IAŞII LUI PATRAŞ

Moartea cotidiană/ deAntonio Patraş

2 dec 2010 Autor: Patras Antonio

După un debut fulminant la o vârstă când alţii încep deja să facă bilanţuri, Ioan Es. Pop a înţeles repede cât de amăgitoare este gloria aici, la Porţile Orientului, într-o literatură în care laudele se împart, cu lejeritate, aproape oricui, fără prealabile piruete hamletiene. De aceea, în loc să-şi trăiască triumful şi să iasă iute în faţă, cum l-ar fi îndreptăţit comentariile tuşante venite din toate părţile, poetul a preferat înţeleapta rezervă, jenat niţel, însă şi amuzat de zarva iscată în jurul numelui său, de parcă ar fi fost vorba despre altcineva, despre un străin, bizar uzurpator al propriei persoane.

Instalat confortabil într-o expectativă ironică, prielnică observaţiei, şi-a camuflat nemulţumirile şi revolta în masca unei perfecte afabilităţi. În atitudinea aceasta aparent defensivă se descifrează lesne superioara detaşare a unui spirit tolerant, maliţios fără răutate, lipsit de puseuri justiţiare, benign în fond, de o subtilitate înflorind ades într-un zâmbet care pe mulţi îndrăzneţi îi va fi făcut de ocară.

Discret şi politicos, lipsit de orgoliul strident al insului resentimentar şi mereu pus pe harţă, autorul a primit cu recunoştinţă şi modestie, fără iluzii, omagiul vocilor de prim-plan ale criticii, concretizat în distincţiile râvnite de întreaga breaslă (Premiul USR, Premiul Academiei etc.). Păţit, maramureşeanul exilat în Capitală (şi nevoit să pună umărul, pentru a supravieţui, la ridicarea monstruosului edificiu al Casei Poporului) ştia cu ce preţ se plăteşte luxul de a trăi exclusiv din scris. Şi, spre onoarea sa, nu a consimţit la asemenea jertfă. Nu şi-a vândut condeiul, dar nici nu l-a pus în cui, excedat de inutilitatea păguboasei îndeletniciri. Stau mărturie volumele publicate, într-un ritm constant, din 1994 (când apărea ieudul fără ieşire) încoace: porcec (1996), pantelimon 113 bis (1999), podul (2000), petrecere de pietoni (2003) şi, în tandem cu Lucian Vasilescu, confort 2 îmbunătăţit (2004). Atât. Nu e mult, având în vedere că două dintre opurile enumerate nu depăşesc dimensiunile plachetei.

Ultima carte scoasă de sub tipar se intitulează (oare de ce nu mă mir?) no exit şi e primaculegere aproape completă (antologie îngrijită şi prefaţată de Dan C. Mihăilescu, în colecţia "Scriitori români", Editura Corint, 2007) din textele autorului care, clasicizat de-acum, trece drept cel mai important poet din literatura noastră postceauşistă. Nu vă încruntaţi! Nu am de gând să consimt necritic la entuziasmul comentatorilor contaminaţi de cultul fanatic al ierarhiei şi să mă transform într-un devot obedient. De altfel, pe coperta unui volum mai vechi, Ioan Es. Pop selecta fragmente şi din câteva raderi, semn că delirul encomiastic nu i-a căzut bine. Din dorinţa de a nu păcătui în acelaşi fel, nu voi repeta agasantul refren despre "numărul unu al generaţiei", "liderul nouăzecist" etc. Dar, oricât de jenantă ar fi, jerba superlativelor ţâşneşte totuşi dintr-un izvor curat, în apele căruia imaginea operei poate deveni transparentă. Cu condiţia să-ţi exersezi niţel ochiul şi să nu te laşi atins de elanuri factice.

