996), pantelimon 113bis (1999), podul (2000), petrecere de pietoni(2003) şi, în tandem cu Lucian Vasilescu, confort 2îmbunătăţit (2004). Atât. Nu e mult, având în vedere că douădintre opurile enumerate nu depăşesc dimensiunileplachetei.
Ultima carte scoasă de sub tiparse intitulează (oare de ce nu mă mir?) no exit şi eprimaculegere aproape completă (antologie îngrijită şi prefaţată deDan C. Mihăilescu, în colecţia "Scriitori români", Editura Corint,2007) din textele autorului care, clasicizat de-acum, trece dreptcel mai important poet din literatura noastră postceauşistă. Nu văîncruntaţi! Nu am de gând să consimt necritic la entuziasmulcomentatorilor contaminaţi de cultul fanatic al ierarhiei şi să mătransform într-un devot obedient. De altfel, pe coperta unui volummai vechi, Ioan Es. Pop selecta fragmente şi din câteva raderi,semn că delirul encomiastic nu i-a căzut bine. Din dorinţa de a nupăcătui în acelaşi fel, nu voi repeta agasantul refren despre"numărul unu al generaţiei", "liderul nouăzecist" etc. Dar, oricâtde jenantă ar fi, jerba superlativelor ţâşneşte totuşi dintr-unizvor curat, în apele căruia imaginea operei poate devenitransparentă. Cu condiţia să-ţi exersezi niţel ochiul şi să nu telaşi atins de elanuri factice.
Într-adevăr, poezia lui Ioan Es.Pop pretinde o receptare mai puţin înfocată, o atenţie care vizeazăreacţiuni complicate sau, oricum, intraductibile în limbajul frustal emoţiilor. Frapantă, unitatea de ton a discursului (reglat la undiapazon discret, menit să traducă starea de graţie) lasă impresiamonotoniei, cu efect narcotizant la nivelul acelei afectivităţiperiferice alimentate de percepţia imediată. Iată de ce cadeimediat în capcană cititorul leneş, incapabil să sintetizeze, prinreflecţie personală, informaţiile furnizate de simţuri. Însă odatădepăşit acest prim nivel, rudimentar, calibanic, al lecturii,uniformitatea discursului se lasă descifrată, surprinzător, în cutotul altă cheie, ca expresie a unei inflexibile voinţe deobiectivare şi a unei intens solicitate predispoziţii contemplative- exigenţă preliminară pe care versul o satisface întotdeauna, înciuda diversităţii formulelor experimentate. Obstinaţia de a nuface concesii retoricii este şi motivul ce garanteazăautenticitatea mărturisirii, şoptită, iar nu strigată în gura mare.Ca atare, luciditatea impune brevilocvenţa, dizolvând patosul: "sevor spune mâine lucruri mari,/ dar nu atât de mari încât/ lumea sănu rămână aceeaşi" (lumile livide).
Comentatorii au spus multe lucruriinteresante despre tragismul viziunii, pustiul sufletesc,anxietatea, groaza şi întregul cortegiu al trăirilor caresemnalizează iminenţa sfârşitului, despre geografia morţiiinvadatoare, oroarea de a exista, angoasa, mizeria condiţiei umane.Neoexpresionism, bacovianism, biografism, textualism, postmodernism- s-au repezit să pună eticheta câţiva pedanţi (disputa optzecism/nouăzecism e încă actuală). La o adică, precursorii ies şi eirepede la iveală. Amintesc doar, la întâmplare: Blaga, Sorescu,Mazilescu. N-are rost să insist. Din aglutinarea prefabricatelor nuse construieşte decât un prestigiu de virtuoz. Dar performanţauimitoare a lui Ioan Es. Pop e departe de a se rezuma la un genoarecare de abilitate meşteşugărească. În loc să joace comediaintertextualităţii la vedere (nu i-ar fi fost greu), ca unchiţibuşar erudit pus pe şotii, autorul ieudului fără ieşirea asimilat organic literatura, topită parcă în substanţa unuicuvânt captiv ce tânjeşte, însângerat, spre lumină. Uverturavolumului se îngână pe aceleaşi acorduri: "cu aceşti ochi cucare n-am văzut/ niciodată la mai mult de-un metru depărtare,/adulmec lumina ca pe un lucru străin/ şi pe cale de dispariţie,/carne peste carne în carne sub carne,/ şi cred că abia acum începsă o văd mai bine,/ o pastă mai groasă ca metalul şi mai grea caapa,/ altfel cum s-ar scufunda la aşa adâncimi?".
