Născut în prima zi de noiembrie 1903, Nicolae lonescu a urmat cursurile primare şi gimnaziale la Şcoala "Enăchiţă Văcărescu", una dintre cele mai vechi din Bucuresti, situată lânga intersecţia Căii Şerban Vodă cu Bulevardul Neatâmarii, astăzi Mărăşeşti. Şcoala se găsea la doi paşi de Mitropolie şi de Piaţa Unirii, locurile pe care le va imortaliza mai târziu pe pelicula fotografică. Invecinarea cu unele cartiere negustoreşti, ca Rahova, Radu-Vodă şi Văcăreşti, sau rău famate, precum "Crucea de Piatră" şi "Flămânzii", cu zonele industriale Filaret, unde se afla uzina Wolf, şi Lânariei, cu Uzinele Lemaître şi fabricile de încălţăminte, i-au revelat o tipologie umană şi cadre sociale extrem de variate.
Izbucnirea primului război mondial l-a împiedicat pe elevul Nicolae lonescu să se înscrie la liceu. În timpul ocupaţiei străine a fost obligat să se întreţină singur, angajându-se ucenic la tipografia "Fortuna". În 1918 a ajuns zeţar sub îndrumarea lui Dimitrie Demetrian, unul dintre specialiştii eminenţi, care se perfecţionase în Germania şi pe care î1 evoca astfel: "Mă lua la el acasă duminicile şi, cu o bunăvoinţă de părinte, îmi punea la dispoziţie colecţii de ani întregi din reviste de specialitate germane, franceze şi, mai ales, elveţiene. Aceasta a constituit baza pe care am adunat apoi toate celelalte cunoştinţe tehnice ale mele". La sugestia maestrului a căutat noi locuri de muncă. În 1922, după o scurta şedere la tipografia "Minerva", Nicolae Ionescu a fost angajat provizoriu la "Cultura Naţională", o tipografie modernă, construită de Aristide Blank pe Calea Şerban-Vodă. În acest fief liberal i-a cunoscut pe Vasile Pârvan, I.G. Duca, dr. C. Angelescu, Eugen Lovinescu şi alţii, care supravegheau personal tipărirea carţilor. Discuţiile avute cu aceştia l-au determinat să se înscrie în toamna aceluiaşi an, 1922, la Liceul "Sf. Sava", la cursurile serale, pe care le-a absolvit în doi ani. Totodată, a învăţat limbile franceză şi germană: "Aveam - îşi amintea el - un manual german de fotografie şi fotografia era marea mea pasiune".
În 1927 a fost numit corector, iar după efectuarea stagiului militar s-a încadrat în Serviciul Fotografic al Armatei Regale. Fotografiază intens Bucureştii, dar şi frumuseţile ţării. Din "anul 1927 - relatează el - în fiecare vară am colindat ţara pentru a-i fotografia metodic cele mai reprezentative colţuri, adunând clişee pentru organizarea unui muzeu de fotografli". Proiectul era îndrăzneţ, entuziasmul mare, însă lipseau fondurile necesare. Obligat să amâne constituirea muzeului, se abandonează cu totul fotografiei. "Progresele mari realizate în fotografie m-au determinat să mă ocup şi de cinematograf". Cel puţin un "documentar" despre Bucureşti, vizionat nu demult pe micul ecran, poartă, după opinia noastră, amprenta de neconfundat a lui Nicolae lonescu.
În anul 1928 s-a căsătorit. "Din banii nevestei mi-am cumpărat aparate perfecţionate, mi-am instalat laborator cu electricitate şi alte îmbunatăţiri". Doi au mai târziu va pleaca în Franţa. "Am lucrat o vreme - cam două luni - la Lyon, la Uzinele Lumières, dar mi-am dat seama că-mi pierd timpul şi am trecut la Paris. Aici, printr-un compatriot, am fost prezentat la Pathé Nathan. Angajat operator asistent, am fost pus la diverse lucruri mărunte în aşteptarea unor misiuni mai importante. După 4 luni, văzând acalmia care domnea în studio, m-am hotărât să mă înapoiez în ţară şi să mă consacru muzeului, al cărui gând mă muncea tot mai mult". S-a angajat la Imprimeria Naţională "cu condiţia ca 2 luni pe vară" să-şi vadă de fotografiat. Existenţa se complicase enorm. "Atelierele lucrau în două echipe, iar eu - povesteşte Nicolae lonescu - eram singurul revizor şi mai tot timpul eram obligat să lucrez în două echipe. Pe de altă parte, aveam nevoie de material fotografic şi trebuia să lucrez fotografii pentru librăriile din oraş, aşa că de multe ori mă culcam pe la 3-4 dimineaţa, iar la 7 eram la serviciu!" În plus, banii câştigaţi erau reinvestiţi în material fotografic, "pentru a grăbi realizarea muzeului".
