!NFERNUL (II).Un om fără importanţă

27 mai 2010 Autor: Leonard Ancuta

Nimeni nu va scrie vreodată despre mine. Nici măcar un necrolog de un rind in cel mai mic ziar de pe Pămint.
Sint un om neinsemnat, unul care nu a făcut niciodată in viaţa lui ceva important. Drept pentru care nimeni nu se va lega de prezenţa mea fantomatică ani la rind pe străzile oraşului.
In fond, neavind nimic ieşit din comun, nici măcar un obicei prin care lumea să-l cunoască, despre mine nici nu se vorbeşte măcar.
Sint un om al mulţimii. Sint la fel acelui fir de nisip care formează deşertul.
Nu am prea multe insuşiri, in mine primează calitatea de a exista. Sau opusul acesteia.
De fapt existenţa şi nonexistenţa mea sint in cantităţi egale.
Fiindcă, pe măsură ce exist mai mult, in aceeaşi măsură nu exist. Nu exist pentru nimeni şi pentru nimic.

Cind m-am născut, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ţip.
Mi-am dat seama atunci că nu e in regulă ceva. In primul rind, nimeni nu m-a băgat in seamă că pling. Mi-au şters pielea, m-au invelit, m-au pus intr-un pat şi, cu toate că incă mai plingeam, lor li se părea normal acest lucru.
Mama mea stătea de vorbă cu doctorul. Se interesa despre operaţia de cezariană, in cit timp se va vindeca şi dacă ar putea obţine o recomandare pentru o clinică unde ar putea să inlăture cicatricea.
Tatăl meu adevărat nu era in spital. Probabil se imbăta pe undeva, fără să-i pese de faptul că m-am născut.
Nici tatăl meu neadevărat nu era in spital. Fiind un tată vitreg, avea, aşa cum aveam să aflu mult mai tirziu, un suflet vitreg.
Plingeam singur, fără să-i pese cuiva. Un fapt banal, copiii pling, am aflat eu mai tirziu. Probabil aşa cred ei, dar mie nu mi se pare normal.
Cum poate fi o lume in care te naşti plingind?

Părinţii mei au fost ocupaţi toată viaţa. M-au crescut bunicii pină la 7 ani. De la ei am invăţat cele mai frumoase lucruri.
Bunica mi-a spus că Esmeralda este cea mai de treabă femeie din lume. Mi-aş fi dorit şi eu o mamă ca ea, insă mama mea era in Italia.
Bunicul meu mi-a spus că in vremea noastră nu mai există bărbaţi adevăraţi. Pe vremea lui bărbaţii adevăraţi se cunoşteau in război. Acum sint numai homosexuali şi pină şi războaiele nu mai sint ce-au fost odată.
Bunicul mi-a spus că bărbaţii adevăraţi sint nişte cuceritori. La vremea aceea am identificat ciţiva dintre ei, Alexandru cel Mare, Carol cel Mare, Napoleon.
In epoca noastră am găsit numai doi cuceritori, adică doar doi oameni mari, Hitler şi Stalin. Stalin a reuşit să creeze cel mai mare imperiu din secolul XX.
Din ce am citit despre ei, lumea i-a renegat. Eu cred că nu au fost inţeleşi.

Mama mea nu era la fel cu celelalte mame. Intr-un fel mă puteam diferenţia de restul copiilor tocmai prin acest lucru. Dar ceilalţi nu inţelegeau că doamna N. e ocupată.
Cind s-a intors din Italia, era foarte obosită.
O vreme a trebuit să se odihnească.
Cind s-a intors din Italia, mama mea era o doamnă. Doamna N.
Copiii inţeleg mai greu cind oamenii mari sint obosiţi, insă eu nu m-am chinuit să inţeleg nimic. Am luat totul ca pe un dat.
Degeaba le-aş fi explicat colegilor de clasă că doamna N. m-a invăţat să vin şi să mă intorc singur de la şcoală, că mi-a arătat in ce fel poate fi folosit cuptorul cu microunde pentru incălzit mincarea.
Fără rost să le spun că doamna N. nu mi-a spus niciodată o poveste, un cintec de leagăn.
Adevărul e că am incercat să le spun odată copiilor că doamna N. m-a invăţat să mă imbrac singur, că tot ea m-a invăţat să-mi citesc singur poveştile.
Mi-a plătit şi lecţii de vioară, să-mi pot cinta singur.
Nu avea nici un sens să le mai zic despre faptul că din clipa in care am observat că se mai intilnea cu diverşi oameni la noi in casă, tot ea m-a invăţat ce valoare au banii şi la ce folosesc.
De fiecare dată imi dădea cite o hirtie de 10, foarte buni pentru dulce, după cum spunea ea.
Mie nu mi-a plăcut niciodată dulcele. Fiindcă banii au valoare i-am pus pe toţi deoparte, cu gindul că va veni odată clipa cind vor folosi la ceva măreţ.
Aşa a fost mama mea. Doamna N. Spun că a fost pentru că la un moment dat a murit. Vă voi povesti cum. Nu mi-a părut rău.
Intr-un fel insă, la vremea aceea, mă intrebam cum ar fi fost dacă aş fi avut toate lucrurile pe care le aveau ceilalţi copii de la mamele lor.
Probabil că nu aş fi invăţat multe lucruri.
Nu aş fi invăţat cum să supravieţuiesc in situaţii-limită. Nu aş fi invăţat cum să fiu atit de egoist incit să fac faţă unei crize mondiale de proporţii.
Nu aş fi invăţat că cel mai de preţ lucru pe lumea asta este să iţi fie bine, chiar dacă lucrul acesta inseamnă ca tuturor celorlalţi să le fie rău.