Iată că, în pofida aşteptărilor,ieşirea la lumină (în lume, şi dincolo de ea) devine zbor întors,coborâtor, pecetluind pentru totdeauna durerosul prizonierat. Omullui Ioan Es. Pop e dintru început sechestrat într-o imensă cuşcăsupraetajată, labirint opac, acoperit de straturi concentrice încare se ascund tot soiul de capcane, ca nişte exasperante cutiichinezeşti. No exit. Asta e sentinţa definitivă,irevocabilă. Omul singur (femeia nu apare invocată nici măcar caabsenţă), confruntat cu infernul din sine însuşi. În consecinţă,moartea îşi întinde trupul pretutindeni, pe harta unei realităţicomprimate simbolic şi desemnând spaţii închise, circumscrisebiografic, fie că în cauză e o anume localitate (ieudul,văraiul, şomcuta mare sau Oraşul, Capitala,Bucureştiul), fie odaia (camera 305 de pe Olteţului 15 ori ceadin Pantelimon 115 bis), fie mormântul, localizat la rigoare înadâncul propriului trup. Între evaziune şi regresiuneaînspăimântată, ad uterum ("ies rar şi când ies pereţiitremură tot mai vlăguiţi/ după efortul expulziei"), întrelumina vag presimţită şi întunericul călduţ al spaţiilor închise,sufocante ("pereţii se apropie pe/ zi ce trece, ca nişte valuri dealuat") oscilează necontenit, mânat de impulsuri nedesluşite,locuitorul însingurat al unui univers fără soluţie.
Dintr-un loc blestemat şi obscurse strecoară parşiv în lume fiorul de gheaţă al morţii,imperceptibil o vreme ("sfârşitul începe lent, el seamănă bine cuviaţa") dar resimţit apoi în toată grozăvia lui ("autobuzele umblăpline cu morţi"), otrăvind gândul cu imaginile ireversibileidestrămări ("tot ce iubesc oboseşte deodată, începe să goneascăspre stingere, se grăbeşte să devină cenuşă"), scoase dinexperienţa directă. Sursa ce alimentează angoasa nu e, totuşi,mereu activă. Beţia şi somnul, de pildă, pot fi un bun analgezic.Dar efectul drogului nu durează, fapt care stârneşte apoi şi maiacut spaima, greaţa de viaţă: ("totul pare firesc, când beau mi-emai bine,/ totuşi adesea urcă-n unghii un frig cum nu se află pepământ").
Singura terapeutică eficientăconstă, aşadar, în surdinizarea palpitului vital până la uitarea desine, pentru că "o viaţă trăită la flacără joasă înseamnă o moartescăzută la jumătate". În schimb, intensificarea senzaţiiloraccentuează oroarea, făcând de nesuportat umilinţa de a exista fărărost, ca o bucată de materie putrescibilă, excrescenţă (vezisemantismul bogat al "unghiei") grefată fără rost pe trupul inert,de cadavru. Cumplita pedeapsă cere, firesc, expierea, şianticipează prezenţa unei divinităţi teribile, greu de îmblânzit:"ca să te pot adulmeca măcar,/ dumnezeul meu, a trebuit/ săintru-n maţe şi-n materiile lăsate lor,/ să aflu că omul e plin derahat. să/ ignor asta şi să nu mă mai condamn/ pentru ce dau afară.să nu mă trufesc/ când beau şi mănânc pe săturate,/ pentru că totce bag pe gură cu trufie/ iese pe la spate şi mă umileşte". Motivulrugăciunii (mult mai frecvent în volumele de după ieudul fărăieşire) marchează momentul tensionat al unei crize determinatăde promisiunea revelaţiei, invariabil ratate însă: "am vrut să vărsşi atunci a venit/ rugăciunea. nu ştiu cum s-au potrivit/ aşagrozav, da' vărsam şi mă rugam/ şi atunci mi s-a părut că nu poţisă verşi/ dacă nu te rogi, nu te poţi ruga dacă nu verşi/ şi-atunciam zis io-n mintea mea: gata,/ gata cu trupu' şi sufletu', toate seduc/ iar binele se duce mai iute ca toate,/ numai răul rămânenemuritor".
