Mihai Nicodim a fost pictor. În tinereţe, atunci când în România credea că este geniu. A absolvit artele plastice la Bucureşti, dar cum i s-a întâmplat să ajungă la Stuttgart pentru o expoziţie s-a trezit în altă lume. A ales să nu mai picteze niciodată! Şi până la urmă s-a făcut galerist pentru că vrea să rămână liber, să nu aibă program. S-a specializat în descoperirea tinerilor artişti, printre ei şi mulţi români. Aşa l-a arătat Americii pe Adrian Ghenie, artistul cu cea mai dinamică evoluţie pe marea piaţă de artă în 2014. A început de fapt cu „Pop, Cipri şi Adi” dar în 2012 când i-a expus la MOMA în San Francisco, în decembrie, erau deja nişte nume pentru colecţionarii de artă emergentă.
A deschis o galerie şi la Bucureşti pentru că are multe lucruri de arătat. Cea mai recentă expoziţie o dedică un britanic care tocmai a absolvit. Dar în decembrie şi-a expus o parte din colecţia sa personală, lucrări ale artiştilor pe care îi reprezintă. În galeria Nicodim, după salutul de întâmpinare începe poveseta. Nicodim nu este un galerist. Este un mare povestitor. Fiecare lucrare, fiecare artist, orice detaliu dintr-o lucrare are o poveste pe care o spune cu plăcerea unui gurmand în faţa unui platou cu bunătăţi. Şi vrea să împartă oricui aceste bucurii ale artei. Şi vizitatorilor simpli şi colecţionarilor de lux cu care schimbă cecuri cu sume ameţitoare pentru piaţa de artă din România. Adrian Ghenie este acum un artist pentru care se fac liste de aşteptare pe care sunt miliardari din toată lumea dar şi muzee, colecţii publice, bănci, galerii care pot schimba lumea artei... Mihai Nicodim are una dintre aceste liste. Pentru că „Nu e de ajuns să fii bogat ca să cumperi artă. Trebuie să meriţi să ai acea lucrare.”
– Numele lui Mihai Nicodm este, de doi ani încoace, rostit mai ales în asociere cu cel al pictorului Adrian Ghenie. Ghenie, românul, clujeanul, care a bulversat într-un fel piaţa de artă, care a reuşit vânzări excepţionale, uluitoare chiar, la cele mai prestigioase case de licitaţii, Ghenie care are cel mai important salt pe piaţa de artă în 2014, Ghenie care este expus deja pe mai multe continente, Ghenie care a anunţat deja pentru prima parte a lui 2015 o nouă expoziţie la Galeria Nicodim din Los Angeles, şi ea într-un nou spaţiu. De ce Adrian Ghenie? Cum a fost alegerea?
– Ţin minte prima vizită în atelierul lui Ghenie, în vara anului 2006. Ca şi în cazul celor mai multe vizite în atelierul unui tânăr artist nu mă aşteptam să găsesc „capodopere”. Şi nici nu erau… Am găsit în schimb o lume plină de posibilitîţi şi un artist care ştie să gândească. În particular, ţin minte primele lucrări din seria „Mormântul lui Stalin”. Erau de fapt nişte imagini ale unor simple uşi de sobă din cositor, dar vorbind despre ele era deja clar că Adrian începuse să-şi clădească un context nou pentru un „oeuvre” care urma să fie creat. Am ştiut de atunci că vreau să fiu martorul călătoriei pentru care tocmai se îmbarca. Ce a urmat a fost fascinant… Singurul lucru pe care îl poate spera un galerist este să vadă o „promisiune”, o posibilitate. Până în ziua de azi, nimic nu mă impresionează mai puţin decât un „artist statement” elaborat sau un press release mai creativ decât opera în sine. Vreau să văd o singură imagine, dar care să mă facă să pun o mie de întrebări şi care să mă facă să citesc tot ce s-a scris vreodată despre tine ca artist.
– Adrian Ghenie mai există pentru România, pentru români mai mult decât pe facebook, pe internet? Sunt colecţionari de Ghenie? La ce preţuri? El mai lucrează la Cluj, va avea expoziţii şi în România?
