Ziarul de Duminică

Nora Iuga (V): Patul si poezia

Nora Iuga (V): Patul si poezia

Poetul George Almosnino

10.08.2007, 21:53 598

"Noi, poetii, suntem de fapt niste fecundatori, un fel de taurasi de monta cu pedigree. Ii consideram cantitati neglijabile pe cititori, dar suntem gata sa ne dam peste cap, sa ne punem tichia de claun cu clopotel ca ei sa ne auda, sa ne accepte invitatia, sa ne vina in pat, sa se iubeasca cu noi"... E mult adevar in ce spune laureata Premiului Gundolf in acest fragment dintr-o conferinta sustinuta la Neptun. Poetul traieste pentru a fi citit si admirat. Privind insa destinul poetic al Norei Iuga, nu pot sa nu citez cuvintele Mantuitorului: "Nici un profet nu e primit in tara sa". (Marcela Gheorghiu)

E foarte interesant cum m-am lasat eu domesticita, acceptand cu atata placere sa-mi fac o familie. De acea nebuna aventura de care aminteam, ca sa fiu sincera, nu prea am avut parte, in primul rand pentru ca am trait intr-un regim in care aventura nu era posibila. Totul era tern, monoton, uniform, fiecare zi era aidoma celeilalte, era exclus sa poti astepta neprevazutul iar acesta sa si vina, decat, eventual, in rau. Dar ce a fost intr-adevar, zic eu, de nepretuit in viata mea - si putini oameni au parte de bucuria aceasta - a fost familia. Crescuta, de mica, in acea atmosfera boema despre care am vorbit deja, boema avand si ea romantismul ei, in mine exista, daca vrei, si cealalta jumatate a romantismului, nu aceea tumultuoasa, nebuna, razvratita, ci romantismul idilic, asezat, cald, bland, serile cand, inainte de culcare, mi se spuneau povesti, sfaturile bunicii si ale mamei... Sfaturi de care astazi imi vine sa rad si care, toate, se invarteau in jurul unor principii conform carora o femeie trebuie sa fie demna si mandra, pentru ca numai astfel va gasi barbatul care s-o pretuiasca. Erau atat de ridicole aceste povesti! Intre ce am devenit eu si acele sfaturi este o distanta ca de la cer la pamant, pentru ca eu sunt extrem de moderna si de libera in conceptii. Acele sfaturi insa au prins mici radacini in mine. Si atunci mi se pare normal ca prima mare iubire pe care am intalnit-o sa fi fost influentata de acele clisee; barbatul visat, barbatul cu care sa comunici perfect, un preludiu cat mai lung... In fine, latura platonica intotdeauna cantarea mai greu si numai o iubire platonica dadea masura iubirii pe care nici moartea nu o poate distruge. Pacat ca in acest articol nu putem reda accentul si tonalitatea frazei, dar eu sunt ironica atunci cand spun aceste lucruri.
Ei bine, am gasit un asemenea barbat, este vorba despre sotul meu George Almosnino, care, spre marea mea bucurie, era si poet, si inca unul de factura poeziei mele. Mai precis, era un poet rafinat si de o mare subtilitate, exact poetul care imi placea nu doar ca om. Admiram foarte mult la el amprenta de artist in tot ce facea si mai ales in ce scria. Ne-am iubit foarte mult si am fost ingrozitor de saraci, de o saracie cumplita.
Ne-am cunoscut la cenaclul literar "Magda Isanos". El nu avea serviciu, pentru ca tatal lui, Leon Almosnino, era schizofrenic, iar boala ii explodase in inchisoare. A fost inchis pe nedrept vreun an si sase luni, dupa care a fost eliberat cu scuzele de rigoare. A fost insa mult prea tarziu, pentru ca omul a facut schizofrenie. Nu a mai putut lucra, desi nici nu implinise 50 de ani. Pentru barbatul meu, asta a fost o nenorocire, l-a marcat foarte tare.
