Dublă premieră la Teatrul Naţional din Cluj: montarea uneia din ultimele lucrări ale lui Eugène Ionesco, piesa mai puţin jucată „Ce nemaipomenită aiureală !” (în original „Ce formidable bordel !”), şi întâlnirea cu Silviu Purcărete, aflat pentru prima dată în calitate de regizor la prestigioasa instituţie. „Am venit cu plăcere, cu emoţie şi intimidat de insistenţa cu care am fost invitat să lucrez” – a declarat acesta. Interesant este că plăcerea şi emoţiile iniţiale s-au concretizat într-un ritm de lucru infernal: doar trei săptămâni şi jumătate de repetiţii pentru a realiza un spectacol absolut grandios.
Scrisă în 1973 şi jucată la Paris în acelaşi an, piesa este considerată de critici drept o chintesenţă a întregii dramaturgii ionesciene, o ilustrare exemplara a poeticii sale teatrale. Se regăsesc aici temele predilecte ale creaţiei lui Ionesco: singurătatea, izolarea, obsesia morţii, marea forţă motrice a operei sale, alături de elementele formale ale modalităţilor teatrale exersate în piesele din tinereţe - dezagregarea limbajului (Cântăreaţa cheală), multiplicarea aberantă a obiectelor / personajelor invazive (Scaunele). Despre importanţa piesei în biografia artistică a autorului vorbeşte şi faptul că aceasta i-a inspirat singurul său roman, „Însinguratul”, apărut tot în 1973. Nu este o simplă coincidenţă, ci o obsesie, de vreme ce Ionesco mărturiseşte următoarele: „Am impresia că istoria, aşa cum este, adică teribilă, tragică, inadmisibilă e un soi de farsă pe care o joacă Dumnezeu oamenilor. E sensul sfârşitului, nu al Însinguratului, ci al Acestei nemaipomenite harababuri, piesa care mi-a inspirat Însinguratul ” .
Personajul principal este o altă ipostază a mai vechilor săi eroi, Beranger sau Jacques, de această dată numit, pur şi simplu, Personajul cu P mare. Moştenitor al unei sume mari de bani, el vine să se instaleze într-o locuinţă unde vrea să îşi trăiască în linişte anii de pensie. Numai că aici este înconjurat cu o simpatie sufocantă de colocatari (proprietăreasa, doamna cu căţelul, soţul ei, ofiţerul rus alb). Planul real este superficial, pentru că el glisează brusc în cel oniric. Personajele se multiplică în jurul său în cele mai stranii şi neaşteptate ipostaze, ca într-un coşmar pe care cu disperare încearcă să-l înţeleagă. Încă din prima secvenţă, spaţiul scenic este populat cu manechine, un fel de còpii ale adevăraţilor eroi care se învârtesc cu dezinvoltură printre ele. O lume în care umbrele nemişcate şi trupurile vii, palpitânde, se amestecă într-un amalgam fojgăitor, ca într-un ritual magic al înmulţirii şi multiplicării. În jurul Personajului, totul este neclar, angoasant, agresiv până la violenţă fizică. El asistă neputincios la proliferarea obiectelor, a cuvintelor, a vocilor, a inşilor de diferite condiţii. Şi abia în final, Personajul singuratic are revelaţia că „această lume magnifică şi teribilă totodată este un miraj, o farsă pe care o joacă Dumnezeu omului”, un joc al lui Dumnezeu în care intrăm, de fapt, cu toţii rămânând, ca şi autorul, cu întrebarea: „... Unde s-a dus ceea ce a trecut, unde s-a dus istoria, unde s-au dus toţi acei oameni, toate acele oraşe, toate acele evenimente care jalonează istoria.”
Aşa cum spuneam, în spectacol asistăm la o multiplicare a personajelor, actorii realizând un adevărat tur de forţă pentru a intra şi a ieşi succesiv în/din diversele roluri. Sub bagheta lui Purcărete, ei fac o demonstraţie de talent şi profesionalism, într-un spectacol total, de o remarcabilă forţă şi expresivitate; cântă, dansează, execută cu incredibilă virtuozitate acrobaţii într-un ritm debordant, veritabilă tornadă scenică. Secvenţa bătăii din bar este antologică, amintind de celebra scenă din „7 păcate”, John Wayne al scenei clujene fiind admirabilul Ionuţ Caras. Viva la muerte ! strigă acesta impetuos, revoluţionar exaltat, ducând absurdul la limita sa extremă. Alături de el, Irina Wintze, Anca Hanu, Romina Merei, Patricia Brad, Ramona Atănăsoaie, Cristian Grosu, Cătălin Herlo, Silvius Iorga şi Matei Rotaru dau măsura valorii echipei Naţionalului clujean, despre care regizorul declara: „Spectacolul se bazează foarte mult pe libertatea şi inventivitatea trupei, formată din oameni fermecători şi talentaţi”.
L-am lăsat special la urmă pe Cornel Răileanu, în rolul Personajului, a cărui interpretare mi-a amintit de cea a lui Radu Beligan, cu ani în urmă, pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti, în „Rinocerii”. S-a spus atunci că Beranger nu poate fi altfel decât l-a imaginat Beligan. Jocul bogat în nuanţe al lui Cornel Răileanu, de o expresivitate copleşitoare, mă îndreptăţeşte să fac aceeaşi afirmaţie. Personajul, acest om atât de singur în mijlocul semenilor săi, naiv şi dezarmat, onest şi inocent îşi găseşte în actorul clujean interpretul ideal.
„Ce nemaipomenită aiureală” este cea de a treia piesă de Ionesco pe care Silviu Purcărete o pune în scenă, celalte două fiind „Macbett” la Royall Shakespeare Company şi „Regele moare”, spectacol realizat de Les Arts et Mouvants. Regizorul este secondat de echipa lui de colaboratori apropiaţi, scenograful Dragoş Buhagiar şi compozitorul Vasile Şirli. Întrebat la conferinţa de presă ce aduce nou această montare, regizorul a răspuns ironic: „Nu aduce nimic nou. Vreau să-mi rămân fidel mie însumi. Nu am ales această piesă pentru a experimenta ceva, ci pentru a pătrunde mai adânc în interiorul universului lui Eugène Ionesco“. Rezultatul este pe măsura reputaţiei lui Purcărete, un spectacol cu totul impresionant, despre care se va vorbi cu siguranţă la festivalurile şi competiţiile dramatice viitoare.
“…sunt la fel ca toata lumea, ca toata lumea acestor vremuri: sceptic, dezamagit, obositor si obosit, traind fara vreun tel, lucrand cat mai putin posibil – doar pentru ca esti nevoit s-o faci – in fine, cu o usoara inclinare spre bautura, mijlocul sigur ca sa scapi din cand in cand de amaraciunea si dezgustul coplesitor.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