– Sper ca Ghenie să existe pentru România mai mult decât o imagine pe internet şi totodată sper ca ceea ce reprezintă el să depăşească idea de „preţ” , „cotă” sau „record de licitaţie”. Un artist ca Ghenie este important să reprezinte ideea de responsabilitate pe care şi-o asumă un tânăr artist, ideea de muncă şi mai ales motivaţie.
Din păcate, există foarte puţini colecţionari de Ghenie în România, oamenii care l-au susţinut la începutul carierei pot fi număraţi pe degetele de la o mână, iar presa de specialitate, ca şi acum, avea cu totul alte preocupări. Până acum doi ani făceam naveta între atelierele lui din Cluj, Londra şi Berlin, din fericire a rămas doar Berlinul…
Cel mai recent, l-am expus pe Ghenie în Romania anul acesta când mi-am deschis galeria de la Palatal Cantacuzino. Prima expoziţie, prin care am intenţionat să dea tonul programului care va urma şi al zonei mele de interes, cuprindea o parte a colecţiei personale, printre care şi câteva lucrări ale lui Adrian, din diferite periode. Nu ştiu când o să fie următoarea expoziţie Ghenie în ţară, programul lui este foarte aglomerat în urmatorii doi, trei ani. De notat este că acum câţiva ani, MNAC-ul a organizat o expoziţie destul de mare a artistului, cu lucrări provenind din importante colecţii particulare din vest şi chiar din muzee.
– Mihai Nicodim, de ce galerist şi nu curator?
– Pentru că întotdeauna am ales libertatea. Cei mai mulţi curatori lucrează în sisteme predeterminate, de cele mai multe ori sunt dependenţi de nişte bani publici sau trebuie să vâneze fonduri private etc etc…plus toată birocraţia în general. N-am putut niciodată să funcţionez în cadrul unei „instituţii”. „Piaţa” este un lucru pe care-l înţeleg şi respect.
– Care a fost primul artist din est expus de Mihai Nicodim in SUA? Ce face el acum?
– În 2006 am organizat în Los Angeles expoziţia „Please Drive Slowly Through Our Land”, în care au participat Şerban Savu, Adrian Ghenie şi Ciprian Mureşan. Titlul reprezenta ceea ce aşteptam eu de la o audienţă neobişnuită cu o anumită estetică. Era o cerinţă, eu ştiind că lucrurile bune se dezvăluie mai încet, dar odată percepute, răsplătesc înzecit. În anul următor (2007) toţi cei trei artişti au avut expoziţii personale în galeria mea din Los Angeles.
Instituţiile au reacţionat imediat. Alma Ruiz, senior curator la MOCA Los Angeles a achiziţionat din prima expoziţie a lui Mureşan o suită de 12 desene. Tot MOCA a achiziţionat de la Ghenie studiul pentru „DADA is Dead”. În 2008 Hammer Museum din Los Angeles a achiziţionat apoi unul dintre primele portrete ale lui Ghenie din cunoscuta serie „Pie Fights”. Directorul de la Hammer era atunci Garry Garrels, care ne-a susţinut în continuare şi după mutarea la San Francisco MOMA, prin achiziţii importante, inclusiv prin includerea în programul MOMA a expoziţiei „Six Lines of Flight”, 2011– Adrian Ghenie, Ciprian Mureşan, Victor Man.
În 2009 i-am prezentat pe Savu, Ghenie şi Mureşan la Art Basel Miami, unde am cunoscut-o pe Nora Abrams de la Muzeul de Artă Contemporană din Denver (MCA Denver). Lui Nora îi datorăm prima expoziţie personală a lui Ghenie într-un muzeu important din SUA, în 2012. Dar aceste lucruri cer timp, organizare, muncă multă. Nimic nu s-a întamplat peste noapte.