In şcoală am fost un elev mediocru. Aproape bun la invăţătură, dar nu suficient cit să mă remarc. Drept pentru care nu m-a remarcat nimeni.
In timpul orelor imi plăcea să fac calcule matematice. Probabilităţi. Imi plăcea să citesc orice nu era in programa şcolară.
Mă gindeam ce şanse am să i-o pun profesoarei de literatură. Părea foarte frustrată sexual. Probabil că şi eu eram. Tocmai descoperisem o chestie băieţească, nu asta imi dădea bătăi de cap, ci faptul că, dacă tot am inceput să funcţionez, poate ar trebui să imi folosesc calităţile.

Nu eram deloc urit şi, din ce aflasem, femeile mai in virstă se bucură cind intilnesc bărbaţi mai tineri.
Dar profa de literatură, la fel ca toate de la celelalte materii, nu mă vedea. Eram ca şi inexistent. Incercam să mă remarc, mai citeam cărţi, incercam să răspund la ore.
Mi-a spus că citesc cărţi nepotrivite pentru virsta mea. Apoi m-a sfătuit să citesc lucruri mai vesele.
După jumătate de an, cu toate că pronosticurile imi erau nefavorabile, s-a intimplat.
Spre norocul meu, a făcut o pasiune pentru un elev cu vreo 5 ani mai mare ca mine, din ultimul an. Despre el se vorbea tot timpul in liceu, fusese de două ori la olimpiadă.
Ea il medita mai tot timpul, il pregătea pentru următoarea competiţie.
Din intimplare, am surprins o mişcare greşită, i-am văzut la un moment dat in cancelarie, ea i-a pus mina pe fund şi apoi l-a sărutat.
I-am urmărit o lună de zile. După o lună am reuşit să fac nişte fotografii foarte bune.
Ştiam că el nu are incă majoratul, aşa că am ameninţat-o că dau totul in vileag.
Nu a costat-o foarte mult, o partidă completă de sex, aşa cum văzusem pe un canal TV privat. Şi citeva lacrimi. Nu prea mult, deci.
Pe mine m-a costat mult mai mult. Am plătit cu virginitatea mea.

Aveam citeva talente, dar nimeni nu le-a văzut.
De exemplu, imi plăcea foarte mult să scriu. Şi să citesc.
Citeam cărţi, părinţii mei erau foarte mulţumiţi să imi cumpere cărţi, citeam şi in felul acesta nu-i băteam la cap.
Uneori nu inţelegeam, dar ei nu aveau timp să-mi explice, aşa că mă trimiteau să caut pe Internet.
Internetul este foarte vast. Poţi afla o mulţime de lucruri despre lume. Poţi afla cum se fac bombe, poţi afla metode eficace pentru eliminarea adversarilor. Nu am reuşit să aflu de ce sint singur, dar mi-am dat seama că Internetul poate fi totuşi folositor.
Fiindcă tatăl meu vitreg mă bătea din cind in cind, incepusem să-l urăsc.
L-am urit şi mai tare la un moment dat cind, după ce mi-a inroşit fundul cu o curea, mi-a făcut un lucru ruşinos.
Pentru moment mi s-a părut greţos, apoi mi-am dat seama că mi-a plăcut. A fost printre puţinele momente cind nevoia de afecţiune, dorinţa, atingerea intimă, comunicarea la nivel interstiţial, chiar şi sub forma aceea abjectă, mă scoteau cumva din anonimat.
Cu toate astea, m-am decis totuşi că trebuie să-l elimin din schemă.

