Printre feluritele anomalii in care teatrul romanesc isi pierde timpul, banii, oamenii, bunele obiceiuri si bunul nume se numara una cu deosebire periculoasa: regizorii nostri lucreaza fie prea mult, fie prea putin. Desigur, nimeni nu poate sti care e diagrama ideala a prezentei unui artist in viata artei sale; si la fel de sigur este ca inspiratia ori doar puterea de munca a cuiva poate avea sezoane succesive extrem de rodnice si, dimpotriva, lungi anotimpuri de secatuire, oboseala sau, pur si simplu, lipsa de chef. Totusi...
Totusi, o anumita ritmicitate a muncii garanteaza, cred eu, mentinerea in forma a tesutului creator, indiferent unde ar fi situat acesta. Iar cand este vorba despre artisti autentici, un asemenea antrenament devine obligatoriu, pentru ca talentul lor e patrimoniu national.
Alexandru Darie - Ducu, asa cum il alinta lumea teatrala - este un artist autentic. Are la activ cateva spectacole care au insemnat, pentru teatrul romanesc, momente de varf: Poveste de iarna de Shakespeare, Trei surori de Cehov si Iluzia comica de Corneille, de pilda, sunt ceea ce se cheama titluri de referinta nu numai pentru cariera regizorului, ci si pentru istoria moderna a Teatrului "Bulandra", respectiv a Teatrului de Comedie, cele doua institutii unde Alexandru Darie este "la el acasa" (pe cea dintai o si conduce, ca director, de cateva stagiuni). De asemenea, Ducu a lucrat si in strainatate, unde s-a apropiat de regretatul Giorgio Strehler, "magul" regiei italiene, caruia avea sa-i succeada, peste ani (din decembrie 2006), in fotoliul de presedinte al Uniunii Teatrelor din Europa. Numai ca, in ultima vreme, spectacolele care-i poarta semnatura au devenit tot mai rare: de Anatomie, Titus, Caderea Romei de Heiner Muller, montat in 2003 la "Bulandra", doar Triumful dragostei de Marivaux (2005) desparte recenta premiera cu titlu socant - Ce pacat ca-i curva, dupa John Ford - de la acelasi teatru. Trei piese in cinci ani... e putin, stimabile!
Ce pacat ca-i curva (Tis Pity She's A Whore) este o piesa datand din 1633 si, totodata, cea mai cunoscuta scriere a lui John Ford (1586-1640), poet si dramaturg englez definit de studiosi drept un romantic avant la lettre, preocupat in textele sale de latura intunecata, morbida chiar a psihicului uman - ceea ce le da acestora, pentru spectatorul de azi, un "sunet" ciudat de actual. Alte titluri din creatia lui - Melancolia indragostitului, Inima zdrobita, Sacrificiul dragostei - deseneaza o zona de interes pe care am numi-o acum telenovelista; o urma de melodrama persista si in Ce pacat..., dar caracterul tabu al subiectului (iubirea "vinovata" dintre un frate si o sora), satira implicita la adresa Bisericii si pamfletul explicit la adresa ipocriziei sociale, precum si pledoaria inflacarata pentru sinceritatea sentimentelor - intr-o epoca in care puritanismul emergent avea sa duca la inchiderea teatrelor! - smulg piesa din banalitate si o ridica in preajma capodoperei.
Versiunea scenica realizata de Oana Turbatu dupa o traducere careia nu i se specifica autorul reordoneaza materialul literar, pastrand insa din el mai mult decat trebuia, in conditiile date; rezultatul e un text nu atat prea lung, cat inutil repetitiv. Pe aceasta "baza", spectacolul - durand patru ore - se extinde mai tare decat i-ar fi priit. O face insa cu un fel de patos rece care, tocmai prin supraabundenta, capata o fascinatie inefabila: pe muzica insistenta, obsedanta, in care sunetul catifelat si dramatic al violoncelului tulbura aproape visceral (ilustratia muzicala: George Marcu si Alexandru Darie), se desfasoara o tragedie familiala, "de camera", unde ratiunea - si ratiunile: financiara, mondena s.cl. - se lupta cu dorintele inimii, cu impulsurile carnii, cu preceptele moralei, in timp ce catastrofa sta la panda. Spectacolul e bine si frumos gandit; din pacate, este minat de o imprecizie a conturului care il face sa para inca neincheiat, ca si cum de-abia de acum incolo ar urma sa fie "strans", "curatat", finisat. Work in progress. In fond, de ce nu?
Dupa cum se stie, Alexandru Darie este si un excelent lighting designer; de asta data, contrastele subtile de umbra si lumina, creatoare de atmosfera in aceeasi masura ca si muzica, se aplica unui decor (Octavian Neculai) caruia mi-e imposibil sa-i gasesc un calificativ, caci platforma greoaie la a carei manevrare trudesc inestetic vreo trei masinisti, perdelele brodate din fundal, care disimuleaza o uriasa oglinda neagra si care sunt inlocuite la un moment dat de niste jaluzele (sugerand, fireste, gratiile - ce altceva?), si cele cateva piese de mobilier nu "dau", impreuna, nimic coerent. Costumele, elegante ca aspect, sunt neutre.
Actorii, la randul lor, mai au nevoie de timp spre a forma echipa. Deocamdata, fiecare in felul sau, se "vad" doar separat: energica si calda, Oana Stefanescu (doica); bland si credul, Romeo Pop (tatal); viguros si malefic, Claudiu Stanescu (confidentul-complice); fanatic, Cornel Scripcaru (calugarul); Ion Cocieru (medicul) si Marius Chivu (nuntiul papal) prefera caricatura; Marius Capota (indragostitul insistent, apoi sotul dezamagit) e convingator ca silueta, dar, personal, mi-a fost imposibil sa inteleg ce spune; in roluri mici, Nicoleta Hancu si Irina Ungureanu debuteaza (cred) foarte promitator la "Bulandra". Protagonisti sunt foarte tinerii Vlad Logigan (Giovanni) si Emilia Bebu (Annabella); in rolurile extrem de dificile ce le revin, au, amandoi, prospetime, ardenta si fragilitate; in plus, tanara actrita anunta o "prezenta" cu sanse de a deveni carismatica.
Scriind despre spectacol, mi-am dat seama ca mi-ar placea sa-l revad. La o adica, aceasta fraza poate tine loc de cronica.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