Într-adevăr, poezia lui Ioan Es. Pop pretinde o receptare mai puţin înfocată, o atenţie care vizează reacţiuni complicate sau, oricum, intraductibile în limbajul frust al emoţiilor. Frapantă, unitatea de ton a discursului (reglat la un diapazon discret, menit să traducă starea de graţie) lasă impresia monotoniei, cu efect narcotizant la nivelul acelei afectivităţi periferice alimentate de percepţia imediată. Iată de ce cade imediat în capcană cititorul leneş, incapabil să sintetizeze, prin reflecţie personală, informaţiile furnizate de simţuri. Însă odată depăşit acest prim nivel, rudimentar, calibanic, al lecturii, uniformitatea discursului se lasă descifrată, surprinzător, în cu totul altă cheie, ca expresie a unei inflexibile voinţe de obiectivare şi a unei intens solicitate predispoziţii contemplative - exigenţă preliminară pe care versul o satisface întotdeauna, în ciuda diversităţii formulelor experimentate. Obstinaţia de a nu face concesii retoricii este şi motivul ce garantează autenticitatea mărturisirii, şoptită, iar nu strigată în gura mare. Ca atare, luciditatea impune brevilocvenţa, dizolvând patosul: "se vor spune mâine lucruri mari,/ dar nu atât de mari încât/ lumea să nu rămână aceeaşi" (lumile livide).

Comentatorii au spus multe lucruri interesante despre tragismul viziunii, pustiul sufletesc, anxietatea, groaza şi întregul cortegiu al trăirilor care semnalizează iminenţa sfârşitului, despre geografia morţii invadatoare, oroarea de a exista, angoasa, mizeria condiţiei umane. Neoexpresionism, bacovianism, biografism, textualism, postmodernism - s-au repezit să pună eticheta câţiva pedanţi (disputa optzecism/ nouăzecism e încă actuală). La o adică, precursorii ies şi ei repede la iveală. Amintesc doar, la întâmplare: Blaga, Sorescu, Mazilescu. N-are rost să insist. Din aglutinarea prefabricatelor nu se construieşte decât un prestigiu de virtuoz. Dar performanţa uimitoare a lui Ioan Es. Pop e departe de a se rezuma la un gen oarecare de abilitate meşteşugărească. În loc să joace comedia intertextualităţii la vedere (nu i-ar fi fost greu), ca un chiţibuşar erudit pus pe şotii, autorul ieudului fără ieşire a asimilat organic literatura, topită parcă în substanţa unui cuvânt captiv ce tânjeşte, însângerat, spre lumină. Uvertura volumului se îngână pe aceleaşi acorduri: "cu aceşti ochi cu care n-am văzut/ niciodată la mai mult de-un metru depărtare,/ adulmec lumina ca pe un lucru străin/ şi pe cale de dispariţie,/ carne peste carne în carne sub carne,/ şi cred că abia acum încep să o văd mai bine,/ o pastă mai groasă ca metalul şi mai grea ca apa,/ altfel cum s-ar scufunda la aşa adâncimi?".

Iată că, în pofida aşteptărilor, ieşirea la lumină (în lume, şi dincolo de ea) devine zbor întors, coborâtor, pecetluind pentru totdeauna durerosul prizonierat. Omul lui Ioan Es. Pop e dintru început sechestrat într-o imensă cuşcă supraetajată, labirint opac, acoperit de straturi concentrice în care se ascund tot soiul de capcane, ca nişte exasperante cutii chinezeşti. No exit. Asta e sentinţa definitivă, irevocabilă. Omul singur (femeia nu apare invocată nici măcar ca absenţă), confruntat cu infernul din sine însuşi. În consecinţă, moartea îşi întinde trupul pretutindeni, pe harta unei realităţi comprimate simbolic şi desemnând spaţii închise, circumscrise biografic, fie că în cauză e o anume localitate (ieudul, văraiul, şomcuta mare sau Oraşul, Capitala, Bucureştiul), fie odaia (camera 305 de pe Olteţului 15 ori cea din Pantelimon 115 bis), fie mormântul, localizat la rigoare în adâncul propriului trup. Între evaziune şi regresiunea înspăimântată, ad uterum ("ies rar şi când ies pereţii tremură tot mai vlăguiţi/ după efortul expulziei"), între lumina vag presimţită şi întunericul călduţ al spaţiilor închise, sufocante ("pereţii se apropie pe/ zi ce trece, ca nişte valuri de aluat") oscilează necontenit, mânat de impulsuri nedesluşite, locuitorul însingurat al unui univers fără soluţie.