La fel de important este că, pe lângă colecţii publice, toţi cei trei artişti au intrat colecţii private importante. Cel puţin în America, legatura dintre colecţiile private şi muzee este foarte strânsă, iar multe din lucrările acestor colecţii îşi vor găsi drumul spre muzee…
– De câte ori vizitaţi atelierele artiştilor pe care îi promovaţi? Atunci va interesează să vedeţi noutăţi sau şi studii, încercări, rateuri?
– Cât de des pot. Marea majoritate a artiştilor reprezentaţi de mine sunt din Europa, deci mă urc în avion o dată pe lună cel puţin. Câteodată, la o expoziţie care implică o instalaţie mai complexă, încurajez artistul să-şi mute atelierul mai aproape. Este important pentru un galerist să menţina un dialog strâns cu artiştii, mai ales înaintea deschiderii unei expoziţii. Uneori sunt necesare luni de pregătire, regie etc…
Când un artist face ceva bun, nu prea e mult de spus. Ştie şi el, şi o simplă confirmare sau părere a mea nu adaugă mult la discuţie. Eşecurile sunt mai importante de multe ori, iar multe dintre eşecuri se întâmplă când un artist încearcă să se depăşească pe sine însuşi, sau introduce noi elemente într-un discurs deja cunoscut. Atunci lucrurile devin interesante, atât pentru el cât şi pentru mine, ca galerist. Un artist bun este întotdeauna cu câţiva paşi înaintea noastră, obligaţia noastră este să-l urmărim, să-l înţelegem, să trecem peste lipsa noastră de înţelegere şi, în final, să le acordăm încrederea absolută pe care şi-o merită.
– Ce înseamnă că un artist este reprezentat sau promovat exclusiv de o galerie, galerist, agent? Este acesta unul din secretele pieţei de artă de succes? În România nu există atâtea personaje cheie în mecanica pieţei de artă…
– „Exclusivitatea” este o legendă care nu ştiu de ce supravieţuieşte încă în România. Nu există aşa ceva. Nu aş sfătuii nici un artist să intre într-un contract de „exclusivitate”. Exclusivitatea nu numai că nu este secretul unei pieţe de success, dar sigur poate să fie o mare piedică. Un artist inteligent îşi păstrează uşile deschise. Eu personal nu am nici un contract cu nici unul dintre artistii mei, şi ştiu că nici ei nu au contracte cu celelalte galerii cu care lucrează. Dacă singura relaţie dintre mine şi un artist este o bucată de hârtie, un „contract”, nu am nevoie de aşa ceva.
De la Duchamp încoace îmi inchipui că este foarte greu de forţat un contract. Orice artist îţi poate da 3 mâzgălituri zicându-ţi „aceasta este expoziţia mea”… vreau să-l văd şi eu pe avocatul care-l poate contrazice…
Acestea fiind spuse, într-adevăr se creează nişte legături umane atât între galerii şi artişti cât şi între galeriile cu care artistul respectiv lucrează. O carieră de success se datorează unei pieţe cât mai variate şi fiecare galerie poate avea o anumită zonă de influenţă. Toţi lucrăm pentru artişti şi o bună înţelegere şi coordonare între galerii nu poate decât să ajute.
Singurele contracte de care am auzit, chiar la cele mai mari galerii din lume, sunt legate doar de anumite costuri de producţie, publicitate etc. şi de obicei sunt pe termene foarte scurte, de la o expoziţie la alta.
– Cum se rupe un contract cu un artist?!
– Nu ştiu…
– Cine dă cota unui artist, galeriile sau licitaţiile? Sau colecţionarii?!
– „Cota” este un termen foarte general, puţin folosit în lumea în care mă mişc. Ce poate fi o „cotă”, ultimul preţ obţinut? Pe piaţa primară (galerie), sau piaţa secundară (casa de licitaţie)? Pe o anumită periodă din opera unui artist?... Care este „cota” lui Ghenie? Eu personal nu ştiu… Există anumiţi parametri pentru stabilirea unor preţuri, cel puţin la nivelul pieţei primare, dar ce se poate întâmpla într-o sală de licitaţie nu cred că este sub controlul nimănui, şi nici nu cred că anumite cifre obţinute pot fi luate drept „cotă”. Lucrurile sunt mult mai complexe.