Cinci decenii mai târziu, doamna Constanţa Ionescu, rememora cu zâmbetul pe buze acei ani de eroism, când existenţa soţului ei devenise aproape imperceptibilă pentru ea. În primăvara anului 1937, Eugen Lovinescu, numit la 23 ianuarie 1937 în Consiliul de administraţie a Societăţii "Adevărul", i-a propus vechiului său prieten funcţia de director tehnic. Societatea era condusă de Emanoil Tătărescu, fratele primului ministru. "În noul meu serviciu - îşi amintea N. lonescu - am avut de la început mari dificultăţi din cauza intrigilor şi diverselor interese care se ciocneau în această intreprindere". Speranţele de prosperitate apărute în 1937 se vor materializa rapid. În vara lui 1938 şi-a construit o casă "pe terenul mamei". Avea un salariu lunar de 11.000 lei (un ou costa 1 leu). Va rămâne în această funcţie până în noiembrie 1940, când a fost retrogradat de noua conducere legionară. Motivul? "Întrucât ai colaborat cu jidanii, dumneata nu mai poţi ocupa funcţia de administrator şi vei rămâne să vezi numai de Tiefdruck".
Pe timpul rebeliunii s-a opus din răsputeri şi, din fericire, cu succes, ideii unor subalterni evrei comunişti care au intenţionat să incendieze clădirea. Unii dintre ei « făcuseră prăpăd în Dudeşti, printre cosângeni, tot în numele legionarilor » ! Va rămâne în funcţie de şef al sectiei Tiefdruck până în aprilie 1947. Prin aprilie 1945 pusese bazele unei edituri - Enciclopedia fotografică - destul de rentabilă pentru ca, în sfârşit, cu banii obţinuţi să-şi realizeze mult visatul muzeu fotografic. În 1947 a constatat că "munca la editură s-a încetinit. Pricepusem cam târziu ceea ce ar fi trebuit să înţeleg mai curând şi am început să lichidez editura".
Se instaura comunismul... Munca î1 îndepărtase de pulsul zilei. Se recunoaşte învins. Visul muzeului, pentru care îşi sacrificase cei mai frumoşi ani ai vieţii, în care investise şi cel din urmă leu, s-a năruit. Artistul care obţinuse premiul al II-lea la Expozitia O.N.T., organizată sub auspiciile "Lunii Bucureştilor", are o licărire de speranţă la finele anului 1948, când a fost numit profesor la "Şcoala tehnică de arte grafice" de pe strada Anton Pann: cel puţin demnitatea îi era salvată. S-a înşelat şi de data aceasta.
A trebuit să se recunoască iaraşi învins, izgonit cu sentinţa de "mare mâncător de evrei". Legionarii î1 acuzaseră de colaboraţionism cu evreii, comuniştii î1 acuzau de antisemitism... Nu va scăpa de percheziţii, confiscări, distrugeri de bunuri materiale, de anchete şi alte umilinţe absurde. L-a salvat mai puţin "originea sănătoasă" - erau condamnaţi cu zecile de mii şi alţii cu o origine la fel de sănătoasă - cât recunoştinţa unor evrei pe care îi protejase în scurta existenţă a statului naţional legionar.
Va lucra sporadic la diverse edituri şi la revista Flacăra, iar între anii 1956-1962 ca fotograf la Institutul de Istoria Artei, adus de profesorul George Oprescu, fondatorul instituţiei. După pensionare se va îngriji să transfere o parte din materialul fotografic adunat pentru "Muzeul de fotografie al României", la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei, unde se păstrează şi în prezent. Din acest tezaur fotografic, prezentăm câteva imagini evocatoare ale Bucureştilor şi bucureştenilor din anii '20-30 ai veacului trecut.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
