Cele de mai jos sunt doar un punct de vedere personal, generat de ziua de 25 octombrie şi de evenimentele organizate cu prilejul aniversării Regelui Mihai:
Din noiembrie 1946, dată la care s-au desfăşurat primele alegeri parlamentare de după cel de-al doilea Război Mondial (fraudate şi astfel câştigate de către comunişti şi de complicii lor), în România s-au petrecut o mulţime de lucruri, toate, însă, de domeniul patologicului. Sunt 65 de ani de atunci. Cu toate astea, cred că istoria naţională va consemna, în cei 65 de ani, şi un foarte scurt moment de normalitate. Sunt cele 15 minute în care Regele Mihai şi-a citit mesajul în Parlamentul României, în dimineaţa zilei de 25 octombrie a.c.
Decebal - regele dacilor, Ştefan cel Mare - Domn al Moldovei, Mihai I - Regele României. Nu "fost", nu "ex". Chiar dacă nu mai domneşte. Măcar din bun simţ şi un minimal respect faţă de timpul care, trecând, se numeşte istorie.
Se spune că România nu are tradiţie monarhică. Dar despre România (Mică) se poate vorbi abia de la 1859 încoace. Iar de la 1859, România Mică a avut Domn pe Alexandru Ioan Cuza. Apoi, de la 1866 până la 1881, (tot) Domnul României a fost Carol I. Din 1881 urmează, până la 1947, un şir de regi ai României (devenită Mare din 1918): acelaşi Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai (ultimii doi cu alternanţe la Tron). Aşadar, de la Cuza, până în 1947, sunt 88 de ani. Din 1947, România este Republică. Populară, până în 1989 (v-a plăcut?), şi democratică/ parlamentară până astăzi (vă place, vă e bine?). Republica noastră a împlinit 64 de ani. Lăsând orice alt comentariu de o parte, avem de comparat cifra 88 cu cifra 64. Asta ca să vedem, aritmetic, ce şi cum cu tradiţia.
În discursul său din Parlament, din 25 octombrie a.c., Regele Mihai a enumerat câteva valori fundamentale de la care un neam n-ar trebui niciodată să abdice: libertatea, identitatea şi demnitatea. Libertatea ni se trage de pe la 1877, când cu Războiul de Independenţă purtat sub comanda primului nostru Rege, Carol I. Identitatea ni se trage de la Marea Unire din 1918, înfăptuită sub domnia Regelui Ferdinand. Iar demnitatea poate fi lesne găsită în perioada interbelică, la vremea când leul, moneda Regatului României, era una dintre cele mai puternice monede ale continentului şi când o seama de români ţineau capul de afiş pe teritoriul artelor şi al ştiinţelor în Europa.
În fine, o ultimă observaţie: la recentul discurs al Regelui Mihai din Parlament au fost persoane care au preferat să nu participe (ce e drept au fost şi din acelea care au participat, deşi li se sugerase să nu vină). O singură absenţă este impardonabilă: aceea a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. Şi de-ar fi fost ţintuit la pat (ceea ce nu a fost cazul) şi tot ar fi trebuit să fie prezent, cu pat cu tot. În special de către BOR, Regele ar trebui să fie perceput (fără nici un comentariu) drept Unsul lui Dumnezeu (asta, desigur, dacă Patriarhul şi BOR admit existenţa lui Dumnezeu). Lipsind de la întâlnirea cu Regele, Patriarhul a absentat de la întâlnirea cu rosturile cele mai intime şi mai subtile ale Bisericii sale, ratând, irosind iremediabil, într-o manieră jalnică, un moment istoric.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