Dintr-un loc blestemat şi obscur se strecoară parşiv în lume fiorul de gheaţă al morţii, imperceptibil o vreme ("sfârşitul începe lent, el seamănă bine cu viaţa") dar resimţit apoi în toată grozăvia lui ("autobuzele umblă pline cu morţi"), otrăvind gândul cu imaginile ireversibilei destrămări ("tot ce iubesc oboseşte deodată, începe să gonească spre stingere, se grăbeşte să devină cenuşă"), scoase din experienţa directă. Sursa ce alimentează angoasa nu e, totuşi, mereu activă. Beţia şi somnul, de pildă, pot fi un bun analgezic. Dar efectul drogului nu durează, fapt care stârneşte apoi şi mai acut spaima, greaţa de viaţă: ("totul pare firesc, când beau mi-e mai bine,/ totuşi adesea urcă-n unghii un frig cum nu se află pe pământ").

Singura terapeutică eficientă constă, aşadar, în surdinizarea palpitului vital până la uitarea de sine, pentru că "o viaţă trăită la flacără joasă înseamnă o moarte scăzută la jumătate". În schimb, intensificarea senzaţiilor accentuează oroarea, făcând de nesuportat umilinţa de a exista fără rost, ca o bucată de materie putrescibilă, excrescenţă (vezi semantismul bogat al "unghiei") grefată fără rost pe trupul inert, de cadavru. Cumplita pedeapsă cere, firesc, expierea, şi anticipează prezenţa unei divinităţi teribile, greu de îmblânzit: "ca să te pot adulmeca măcar,/ dumnezeul meu, a trebuit/ să intru-n maţe şi-n materiile lăsate lor,/ să aflu că omul e plin de rahat. să/ ignor asta şi să nu mă mai condamn/ pentru ce dau afară. să nu mă trufesc/ când beau şi mănânc pe săturate,/ pentru că tot ce bag pe gură cu trufie/ iese pe la spate şi mă umileşte". Motivul rugăciunii (mult mai frecvent în volumele de după ieudul fără ieşire) marchează momentul tensionat al unei crize determinată de promisiunea revelaţiei, invariabil ratate însă: "am vrut să vărs şi atunci a venit/ rugăciunea. nu ştiu cum s-au potrivit/ aşa grozav, da' vărsam şi mă rugam/ şi atunci mi s-a părut că nu poţi să verşi/ dacă nu te rogi, nu te poţi ruga dacă nu verşi/ şi-atunci am zis io-n mintea mea: gata,/ gata cu trupu' şi sufletu', toate se duc/ iar binele se duce mai iute ca toate,/ numai răul rămâne nemuritor".

Personajul care vorbeşte, trăieşte şi suferă în cartea lui Ioan Es. Pop recurge cel mai adesea la strategia simulării adaptabilităţii, în speranţa evitării confruntărilor directe, a contactului deschis, nemediat, cu realitatea: "Simulez adaptabilitatea, am ajuns un simulant versat. Obosesc însă repede, iar când obosesc, fug şi mă ascund. Nu trebuie să se vadă ce ascund. Nici peste un an, nici peste zece ani nu va fi altfel". O formă perfectă de simulare este scrisul, care nu oferă soluţii şi nici nu salvează nimic, dar prelungeşte agonia, făcând-o suportabilă: "A scrie nu oferă mântuire. În schimb, am trăit mica revelaţie că trebuie să scriu pentru că n-am alte îndemânări, că există o mică comunitate de excluşi care supravieţuieşte prin acest fel de iluzie. Nu-i rău: picioarele au ajuns pe pământ, iar cerul era oricum prea departe". Scriitorul n-ar fi altceva, prin urmare, decât un fel de spectator lucid al propriului dezastru, un mort (încă) în viaţă - aşa se explică şi postura ironică, de mistificator, în care se complace, cum şi obsesia înstrăinării de sine (vezi şi recurenţa motivului dublului): "acum ca şi atunci, omul se teme de sine./ dar dacă atunci încă nu, acum începe să audă/ cum înaintează celălalt pe dedesubt./ nu se vor întâlni decât o dată. până atunci/ ceea ce omul ascunde de atâta vreme/ este chiar cel care îl va înlocui." (colateralul). Prin urmare, spaima se exorcizează metodic, printr-o susţinută gimnastică mentală cu efect anesteziant.

