Ziarul de Duminică

Nu te opri, nu te întoarce (II)/ de Traian Dobrinescu

Nu te opri, nu te întoarce (II)/ de Traian Dobrinescu

Autor: Traian Dobrinescu

15.01.2016, 00:02 75

Când ajung la Orleşti, pe la amiază, doamna Dudeanu sechestrându-mă în propria ei cameră timp de o oră, casa era pustie. Un pustiu desăvârşit, nimic nu se clintea, doar ici şi colo bâzâitul difuzoarelor pe prispele caselor, ca să sporească pustiul. Îmi auzeam paşii cum se înfundă în stratul gros de praf, ca nişte ecouri cosmice, şi mi s-a aprins o dorinţă uriaşă să scriu starea pe care o încercam, acel sentiment de linişte amestecată cu groaza morţii ce aştepta să cuprindă lumea. Soarele indefinisabil cuprinsese tot cerul, întinzându-se de la un orizont la altul. Păsările picoteau prin colţurile umbroase şi tainice ale curţii, năclăite de căldură, cei doi porci respirau greu în coteţul lor, parcă-şi dădeau duhul, celelalte vietăţi dispăruseră, salvându-se sau murind cu ceva timp în urmă. Casa răvăşită, cu paturile nefăcute, îmi vorbea despre răpitorii de oameni în timpul somnului, demoni ce conspirau neobosiţi împotriva lumii.

Ca singur om ce mai rămăsese viu pe acea planetă şi încerca să pună rânduială în colţul lui de univers, am adus apă de la fântâna de peste drum pentru vieţuitoarele încă mişcătoare, osândindu-mi picioarele desculţe prin colbul fierbinte şi gros al drumului pe care l-am traversat în câteva rânduri. În lumina fierbinte vedeam cu ochi mijiţi pulberea uşoară şi strălucitoare ca roua lovită de primele raze ale dimineţii. Privesc la deal şi la vale drumul pustiu, prăfos şi senil, care-şi uitase rostul, pierzându-se în imagini înşelătoare. Nici lătrat de câine, poate şi căţeluşa mea s-o fi dus la Dumnezeul ei, chemată înainte de vreme pentru greul păcat de a fi sfârtecat pantoful unchiului Costică şi, odată cu el, degetele piciorului care a încercat s-o lovească. Nici muget de bou, nici nechezat de cal, părea că un demon i-a dus la abatorul sfinţit de crime pentru ultimul ospăţ al celor ce consumau jumătate din viaţa oamenilor cu spaime de zi şi noapte. Străchinile nespălate din bucătărie şi masa nestrânsă vorbeau deopotrivă de groaznice întâmplări şi adorm nemâncat, doar o cană de apă băută, să-i întâlnesc măcar în vis pe cei dispăruţi în toiul nopţii sau în cumpăna zilei. Aerul fierbinte şi uscat mă transformă în curând într-o cârpă jilavă din care ieşeau aburi.

Ce am visat nu era diferit de lumea pustie, vremelnic părăsită, şi mă întorc istovit în cârpa umedă ce eram. Am făcut drumul între două iaduri, unul cu demoni şi altul fără nimeni şi nimic. Ies pe verandă, apoi pe scări şi mă încumet să mă întorc în drum, asemenea victimei ce nu se poate împotrivi călăului, tot căutându-l până îl găseşte. Văd drumul cum se îndreaptă ca omul întins să se odihnească şi, totodată, primele umbre purtând pe umeri povara copiilor, altele – sapele cu care îşi săpaseră mormintele de vii. Grohăit de porci, ici-colo, ţipete de gâşte, dincolo, iar într-un târziu, hămăitul câinilor. O căldare se lasă într-un puţ în zgomotul lanţului. Cineva afumă cerul, altcineva remodelează dealul, cu mâini întunecate, în timp ce lunca singură se îmbrobodea cu un batic siniliu. Umbre tot curgeau de pe deal şi urcau din luncă, ducând aceleaşi poveri, în căutarea gândurilor pribegite.

