Domnul Slatineanu, provenit dintr-o veche vita boiereasca, proprietar al unei vaste colectii de arta, pasionat de istorie si unul dintre putinii monografi (pana astazi) ai ceramicii medievale romanesti, mergea agale, ingrijorat, pe strada doctor Staicovici din Bucuresti, intr-o amiaza de la mijlocul anului 1954.
Tocmai il lasase in pat, bolnav, pe mai noul sau prieten, poetul Vasile Voiculescu, pe care il cunoscuse in apriga iarna trecuta la anticarul Acterian, unde ambii, cu durere, isi adusesera spre vanzare cateva carti, pentru a-si putea spori rezerva de lemne. Isi aminti cu placere dialogul de atunci, dar si ca sfarsisera prin a schimba intre ei o parte dintre cartile aduse la vanzare. Dar gandurile ii fugeau si catre alte griji, de ordin personal.
Barbu Slatineanu avea mici necazuri la facultate. Preda la Institutul de Arta Plastica "Nicolae Balcescu" si se impaca greu cu noul curent al realismului socialist; bunul sau simt boieresc il impiedica de la a intra in discutii contradictorii, de altfel periculoase, la care unii colegi mai tineri pareau a-l provoca, impingandu-l printr-un prudent recul tot mai adanc in refugiul istoriei artei medievale, cu osebire al ceramicii. Acolo nu era nici un pericol de deviere sau cosmopolitism.
Incerca sa nu atraga atentia, iar evazionismul sau era unul fara ostentatie, caci isi auzise deja critici potrivit carora ar iubi mai mult cioburile decat oamenii si mai noile lor realizari...
Dar nu era el genul care sa dezarmeze! Zambi, amintindu-si de discutia cu prietenul sau, medicul Voiculescu. "Doctore, iti ordon sanatate!", se despartise el de poet, tintuit la pat de o afectiune pulmonara. Facuse caz de vechea sa formatie cazona. Respectand regula familiei, Slatineanu imbratisase, dupa traditie, cariera armelor - catre care nu avea insa aplecare, dar s-a achitat onorabil de indatoriri, trecand in rezerva din vechea armata cu gradul de colonel. Prietenul sau poet avea sa-i respecte ordinul. Aveau sa se revada, nu dupa multa vreme, acasa la Slatineanu, alaturi de aleasa companie a mai vechilor prieteni Vladimir Streinu si Serban Cioculescu.
Prudenta nu i-a fost deajuns colonelului pasionat de istoria artei. Barbu Slatineanu se afla mai de multa vreme in atentia Securitatii, iar seratele literare de la domiciliul lui au fost atent supravegheate. Calvarul sau a inceput in noaptea de 17 spre 18 octombrie 1958, cand o echipa a Securitatii l-a ridicat de acasa, pentru ca aici "se adunau si citeau poezii cu caracter mistic dusmanos". Dupa noua zile, a fost insa eliberat. La decizia de eliberare a colonelului Slatineanu s-a aflat un dublu temei. Securitatea risca sa-l omoare, datorita sanatatii sale subrede. In dimineata de dupa arestare, i se facuse obisnuitul control medical, pentru a se "prescrie" gradul de duritate ce putea fi folosit in ancheta. Certificatul medical, eliberat de Serviciul Inchisori din MAI si semnat de dr. Enescu Mihail, certifica o "scleroza cardiovasculara, angor pectoris si diabet zaharat", care impuneau prudenta. Dar nu mila. Asa ca s-a luat o alta decizie, la fel de cruda ca tortura pentru onorabilul colonel: "considerand ca Slatineanu Barbu are relatii multiple in randul artistilor plastici si poate fi folosit de organele noastre, in urma aprobarii primite, la data de 28 octombrie 1958 a fost recrutat ca agent". Fusese si botezat de Securitate cu un nume conspirativ. Dar fara succes: aveau de-a face cu un material uman care se arata mult mai refractar, sub aparenta sa prudenta si politete burgheza. "De la data recrutarii si pana in prezent, agentul Petrovan nu a furnizat nici un material informativ si, mai mult, a deconspirat legatura pe care o are cu organele Securitatii". Pentru ca "nu si-a respectat angajamentul luat fata de organele statului", Barbu Slatineanu a fost rearestat in 8 septembrie 1959; la 28 septembrie, a fost pus oficial sub invinuire de anchetatorii penali ai Securitatii.
Fata lui, Alexandra Sturza, avea sa-si aminteasca peste ani: "Cand a fost a doua oara arestat, dupa un an de zile, au venit in 6 sau 7 septembrie sa-l interogheze acasa. Tata a stiut atunci ca va fi arestat, fiindca el a fost pus la prima arestare sa iscaleasca ceva. Ca denunta. Il chemase pe Vladimir Streinu si l-a anuntat ca a fost obligat sa semneze. Probabil ca a anuntat mai multi. Stiu ca l-au luat intr-o odaie si el le-a spus ca a spus ce promisese sa tina secret. Au venit din nou a doua zi, de Sfanta Maria mica, la 4 dimineata au batut in geamul meu. Eu dormeam in camera dinspre strada. A trebuit sa deschid, au luat o serie de lucruri, au spus ca-l ridica pentru niste lamuriri. La cinci si jumatate-sase l-au luat. Mama ar fi vrut sa-i dea ceva de mancare, nu mancase nimica. Era diabetic. Au plecat si nu l-am mai vazut".
A murit in 31 octombrie 1959 la spitalul penitenciar Vacaresti, in coma diabetica. In certificatul de deces semnat de dr. Alexici Ileana se spune ca "a decedat in ziua de 31 octombrie anul 1959, suferind de diateza urica, diabet zaharat, hipertensiune arteriala visceralizata, retentie vezicala de urina". Efectele defunctului puteau fi ridicate de la Vacaresti "miercurea si vinerea intre 12 si 14". Familia a aflat de la cineva din spital ca intrase in coma diabetica de mult. De altfel, hainele sale o dovedeau cu prisosinta. Fata sa Alexandra nu poate uita cum "pantalonii lui erau solizi, stateau in picioare de cat pipi aveau pe ei. Avea diabet zaharat, avea inima foarte bolnava. Erau destule motive medicale sa moara...". Si mai era un altul, ascuns, care i-a adus moartea. Fara legatura cu trupul, ci doar cu sufletul si firea adevarata a acestui om, cu tot ce insemna el: "odata cu moartea lui Barbu Slatineanu, s-a dus o lume", nota atunci, indurerat, prietenul sau Serban Cioculescu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