Fiindcă nu credeau in talentele mele, am incercat să le arăt ce pot. Pe la 12 ani am inceput să scriu scrisori.
Scriam scrisori unui domn care locuia singur in casa din colţul străzii.
Nu il alesesem la intimplare.
Cind eram mai mic avusesem un ciine. Omul respectiv ura animalele.
De foarte multe ori ţipase la mine că "jigodia" mea se cacă pe peluza lui, că "bestia" mea ii furase papucii.
Omul acela mi-a zis că o să-mi arate el mie şi o să văd eu ce-o să-i facă la un moment dat "creaturii". Intr-o zi, retrieverul meu a dispărut. Din ziua respectivă omul acela a părut, cel puţin pentru mine, satisfăcut.
De atunci am invăţat un lucru. Nu trebuie să crezi in răzbunare, trebuie să te bazezi pe ea.
Revenind la scrisori, scriam cu pasiunea unei femei indrăgostite.
Ii povesteam că sint o femeie nefericită, pe care viaţa a adus-o in pragul disperării şi că singura alinare pe care o mai găseşte in această viaţă este să se refugieze in iubire. Toată dragostea ei, acumulată de-a lungul timpului ca o dobindă nefolosită, sau mai bine zis ca impozitele neplătite, il aştepta pe el, omul care de aproape o viaţă locuia pe aceeaşi stradă şi pe care niciodată nu se gindise să il invite măcar la o cafea.
Am dat maximum de autenticitate poveştii. M-am folosit de elemente-cheie, precum lipsa numelui, răspunsul pe adresa unei cutii poştale inchiriate.
L-am intrigat pe domn cu secretomania. L-am făcut după două scrisori să imi răspundă.
A intrat in joc.
Am decis atunci că e momentul să complicăm lucrurile.
Mi-am permis să trimit scrisorile lui pe adresa mamei de la serviciu.
Cind lucrurile au luat amploare, am inceput să trimit fragmente din ele şi pe adresa tatălui meu.
Planul era să organizez un flagrant. Să organizez o intilnire-şoc, ceva care să aibă o importanţă deosebită pentru fiecare dintre ei. In mintea mea se născuse acel gen de poveste cu final neaşteptat.
Intilnirea a fost pregătită cu minuţiozitate.
Singurul care ştia ceva mai multe era tata. El cunoştea identitatea cuiva din triunghi, adică mama.
Pe el il manipulasem insă mult mai mult.
Lui ii scriam ca din partea unui binevoitor care işi permitea şi păreri.
Ii sugeram că ar fi bine să se descotorosească de rival dacă işi iubeşte nevasta.
Ii mai sugeram să scape de amindoi dacă nu o iubeşte şi vrea să rămină cu amanta. Ştiam că are o pipiţă, il surprinsesem cu ea la tirgul anual ce se făcea in oraş.
L-a costat o bicicletă, dar nu acela a fost preţul corect.

Cind imi aduc aminte de aceste lucruri imi dau seama de un lucru constant. Pentru mine, numai eu exist in toate povestirile mele.
Eu sint eroul, eu mă aflu in lumina reflectoarelor. Restul e intuneric.
Tot ce fac fac doar pentru mine. Pe ceilalţi nu-i interesează.
Foarte bine. O să fie la fel ca intotdeauna. Ca in toate momentele importante pe care le-am traversat in viaţă şi in care am fost intotdeauna singur.
Nimeni nu m-a văzut acolo.
Nimeni nu şi-a dorit să fiu acolo.
Toţi m-au ignorat. Citorva le-am arătat că exist, dar pentru mine acest lucru nu e suficient.
Toată lumea trebuie să ştie că exist.
Profesoara care m-a dezvirginat era complet absentă.
Fetiţa de şapte ani pe care am violat-o cu acordul ei a fost la fel de neparticipantă, aproape că nici nu-i păsa. Nici măcar nu a plins, aştepta pur şi simplu să se termine mai repede.
Nu simţea nimic, nu se gindea decit să nu-i schingiuiesc păpuşa.

După vreo trei luni in care scriam şi cite două scrisori pe zi, toţi trei erau intr-un cazan sub presiune.
Eu, copilul domnului N. şi al doamnei N., reuşisem să-i aduc la disperare, fără ca măcar unul să bănuiască ceva.
El pierdea in fiecare seară aproape două ore in pivniţa casei. Işi cumpărase un extensor pentru umeri, un aparat pentru abdomene şi ceva greutăţi. Şi un pistol.
Ea incepuse să fumeze in casă - inainte ar fi fost in stare să ucidă dacă cineva ar fi indrăznit şi găsea tot felul de mărunţişuri de făcut. Din cind in cind picta, insă nu avea niciodată răbdare să termine un tablou.
Vecinul a inceput să urmărească cine pune scrisorile la poştă. Văzindu-mă pe mine a fost puţin surprins, dar s-a liniştit cind i-am spus că o doamnă foarte frumoasă mă plăteşte pentru asta.
A incercat să mă plătească şi el pentru a-i spune cine e doamna. Ar fi trebuit să accept din prima, insă mi-am adus aminte că e ucigaşul ciinelui meu şi voiam să-l chinui.
Nu mi-a ieşit. M-a aşteptat mai tirziu pe stradă, la adăpostul intunericului, şi mi-a tras citeva, apoi m-a ameninţat că imi ia gitul dacă povestesc cuiva. I-am promis că a doua zi voi face cumva să i-o prezint pe doamnă.
Le-a dat intilnire seara la 10, intr-o cameră de motel de la marginea oraşului. "Dezinfectasem" in prealabil camera cu mult alcool.
Dezlipisem două fire de la priză, pentru a simula un scurt circuit.
Scosesem arcul de la clanţă, pentru a se bloca inăuntru.
Cind au inceput să se certe, m-am strecurat şi am pus foc la fitilul cu benzină strecurat pe sub uşă. Curentul electric e mai curat, dar e mai uşor să aprinzi singur o torţă decit să aştepţi fulgerul.
Atunci am mai invăţat un lucru. Că nu ciinele este cel mai bun prieten al omului.
Moartea este cu mult mai bună.

Va urma

Din romanul in curs de publicare la Editura Tracus Arte