Dădusem grăunţe păsărilor, tărâţe fierte porcilor, scuturasem paturile şi făcusem curăţenie în bucătărie, şi eu în căutarea gândurilor călăuzitoare până în acea zi. Pe drum trece o căruţă, alta se apropie din direcţia opusă. Hooo, se rostogoleşte ca o litanie porunca stăpânului, poate numai un oftat. Porţile se deschid şi roţile căruţei troncănesc pe cimentul din curte, apoi coboară stafiile, una câte una. Abia aud glasul mamei: Te-ai întors? Parcă nu mă vede, mai degrabă mă bănuieşte, căci stă cu privirea întoarsă înăuntrul ei. Tata îl ia pe Marian în braţe şi-l duce în casă. Dormea dus. Cei bătrâni abia îşi târăsc picioarele, maica Viena spre bucătărie, taicu Florea spre magazie. Tata se întoarce din casă să ducă boii în grajd, caprele behăie în bătătură, aşteptând mâinile mamei să le golească ugerele. Ca o nălucă fără grai, ia oala de pământ şi le mulge pe rând. Câte o căcărează cade în oala cu lapte şi o ia cu mâini obosite s-o arunce alături. Eu dau jos din căruţă sapele şi cele câteva braţe de lucernă pe care le duc în ieslele boilor. Tata mă salută cu un gest al capului şi cu voce istovită îmi spune: Ajut-o pe mă-ta… Cobor în beci cu o cratiţă de tablă smălţuită şi umblu la garniţa cu bucăţi, scot şase, câţi eram, şi mă întorc să o încălzesc pe aragaz. Simt mâinile aspre ale mamei pe faţă. Abia dacă-mi poate zâmbi. Taicu Florea se întoarce din magazie mirosind a rachiu, maica Viena se duce spre magazie cu o oală ca să scoată vin. Amurgul este o cergă a morţii. Ne aşezăm tăcuţi în jurul mesei, par rumegătoare care abia mestecă ce bagă în gură. Marian continuă să doarmă în casă, îmbrăcat. Bem câte un pahar de vin ca să ne intre mâncarea mai uşor, apa n-ar putea-o face, fiind prea densă. Se ridică tăcuţi şi se spală, pe rând, pe picioare, pe faţă, pe mâini şi pe sub braţe, apoi, tot ca nişte umbre, se târăsc spre paturi. Rămân singur şi încep să plâng, tot mai zbuciumat, lingându-mi lacrimile ce veneau năvală spre chiotorile gurii. A doua zi mă voi trezi cu noaptea în cap, ca să fiu alături de ei într-un infern ce se va dezlănţui odată cu venirea zorilor.

Până la sfârşitul lui iulie voi parcurge împreună cu ei toate cercurile infernului. Ne luptam cu pământul tare cum e cremenea, cu oboseala care ne năruia zi de zi, cu pustiul gândurilor, cu spaima că pământul nu va rodi în acel an, chiar dacă-l îngrijeam ca pe un copil. Ne dureau grumazurile tot uitându-ne pe cer. Tata mergea la serviciul lui şi ajungea lângă noi, între amiază şi seară. Parcă uitasem să mai vorbim, învăţasem să oftăm şi să privim unii pe lângă alţii. Priviri opace care nu mai spuneau nimic nimănui. Obosite şi golite de licărul vieţii. Fără speranţă, nici pentru azi, nici pentru mâine, cu atât mai puţin pentru la toamnă. Pârjolul de afară uscase viaţa dinăuntru. Mama ofta, părăsită de Providenţă, iar eu nu găseam inimă s-o contrazic, fiindcă în vreme de uscăciune devine de prisos să adaugi promisiuni pe socoteala ta spre mântuirea altora. Păsările şi vitele slăbeau şi mureau, garniţa cu bucăţi de porc se golea, lăsând pe fund doar un strat de untură de un lat de palmă. În grădină nu mai era aproape nimic. La fântână, coada se întindea până la al doilea vecin, oameni cu găleţi uscate şi fără vorbe la îndemână. Doar ea săraca mai rodea spre supravieţuirea noastră. Dumnezeu ne pune la încercare doar, mai reuşea să rostească mama, semn că providenţiala ei speranţă încă nu scăpătase. Tata s-a dus două duminici la biserică spre nedumerirea celor care îi observau prezenţa şi spre bucuria preotului, taicu Florea continua să se certe cu Dumnezeu de dimineaţa până seara. Marian pierduse neostoita vlagă a copilului, iar eu mă tâmpeam de la o zi la alta, fiind incapabil să citesc ceva. Poveştile povestite altădată rămâneau doar misterioase amintiri, gonite şi ele de uscăciunea care tot crăpa pământul de vedeai până în măruntaiele lui. Sălbăticiunile ieşeau din văgăuni, asaltând ce mai rămânea din aşezarea cuibărită între deal şi luncă. Atunci am mâncat prima dată mâncarea sărăciei extreme: lapte de bou, un amestec de turtă uscată şi oţet îndoit cu apă, toate amestecate într-o strachină metalică, din care mâncam toţi, rar, ca să rămână mai mult celorlalţi. Maica Viena binevoi să vorbească într-o seară, după săptămâni întregi, adunând în câteva cuvinte toate adevărurile tălmăcite şi răstălmăcite în acele săptămâni de tăcere definitivă: A venit Anticristul pe pământ!