Proiectat în afară, ca pe o scenă de teatru, răul îşi pierde însă forţa de agent invizibil al distrugerii. Dacă notaţia nudă, fără zorzoane, garantează adevărul unei confesiuni îndurerate, care imploră ispăşirea ("La patru ani, ca şi astăzi, singura mea ripostă în faţa realităţii a fost să mă ascund. Nu-mi amintesc de ce a trebuit s-o fac prima oară, dar cred că se-ntâmpla din pricina unei mari pedepse, urmare a unei mari vinovăţii"), parabola (mai cu seamă în texte precum umflătura din perete, valentin, între frontiere, toate din volumul petrecere de pietoni, de dată mai recentă) atenuează şocul mărturisirii, transformând în simboluri (uşor descifrabile) impenetrabilele trăiri interioare.

Narativizarea (literaturizarea) discursului poetic urmează, de fapt, două căi: pe de o parte, spre biografismul de tip diaristic, mizând pe tehnica sugestivă a montajului anamnetic (de unde şi nota vag elegiacă); pe de altă parte, spre scenariile epice fantasticizante, în genul povestirilor cu cheie. Modelată iniţial după reguli precise, în acord cu bătăile pulsului, ca o rugăciune a inimii ("fugi... înapoi în abaţia trupului şi nu mai stărui/ s-o părăseşti. răsfoieşte aplecat la lumânare/ manuscrisul odată fierbinte al zidurilor/ dar nu trece dincolo de foile care sunt aceste/ pietre din pereţi"), scriitura devine, treptat, schizofrenică, pe un traseu delimitat (nu fără maliţiozitate) la graniţa dintre viaţă şi cărţi, dintre faptul trăit şi reflecţia pură.

Tipul de scriitor de care se delimitează mereu, cu ironie acidă, autorul ieudului fără ieşire este colecţionarul de citate, şoarecele de bibliotecă, intoxicat cu lecturi inutile. Actul scrisului nu trebuie să aibă ca scop elaborarea unei simple cărţi - obiect de muzeu, în care se îngroapă un suflet de hârtie. Ideal ar fi ca din cuvintele aşternute pe foaie să crească "...o carte uriaşă, care umple întreaga încăpere şi care pulsează: o carte vie, monstruoasă, cu file groase cât pereţii, umede, într-o continuă, întunecată mişcare, şi aceste file groase devoră, ca nişte guri lacome de peşti, cărţi, cărţile bibliotecii de deasupra. Anticartea, cea în care totul devine nimic, poate că ea este salvarea din muzeu" (muzeul lăuntric).

Fără această miză, scrisul nu e decât o îndeletnicire ca oricare alta. Cine crede altfel, n-are decât. Lipsit de trufia caracteristică breslei, ca un maramureşean cuminte, Ioan Es. Pop ştie şi cui să vorbească, şi cum, fără să supere pe nimeni. Iată o mărturisire, cred, elocventă: "Am avut în copilărie doi boi mari şi trişti, pe care i-am dus ani la rând la păşune şi lângă care am citit tot ce se putea citi acolo unde nu ţi se dădea nici timp, nici voie să citeşti. Erau atât de blânzi şi îngăduitori încât, de la o vreme, am început să cred că ascultă cititul meu mut. Când luna li se lăsa între coarne, îi coboram de pe dealuri cu amărăciunea că întunericul a întrerupt şi cititul, şi lunga noastră comuniune. Când scriu, scriu şi pentru ei: o parte dintre mustrările lor de critici fără grai mă urmăresc astăzi la fel ca ieri. Ştiau ei ce tac şi de ce".

Nu vreau să ghicesc la cine se gândeşte Ioan Es. Pop când îşi scrie versurile. Chiar dacă mi s-ar întâmpla să aflu vreodată, n-aş risca să vorbesc. Ştiu eu de ce...

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 03.12.2010

 
Cuvinte cheie:
literatură
, debut

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

zf.ro
Abonează-te la Închide