Asadar, eram saraci-lipiti. Din cauza ca tatal sau fusese arestat, barbatul meu a fost dat afara din facultate in ultimul an, inainte de examenul de stat, nu si-a mai gasit serviciu nicaieri si a lucrat pe un santier de constructii, ca fierar-betonist si apoi vopsitor. Cam asta era perioada cand noi ne-am cunoscut la cenaclul "Magda Isanos"... Iubirea a inceput atunci cand mi-a povestit de noptile pe care le petrecea in blocurile din jurul vechiului imobil al Operei din Bucuresti, pe langa Cismigiu. Blocurile acelea, inainte de a fi predate persoanelor care urmau sa se mute in ele, erau supuse la verificari si expertize care durau cateodata si saptamani. Ca sa-si gaseasca linistea, Nino, cum ii spuneam barbatului meu, innopta in camerele care erau deja terminate si incalzite, dar complet goale. Dormea pe saci de ciment, citea Platon si imi povestea ca, uneori, avea cate o aventura amoroasa cu cate o tigancusa care lucra in constructii. Evident ca toate lucrurile astea m-au cucerit teribil si, iata, ne-am indragostit. Ne-am iubit mult. Noi nu am trait ca toti oamenii. Cred ca nu am impartit altceva decat patul si poezia, si amandoua au fost minunate. Curand s-a nascut Tiberiu care, crescand si el in aceasta atmosfera de poezie si cunoscandu-ne prietenii, a primit o puternica amprenta artistica, mostenita si de la mama - nu stiu acum daca prin gena sau datorita faptului ca ea ii povestea fel de fel de cancanuri de la Opera. A facut o pasiune si, la varsta de noua ani, mi-a spus: "Nora, sa stii ca nimic altceva pe lumea asta nu vreau sa ma fac decat balerin". Si cum noi i-am lasat lui Tiberiu toata libertatea, pentru ca asa l-am crescut, ne-am zis ca, de vreme ce asa simte copilul, probabil ca stie el mai bine. Intr-adevar, a stiut mai bine decat oricine, pentru ca a tras cartea castigatoare, ajungand prim-balerin la Opera Romana. Pentru cineva care nu a ales exilul, fireste, acest post a reprezentat o culme.
*
Am trait 35 de ani alaturi de Nino fara ca el sa-mi fi dat vreodata vreun motiv de repros. Si totusi, pesemne ca o parte din mine, aceea care ma distingea de majoritate, aceea care purta in ea nebunia si neasemanarea, trebuia lasata sa se exprime. Probabil ca cineva care stie mult mai mult decat noi insine sau poate chiar un indemn necunoscut i-a spus lui Nino sa se retraga discret, cum a fost toata viata, din calea mea si sa-mi faca loc. Si el a ascultat. A murit in 1994, la 58 de ani, iar eu, in 2000, in pragul varstei de 70, am inceput o viata noua. Invitatiile repetate, bursele, lecturile pe care le-am tinut in spatiul germanic mi-au dat posibilitatea sa fiu curand remarcata si apreciata, asa ca, intre 2003 si 2007, mi-au aparut doua volume de poezie: Der Autobus mit den Buckligen, Ed. Solitude, si Gefarliche Launen, Klett Cotta, Stuttgart, in traducerea lui Ernest Wichner. In special cea de a doua, o antologie din toata opera mea poetica, s-a bucurat de un succes neasteptat. In decurs de doua luni de la aparitie am avut 17 cronici, in care majoritatea recenzentilor m-au numit fie "ultima mare suprarealista europeana", fie "o mare poeta europeana", fie "Nora Iuga, prin inventivitatea ei, aduce un timbru nou in limbajul poeziei actuale".
Anul 2002 a fost, poate, unul dintre anii mei cei mai fasti: mi s-a decernat Premiul Friedrich Gundolf, de catre Akademie der Sprach und Dichtung, pentru promovarea culturii germane in lume. Dar nu stiu daca aceste nesperate realizari ma bucura cel mai mult pe mine. Ceva ma contrariaza si ma face sa ma gandesc tot mai mult la destin. Spuneam pe parcursul acestui lung interviu ca mi-am dorit mereu, cu ardoare, aventura, scena, aplauzele, noptile in hoteluri, atingerea irezistibila a neprevazutului si iata ca nu numai aspiratia poetica mi s-a implinit. Mi s-a implinit, de fapt, ce am poftit eu mai mult: am reusit sa fiu eu insami si in lumea cea mare sa fiu vazuta si apreciata asa cum sunt. Nu inteleg insa de ce, la mine in tara, sunt foarte putini cei care stiu sa-mi intuiasca adevarata fata. Pacat. In momentul in care, in lume, ti se acorda un statut inalt, e normal sa te gandesti ca, poate, la tine in tara ar trebui sa fii vazuta un pic mai mult sau macar sa fii privita cu ceva mai multa atentie. Nu spun asta pentru ca m-ar durea.
Si nu tin deloc sa mi se decerneze Marele Premiu National de Poezie de la Botosani. In momentul in care acest premiu se acorda deja de vreo douazeci si ceva de ani incoace si l-au luat enorm de multi poeti pana in prezent, imensa mea dorinta - jur ca spun adevarul - este sa fiu nominalizata ca sa-l pot refuza!


Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO