AVANPREMIERĂ

Nepovestitele trăiri ale templierilor români/ de Adrian Voicu

2 mai 2011 Ziarul Financiar

Adrian Voicu s-a născut în 1970 la Nehoiu, în judeţul Buzău. La 25 de ani a devenit inginer, după studii militare şi tehnice la Breaza, Braşov şi Bucureşti. Revista Viaţa Studenţească i-a găzduit primele încercări literare, la sfârşitul anilor 1980. A debutat cu volumul de proză "Joi seara, în parcare" (2007) urmat în acelaşi an de cartea "Între două decolări". A publicat în revistele culturale Apollon (2007), Luceafărul (2009) şi Argeş (2010). Este laureat al premiului special pentru proză decernat în 2009 de Festivalul de Literatură "Lili" al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti. În 2010, în volumul colectiv "Premiile Lili - Antologia Festivalului de Literatură Lili" - Ediţia I, reeditează două capitole din "Decolări". Este prezent în spaţiul virtual cu site-ul de autor www.adrianvoicu.ro şi cu blogul personal: www.blog.adrianvoicu.ro

"Întotdeauna mi-am dorit să trăiesc în perioada cavalerilor, iar pe templieri i-am iubit de-a dreptul. Cred că, urmărind teoria sufletului veşnic călător prin trupuri efemere, sufletul meu păstrează în adâncurile sale o parte foarte vie adusă tocmai din acele vremuri."

Berilă - valah , Pişta Massy - ungur şi Kremvurşt von Schlitz - sas bat Europa de la curţile lui Filip cel Frumos şi Clement al V-lea până dincolo de Prut, ajutându-l pe Basarab Întemeietorul să câştige lupta de la Posada. Ei trăiesc intens zorii frământatului secol XIV şi scriu o istorie al cărei deznodământ ne este astăzi foarte bine cunoscut, adăugându-i însă la fiecare pas detalii surprinzătoare. Cei trei încearcă să-l salveze de la moarte pe Jacques de Molay, se întâlnesc cu Dante, cu Romeo şi Julieta (pe care îi salvează), cu meşterul Manole şi cu eroii Mioriţei, însă faptele lor nu sunt stingherite de tragismul acestor poveşti, iar rezultatele acestor întâlniri sunt spectaculoase şi neaşteptate.

Expresia "templieri români" nu trebuie să trimită gândul cititorului la simboluri şi ritualuri masonice. Povestea ţesută în ritm alert de Adrian Voicu ne înfăţişează trei cavaleri cărora ficţiunea nu reuşeşte să le risipească deloc aerul de autenticitate. Atmosfera degajată şi plină de umor a acestui roman anunţă o voce puternică a literaturii române contemporane, cu un stil incontestabil şi cu o extraordinară capacitate de a ţese intrigi.


II…

Unde se întâlnesc regele şi cardinalul

- Cheamă‑l degrabă pe cardinalul de Bará ! îi porunci regele credinciosului său câine de pază, Gell de Douche. Trebuia să fac asta de‑alaltăieri, de când mi‑ai spus, dar am crezut că onorabilele feţe bisericeşti au avut mai multă trecere în sânul Ordinului. Hai, du‑te, du‑te ! îl expedie regele pe lacheul favorit.

Pentru câţiva bănuţi de aur în plus, de Douche ar fi fost în stare s‑o recunoască de eretică şi pe nefericita care l‑a adus pe lume. Filip îl folosea pe nemernic după bunul său plac la cele mai cumplite ticăloşii, iar închiderea celor mai de seamă cavaleri din rândurile Soldaţilor lui Hristos era într‑o mare măsură rezultatul uneltirilor şi mărturiilor mincinoase ale lui Gell de Douche şi ale oamenilor lui.

Cardinalul Flatule de Bará era un tip plinuţ, deloc înalt, cu trupul ca un cazan de rufe, deasupra căruia natura glumise şi‑i aşezase un ceaun în loc de cap. Toate aceste calităţi fizice erau completate perfect de o fire teribil de răzbunătoare şi vicleană peste măsură. Filip îl avea la mână cu nişte documente care‑i atestau vinovăţia în cazul morţii proprietarilor câtorva întinse moşii din miazăzi, de la Mediterana, fapt care‑l transformase pe de Bará în ambasadorul supus al regelui Franţei la Avignon. Acest lucru nu‑i convenea defel papei Clement, care nu mai avea nevoie de încă un spion al regelui în curtea sa. Gurile rele spuneau că singurul locuitor din Avignon care nu era în slujba lui Filip ar fi fost papa, dar că nici măcar el nu băga mâna în foc pentru asta. Desigur, erau glume anume aruncate pentru a‑l îmbolnăvi şi mai rău pe Clement de inimă rea.

