- Stimate domnule Norman Manea, istoria literară consemnează următorul paralelism, frapant. În 1986, Norman Manea a plecat din Republica Socialistă România. În 1986, Lucian Raicu a rămas în Occident, nemaiîntorcându-se în România lui Nicolae Ceauşescu.
- Nu, nu este o simplă coincidenţă că am rămas, amândoi, în România, până în ceasul al unsprezecelea, cum ni se părea, şi nici că am plecat, până la urmă, ba chiar simultan, la diferenţă, dacă nu mă înşel, de vreo două săptămâni. Nici faptul că, după plecarea noastră, fratele lui Raicu şi prietenul meu, Virgil Duda, a depus cerere de emigrare "legală" în Israel, neavând altă soluţie de a părăsi socialismul multilateral mutilat al geniului de Scorniceşti.
Nici soluţiile noastre nu fuseseră, de fapt, chiar cu totul legale, deoarece nu am "plecat", pur şi simplu, ca nişte cetăţeni normali dintr-o ţară normală, ci am folosit un paşaport turistic, obţinut nu foarte uşor, pentru a ne căuta un refugiu în necunoscut, ceea ce a însemnat pentru Raicu şi Sonia Larian mai întâi Germania (la Heidelberg, la seminarul de literatură română al lui S. Damian) şi apoi la Paris, unde a cerut azil politic şi a început să colaboreze la Europa Liberă, iar pentru mine mai întâi Germania, la Berlin, unde obţinusem o bursă DAAD de un an, şi apoi în marea Lume Nouă a Americii moderne şi post-moderne, un adevărat şoc multilateral dezvoltat pentru bietul evadat din prăbuşita ţară tristă, plină de umor. Cu Raicu şi Sonia ne-am revăzut curând la Heidelberg şi am tot discutat, cum o făcusem şi la Bucureşti, despre negrele certitudini lăsate în urmă, în iadul ceauşist, şi despre prea multele incertitudini în imprevizibilul nostru viitor occidental.
Şi Raicu şi eu am fi putut emigra "legal" în Israel, răscumpăraţi pe dolari de atotputernica şi atoatecorupătoarea "conspiraţie mondială" evreiască. Nu am făcut-o, în cele patru decenii de fericire obligatorie în socialismul bizantino-românesc, pentru că ne simţeam profund şi indisolubil legaţi de limba şi literatura română. Eram handicapaţi, adică, eram scriitori şi anume scriitori români, ceea ce prevala asupra condiţiilor nu tocmai idilice ale vieţii şi scrisului în Patria noastră şi chiar şi asupra nu puţinelor răbufniri vechi şi noi ale tradiţionalului şi invincibilului antisemitism, manifestat nu o dată şi în cultură, ba chiar sub semnături autohtone ilustre.
Raicu repeta, cu obstinaţie, înaintea plecării, "Nu, noi nu plecăm pentru că ne simţim nedreptăţiţi în literatura română, să fie clar şi categoric. Nu, nu de asta plecăm, ar fi prea simplu şi preafals, ci din cauza degradării în care a ajuns ţara asta."
Nu eram printre privilegiaţii sistemului şi nici printre medaliaţii literelor, nici nu râvneam la compensaţii de acest fel în exil, nu eram acest tip.
Motive poate am fi avut, totuşi. Îmi amintesc o convorbire avută la Casa di Romania, din Roma, unde ajunsesem datorită unei burse de restaurarea artei avută de Cella în Italia, şi unde m-am întâlnit întâmplător cu un poet care abia îşi pregătea dizidenţa şi exilul. Venise cu o sticlă de vin roşu, să petrecem o seară împreună, şi nu mi-a fost mică uimirea când foarte curând a dirijat conversaţia spre obişnuitele mârâieli dâmboviţene. Cum de eu sau Raicu, evident marginalizaţi şi nedreptăţiţi în viaţa literară, nu reacţionăm ci, dimpotrivă, ne menţinem izolarea şi tăcerea? Eram perplexat şi nu îndrăzneam să răspund prin întrebările care îmi veneau în minte: asta avem noi de dezbătut şi rezolvat aici, în minunăţia Romei? nici aici, în bucuria de a fi departe de colonia penitenciară socialistă, nu putem să ne eliberăm de micile noastre sâcâieli şi stupidităţi provinciale?
Întrebarea vanitosului şi vehementului poet exprima, însă, probabil, ceva adevăr, doar că acest adevăr ne preocupa mai puţin decât s-ar fi cuvenit, poate. Cine l-a cunoscut pe Raicu ştie la fel de bine ca mine cât de neajutorat era în cele practice; şi avea motive, ca şi mine, să fie extrem de îngrijorat de soarta sa în exil. Nici eu nu eram un mare fachir într-ale furnicarului zilnic, dar nu mă puteam compara cu el, şi mai nimeni nu se putea compara. Faptul că totuşi a plecat, aruncându-se în neant, spune multe, faptul că, după atâtea excesive ezitări, am plecat spune multe.
Noi eram preocupaţi de cărţi, de scris şi de prieteni, printre care se găseau, din fericire, străluciţi scriitori şi critici; cărţile şi scrisul şi prietenii nu doream să-i părăsim şi după ei aveam să tânjim şi apoi, în departele exilului.
Mama mea a vrut să părăsească România imediat după întoarcerea din Transnistria ("Trans-Tristia") şi a continuat să rămână, din cauza mea, la Suceava, unde îi vizitează din când în când mormântul fiul stabilit la New York. Eu, adică, cel de azi.
Să mai spun că sunt stupefiat descoperind, de la o vreme, în ziarele româneşti o anume nostalgie după vremurile de ieri, când părăseam, îngrozit, România?
Să fie acesta rezultatul a 20 ani de libertate, presă liberă, justiţie independentă, participare la NATO şi Comunitatea europeană şi corupţie, manipulări, demagogie, nou bizantinism, nou ciocoism?
Nu eu trebuie să dau răspunsul.
Bard College, 13 octombrie 2011
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