Piaţa de artă în general este extrem de complexă, un microsistem în care toate elementele funcţionează într-o anumită simbioză. Galeria, sigur că da, introduce un anumit artist pe piaţă şi prin „puterea” pe care galeria o exercită poate controla un anumit segment al pieţei şi impune un artist unor colecţii importante, semnificative. Colecţiile private cu adevărat semnificative pot atrage atenţia muzeelor, sau invers, aşa cum am spus mai devreme. Când piaţa unui artist devine o realitate, intervin casele de licitaţii. Toate acestea sunt absolut necesare. Este imposibil ca un artist să-şi menţina sau să-şi crească o piaţă primară fără o susţinere a pieţei secundare. Casele de licitaţii devin astfel un „rău” foarte necesar şi un galerist deştept acceptă această situaţie şi se foloseşte de ea.
Ce s-a schimbat în ultimul timp este doar interesul caselor de licitaţii şi pentru piaţa primară foarte tânără. Asta a fost posibil şi pentru că piaţa de artă s-a extins considerabil şi a apărut o nouă generaţie de colecţionari care gândesc o colecţie nu numai prin suma valorilor estetice, dar şi monetare. „Trade”-urile în ziua de azi se fac cu aceeaşi energie şi entuziasm fie că e vorba de un tânăr artist care se vinde cu 5.000 de dolari, la un Richter de 20 milioane sau un Bacon de 80-100 de milione de dolari. Toată lumea vorbeşte despre un „bubble” al pieţei de artă care stă să explodeze. Aceleaşi discuţii le auzeam în New York în anii ’80. Iar dacă este să facem o analiză mai complexă a pieţei de artă, vedem că adevaratele oportunităţi s-au ivit când a început criza economică la începutul anilor 90… şi mai târziu, în anul 2007!!!. Şi aşa mai departe… Problema nu a fost niciodată „investiţia” în arta per se, ci în ce „artă” s-a făcut investiţia respectivă. De aceea părerea unui specialist, galerist sau art advisor este de neînlocuit.
– Există pe piaţa de artă „rechini” de care trebuie sau e bine să te fereşti? Aşa cum sunt în alte domenii de business…
– Piaţa de artă a atins un volum de tranzacţii de 50 de miliarde de euro, o suma care atrage tot felul de „caractere”. Arta „cunoscută” a marilor maeştri sau a modernilor (cu excepţia lucrărilor mai puţin semnificative), se află deja în marile muzee ale lumii, deci cea mai mare parte a tranzacţiilor o constituie segmentul contemporan. Chiar în expoziţia mea de debut la Palatul Cantacuzino, în afară de Ghenie, ale cărui recorduri pe piaţa secundară sunt cunoscute, am avut încă patru artişti care se tranzactionează frecvent la marile case de licitaţii: Christie’s, Sotheby’s sau Phillips. Toţi sunt sub 30 de ani iar doi dintre ei se vând deja la sume de şase cifre. Ei bine, astfel de nume, sau artişti din generaţia lor, atrag atenţia unui anumit gen de colecţionar, sau marilor galerii din lume.
Părerea mea este că nu trebuie să te fereşti de nimeni, din contră, cineva trebuie să înveţe să înoate şi cu rechinii. Câteodată o faci în interesul artistului pe care îl reprezinţi, pentru că o mare galerie îi poate asigura un segment al pieţei la care tu nu ai încă acces, iar pe „flippers”sau „flaneurs” sau de ce nu, speculanţi, trebuie să-i recunoşti ca ceea ce sunt: un segment dinamic al pieţei. Bineînţeles, trebuie exercitat puţin control…
Mihai Nicodim: „Tot ce i-a lipsit potenţialului colecţionar în România până acum este accesul la informaţie, un element atât de important în orice domeniu. Lipsa de informaţie l-a împiedicat pe colecţionarul român să îl achiziţioneze la timpul potrivit pe Ghenie, de exemplu.”
Confesiunile lui Mihai Nicodim continuă şi în viitorul număr al Ziarului de duminică
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