Personajul care vorbeşte, trăieşteşi suferă în cartea lui Ioan Es. Pop recurge cel mai adesea lastrategia simulării adaptabilităţii, în speranţa evităriiconfruntărilor directe, a contactului deschis, nemediat, curealitatea: "Simulez adaptabilitatea, am ajuns un simulant versat.Obosesc însă repede, iar când obosesc, fug şi mă ascund. Nu trebuiesă se vadă ce ascund. Nici peste un an, nici peste zece ani nu vafi altfel". O formă perfectă de simulare este scrisul, care nuoferă soluţii şi nici nu salvează nimic, dar prelungeşte agonia,făcând-o suportabilă: "A scrie nu oferă mântuire. În schimb, amtrăit mica revelaţie că trebuie să scriu pentru că n-am alteîndemânări, că există o mică comunitate de excluşi caresupravieţuieşte prin acest fel de iluzie. Nu-i rău: picioarele auajuns pe pământ, iar cerul era oricum prea departe". Scriitoruln-ar fi altceva, prin urmare, decât un fel de spectator lucid alpropriului dezastru, un mort (încă) în viaţă - aşa se explică şipostura ironică, de mistificator, în care se complace, cum şiobsesia înstrăinării de sine (vezi şi recurenţa motivuluidublului): "acum ca şi atunci, omul se teme de sine./ dardacă atunci încă nu, acum începe să audă/ cum înaintează celălaltpe dedesubt./ nu se vor întâlni decât o dată. până atunci/ ceea ceomul ascunde de atâta vreme/ este chiar cel care îl va înlocui."(colateralul). Prin urmare, spaima se exorcizează metodic,printr-o susţinută gimnastică mentală cu efectanesteziant.
Proiectat în afară, ca pe o scenăde teatru, răul îşi pierde însă forţa de agent invizibil aldistrugerii. Dacă notaţia nudă, fără zorzoane, garantează adevărulunei confesiuni îndurerate, care imploră ispăşirea ("La patru ani,ca şi astăzi, singura mea ripostă în faţa realităţii a fost să măascund. Nu-mi amintesc de ce a trebuit s-o fac prima oară, dar credcă se-ntâmpla din pricina unei mari pedepse, urmare a unei marivinovăţii"), parabola (mai cu seamă în texte precum umflăturadin perete, valentin, între frontiere, toate din volumulpetrecere de pietoni, de dată mai recentă) atenuează şoculmărturisirii, transformând în simboluri (uşor descifrabile)impenetrabilele trăiri interioare.
Narativizarea (literaturizarea)discursului poetic urmează, de fapt, două căi: pe de o parte, sprebiografismul de tip diaristic, mizând pe tehnica sugestivă amontajului anamnetic (de unde şi nota vag elegiacă); pe de altăparte, spre scenariile epice fantasticizante, în genul povestirilorcu cheie. Modelată iniţial după reguli precise, în acord cu bătăilepulsului, ca o rugăciune a inimii ("fugi... înapoi în abaţiatrupului şi nu mai stărui/ s-o părăseşti. răsfoieşte aplecat lalumânare/ manuscrisul odată fierbinte al zidurilor/ dar nu trecedincolo de foile care sunt aceste/ pietre din pereţi"), scriituradevine, treptat, schizofrenică, pe un traseu delimitat (nu fărămaliţiozitate) la graniţa dintre viaţă şi cărţi, dintre faptultrăit şi reflecţia pură.
Tipul de scriitor de care sedelimitează mereu, cu ironie acidă, autorul ieudului fărăieşire este colecţionarul de citate, şoarecele de bibliotecă,intoxicat cu lecturi inutile. Actul scrisului nu trebuie să aibă cascop elaborarea unei simple cărţi - obiect de muzeu, în care seîngroapă un suflet de hârtie. Ideal ar fi ca din cuvinteleaşternute pe foaie să crească "...o carte uriaşă, care umpleîntreaga încăpere şi care pulsează: o carte vie, monstruoasă, cufile groase cât pereţii, umede, într-o continuă, întunecatămişcare, şi aceste file groase devoră, ca nişte guri lacome depeşti, cărţi, cărţile bibliotecii de deasupra. Anticartea, cea încare totul devine nimic, poate că ea este salvarea din muzeu"(muzeul lăuntric).
Fără această miză, scrisul nu edecât o îndeletnicire ca oricare alta. Cine crede altfel, n-aredecât. Lipsit de trufia caracteristică breslei, ca un maramureşeancuminte, Ioan Es. Pop ştie şi cui să vorbească, şi cum, fără săsupere pe nimeni. Iată o mărturisire, cred, elocventă: "Am avut încopilărie doi boi mari şi trişti, pe care i-am dus ani la rând lapăşune şi lângă care am citit tot ce se putea citi acolo unde nu ţise dădea nici timp, nici voie să citeşti. Erau atât de blânzi şiîngăduitori încât, de la o vreme, am început să cred că ascultăcititul meu mut. Când luna li se lăsa între coarne, îi coboram depe dealuri cu amărăciunea că întunericul a întrerupt şi cititul, şilunga noastră comuniune. Când scriu, scriu şi pentru ei: o partedintre mustrările lor de critici fără grai mă urmăresc astăzi lafel ca ieri. Ştiau ei ce tac şi de ce".
Nu vreau să ghicesc la cine segândeşte Ioan Es. Pop când îşi scrie versurile. Chiar dacă mi s-arîntâmpla să aflu vreodată, n-aş risca să vorbesc. Ştiu eu dece...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
