La fiecare sfârşit de martie obişnuim să-l omagiem pe NichitaStănescu, poetul care a dominat scena literară postbelică timp decel puţin trei decenii, de la moartea lui Labiş încoace, până lasfârşitul regimului comunist şi chiar şi după aceea, în pofidarevizuirilor est-etice (via Monica Lovinescu) şi arepetatelor tentative de reconfigurare a canonului estetic(provocate de apologeţii generaţiei '80). Dar nici Dimov, niciMircea Ivănescu ori Gellu Naum, poeţii propuşi ca posibili rivali,n-au izbutit să-l detroneze pe autorul Necuvintelor şi să-lrăstoarne din vârful ierarhiei. Şi asta pentru că liricastănesciană, pe lângă indiscutabila valoare estetică, a constituitcel mai popular şi mai frecventat "model" pentru generaţii întregide versificatori, stănescianismul devenind un veritabil fenomensocio-cultural, un mod de a vorbi şi de a trăi "poetic", cu mareimpact în rândul maselor cititoare.
De ce ne-ar interesa oare astfel de amănunte biografice, completinutile dacă le raportăm la opera poetică în sine? Nu spunea totNichita: "poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală"?Confesiunile scriitorului (foarte numeroase) sunt, deci,necreditabile şi contradictorii. Aşa stând lucrurile, nu ne rămânedecât să primim cu îndoită suspiciune atât propriile mărturisiri,cât şi pe acelea ale numeroşilor "amici" care l-au vizitat saupretind că l-au cunoscut într-o împrejurare sau alta, primind îndar poeme confecţionate ad hoc, adunate ulterior cuînfiorată veneraţie în ediţii monstruoase, de zeci de tomuri.
În conferinţa pe care a susţinut-o în urmă cu câteva săptămânila Universitatea "Petre Andrei" din Iaşi (Nichita Stănescu şireinventarea poeziei), reputatul critic literar DanielCristea-Enache semnala cu vădită îngrijorare asemenea editărilipsite de profesionalism, în care versurile "de pe şerveţele"îngroapă ca un balast textele selectate de autor şi publicateantum. Adresându-se unui public tânăr şi foarte tânăr, format îngeneral din elevi şi studenţi, universitarul bucureştean a predat oadevărată lecţie de educaţie estetică, trecând în revistă diferiteformule poetice menite a ilustra, comparativ, valoarea excepţionalăa lirismului stănescian.
Mai întâi, prin simpla citare, publicul a putut sesiza diferenţacopleşitoare dintre poezia angajată din anii '50, tributarărealismului socialist (Veronica Porumbacu, Dan Deşliu ş.a.) şipoemele de mare rafinament pe care le scria, tot atunci, tânărulploieştean. Inteligent, conferenţiarul a selectat apoi o serie detexte din diferite perioade ale creaţiei stănesciene, pentru ailustra atât momentul de graţie atins în cele 11 elegii, câtşi metamorfozele ulterioare, cu inevitabila cădere în manierism şiautopastişă din aşa-zisele "inedite".
Din dorinţa de a-l repune în circuit pe Nichita Stănescu, poetul(iar nu "amicul" mai în vârstă cu care ai băut vodcă şi care ţi-aspus odată "bătrâne"), Daniel Cristea Enache a atras în finalatenţia asupra necesităţii disocierii tranşante dintre viaţă şioperă, cu atât mai mult cu cât poezia autorului Necuvintelore una dificilă, abstractă, ermetic-vizionară.
De la aceleaşi observaţii pleacă, dealtfel, şi volumul Lyricamagna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu (Curtea Veche,2010), despre care au vorbit cu justificat entuziasm, în preambululconferinţei propriu-zise, câţiva cunoscuţi cronicari de prin partealocului. Recuperându-l pe Nichita Stănescu "altfel" decât pânăacum, printr-o grilă estetică exigentă, Daniel Cristea-Enache şi-afăcut cu asupra de măsură datoria, confirmându-şi (a câta oară?)reputaţia de critic meseriaş, care ştie să iubească literatura şisă se bată, ca un lup mereu tânăr, pentru cauza marilor noştriscriitori. Dincolo de generaţii, de mode şi timp.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