- Sire, încercă de Bará o reverenţă, dar, ca de obicei, din cauza burţii imense şi a neostoitei pofte de mâncare care‑l chinuia zi şi noapte, mai ales de când începuse nebunia cu templierii, scăpă o mare băşină.

- Cardinale, te‑am rugat de‑atâtea ori să nu mai mănânci peste măsură înainte de a te chema. Mai ales varză cu peşte ! pufni Filip căutând o fereastră deschisă.

- Iertare, Majestate ! se tângui Flatule. Oboseala şi rapoartele mărturiilor din ultimele zile îmi dezleagă pofta mâncării, clipi el aproape ruşinat.

- Mi‑e teamă, râse regele, să nu plesneşti precum un purcel uitat pe cărbunii încinşi şi să mă umpli de ruşine cumplit mirositoare, preasfinte de Bará ! De aceea îţi interzic să încerci să te mai apleci. Aşa vom fi amândoi în siguranţă. Filip cercetă aerul cu ascuţimea nasului, prinse curaj şi dădu un ocol mesei grele, superb meşteşugite, din stejar de Nevers. Dragul şi bunul meu cardinal, începu el mieros, aşezându‑se pe jilţul primit cu trei săptămâni în urmă de la magistratul din Genoa. Ştiai ce pun la cale rebelii templieri care se ascund prin gunoaiele Parisului ?

Ca lovit de Zeiţa Tusei, cardinalul începu să dea din el tot felul de zgomote, inclusiv pe orificiul provocator de mirosuri nebănuit de urâte.

- De Bará, o să pun meşterii de la palat să‑ţi croiască un dop uriaş pentru curul din care dai numai nenorociri ce spurcă aerul din juru‑mi. Cum de nu te omoară mirosul ? se crispă Filip de‑a dreptul, apucând evantaiul parfumat şi lovind aerul mai iute decât picioarele unui iepure fugărit de ogari.

- Iertare, Majestate ! Deh, bătrâneţea… Nu‑mi mai ţin în­cu­ie­torile ca acum patru decenii, se aoli cardinalul căutând spre par­doseală.

- Lasă, nu te mai necăji ! Am oameni care au putere să jure pe Sfânta Biblie că încă mai ai bucurii la tinere aflate la mai puţin de‑un sfert din anii sfinţiei tale, râse Filip tot mai cu poftă, pe măsură ce observa că fizionomia porcină a cardinalului se îngălbeneşte. Prin urmare, îşi reveni regele brusc, ştii au nu ştii despre acţiunea de recuperare a osemintelor înalţilor templieri şi transformarea lor în moaşte ? Evident că nu ! Nu e în interesul sfinţiei tale !

De Bará se foi vizibil în scaun, abia ţinându‑se să nu mai scape o salvă printre buci.

- Pe cei patruzeci şi ceva de sfinţi, bolborosi el încetişor - niciodată nu ştiuse cu exactitate câţi sunt. Nu o să mai amestec varză rumenită cu grăsime de porc, peşte copt la ceaun şi azimă de tărâţe tocmai scoasă din vatră. Doamne‑Dumnezeule Atotputernic, îndepărtează‑mi rumenirea verzei din priviri şi gândul peştelui aburind din nevolnica‑mi minte, că mă îneacă apa ce‑mi inundă gura şi o poftă neostoită îmi macină măruntaiele…

Gândurile‑i paşnice şi total nepotrivite cu agitaţia regelui îşi găsiră prematur şi nedrept sfârşitul în întrebarea furibundă a lui Filip :

- Dar despre o organizaţie secretă zămislită din templierii scăpaţi de regala noastră judecată îmi spui ? Lăsă un scurt răgaz, preţ de o umflare a imensei burţi bisericeşti… Ştii ? izbucni regele nervos, dând o lovitură zdravănă masivei mese din stejar de Nevers.

Ruptura din visare, cantitatea de bunătăţi îndesată în trupul cardinalului şi sperietura grozavă pe care o trăsese acesta la izbitura regală aplicată mesei făcură ca bătrânul robinet de cur să scape un mare şi prelung tunet otrăvitor.

- Flatule ! exclamă disperat regele, bătând de zor cu evantaiul. Garson ! strigă spre pajul care avea spre întreţinere şi aerul din încăperea regală. Împrospătează atmosfera degrabă, sau unul dintre voi va sfârşi lângă nemernicii de templieri !

Pajul se precipită către un dulăpior de lângă cămin, luă doi pumni de levănţică uscată o săptămână pe sobă, doi de mentă preparată în acelaşi fel şi le dădu pradă flăcărilor.

- Aaa… îşi înfoie Filip nările regale. Se apropie circumspect de cardinal şi, privindu‑l ascuţit, îl întrebă : Deci ? Înţeleg că ai dat răspunsul cu ajutorul curului, nu? Ştiam că habar nu ai de asta. Degeaba îmi golesc puţinul vistieriei către voi - nu sunteţi în stare de nimic ! Iscoadele voastre nu valorează nici cât un şobolan căzut în Sena. Iar voi - nici atât !

- Sire, încercă de Bará să mai reducă din handicap, dar fu întrerupt.

- Cardinale, ai trei zile, hai, maxim o săptămână ca să‑mi afli cine sau ce este Sabia Domnului. Dacă nu, o să‑i vizitezi pe cei pe care i‑ai scurtat de cap ca să le iei pământurile. De Douche ! îşi strigă el lacheul, semn că de Bará era liber să‑şi elibereze băierile curului în altă parte.

Bineînţeles, când făcu plecăciunea mai emise un tremolo, însă, har Domnului, reuşi să gâtuie sunetul şi să lase în urmă doar mirosul copleşitor.

Ajuns în căldurosul iatac din apropierea catedralei Notre Dame, unde vicarul de Fazat îşi mai făcea din când în când de cap cu vreo fetişcană dispusă la iertarea păcatului de a se fi născut săracă şi flămândă, începu să se gândească la ce avea de făcut ca să‑şi păstreze integritatea corporală. "Nu mai târziu de două ceasuri trebuie să trimit carte către Papa de la Avignon, în care să‑i comunic despre noua conspiraţie a templierilor, de le‑ar şterge Atotputernicul existenţa în vecii vecilor", gândi de Bará aşezându‑se pe un scaun care gemu sub apăsarea cardinalului. "Amin !" punctă el făcându‑şi cruce. "Lucrul cel mai însemnat rămâne acela că Filip va fi neîndurător cu feţele bisericeşti. Trebuie să‑l iau pe de Fazat la întrebări. Cum de ştie regele mai multe decât noi, care am înţesat toate ştioalnele Parisului cu iscoade ?" Nu‑şi termină bine gândul, că vicarul năvăli în cameră agăţat de ţâţele vesele ale unei tinere ce părea a dori un culcuş şi o masă caldă.

- Eminenţă ! aproape că ţipă vicarul şi împinse cu un gest reflex frageda făptură afară din câmpul vizual al cardinalului.

- Niciodată nu m‑am îndoit de gusturile tale, de Fazat. În schimb, am început să mă îndoiesc serios de loialitatea ta. Preacurvia şi desfrâul au lăsat să‑ţi fie cucerită fiinţa de lene şi nebăgare de seamă.

- Preasfinte, eu… niciodată… se bâlbâi de Fazat şi‑i pupă mâna întinsă.

- Vicare, păstrează pentru tine vorbele astea mai goale decât o carafă de vin luată de la gura‑ţi într‑o zi de vară. Spune‑mi dacă vreuna dintre iscoadele din cartierele mărginaşe a raportat ceva legat de o organizaţie secretă a templierilor care au scăpat de la întemniţare. Răspunsul fu un şir poticnit de litere nevolnice, aşa că de Bará reteză cu un gest scurt bâlbele vicarului şi hotărî activitatea din viitorul imediat : Văd că te‑am prins nepregătit pe partea asta. Sper totuşi că n‑ai fost într‑atât de neinspirat încât să laşi fata aia cu cărniţa fragedă să plece.

De Fazat îşi montă un zâmbet draconic pe faţa de viezure‑n călduri şi se precipită către uşa camerei.

- Ah ! îşi aminti cardinalul ceva plăcut. După ce‑o aduci pe fătucă s‑o spovedim, dă o fugă la Potol la Greu, că au o varză de‑ţi seacă gura de apă şi‑ţi leşină maţele de poftă.

- Îndată, Eminenţă ! execută vicarul o plecăciune scurtă şi dispăru din decor.

"Ia să ne aşezăm noi mai comod lângă fooc", îşi zise cardinalul îndreptându‑se către jilţul cu perne moi de lângă şemineul ce trosnea de sănătate. Pârâiturile se amestecară cu nestăvilitele sunete din uriaşul posterior, prevestind o mare jale pentru nări. "Da, da, avea dreptate Majestatea Sa ! Îmi put îngrozitor arderile interne !" aprobă el zâmbind cruda realitate. "Ce bine că io m‑am obişnuit… hă‑hă !"

Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Allfa

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 06.05.2011

 
Cuvinte cheie:
literatură
, templieri
, Adrian Voicu

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

zf.ro
Închide