*

Cerul se crăpă într-o seară din prima săptămână a lui august, lăsând puhoaiele să se prăbuşească asupra pământului. Ieşim în curte şi ne lăsăm spălaţi ore în şir de uscăciunea focului prin care trecusem. Apa ducea spre şanţuri hoiturile lui iulie, iar praful gros de pe drum devine nămol, în care picioarele se scufundă până la glezne. Plouă, Doamne, plouă, murmura taicu, uitând de certurile lui cu Dumnezeu din timpul zilelor de secetă. Plouă, Doamne, plouă, murmura şi mama cu ochi învioraţi. Plouă, Doamne, plouă, murmuram toţi într-o rugăciune comună care ţinu cât ne lăsarăm pradă apei. Urcăm pe prispa bunicilor, cei bătrâni tot închinându-se, cu hainele şiroind de apă şi cu ochii lăcomiţi la potopul de dincolo de streaşină. Râuri incandescente brăzdau cerul. Sfântul Ilie a ieşit la plimbare, spune tata privind fulgerele care luminau noaptea. Ce zici? strigă taicu Florea cu urechile adâncite în surzenie. Tata arată spre cer: Sfântul Ilie! repetă cu voce tare, dar abia auzită din cauza tunetelor. Aha, fulgeră, se împăcă taicu, mulţumit cu ce înţelesese, mai mult din degetul ridicat spre cer decât din cuvinte. Pe deal luă foc un copac, apoi un pâlc. Acolo a trăsnit, îşi deschide mama buzele, purtate ca un tiv timp de o lună jumătate. Ploaia ne sătura, aşa încât nici n-a mai fost nevoie să mâncăm în acea seară. Măcar de-ar fi curată, spune gânditor tata, înainte să plecăm de pe prispă. Dă-ţi peste gură, Gheorghe, îl înfruntă mama. Va fi curată, altminteri n-ar fi trimis-o Dumnezeu după atâta chin! N-ai văzut, omule, că chinurile nu vin unul după altul? Ne lasă să mai răsuflăm, ca să ne ducem viaţa târâş-grăpiş. Bă, viile îşi revin cât de cât, strigă taicu Florea de pe prispa lui, în timp ce noi traversam curtea cu un Marian reînviat, ce se tot lăsa ademenit, în urma noastră, de pânza de apă venită din cer. Dar porumbu’ nu, vorbeşte ca pentru el tata, fără să întoarcă privirea. Hai, mă, puţă, că te trăzneşte, se înverşunează mama, prinzându-l de-o mână şi târându-l în casă.

A doua zi, ne trezim în acelaşi răpăit de ploaie şi mama se îndură să taie prima raţă din acea vară, din care face o ciorbă cu multă zeamă şi fidea, să ajungă pentru şase guri, şi o tocăniţă cu mult sos ca să îndestuleze gurile nesătule după primul fel. Aşa cum ne obişnuise, ea rămâne la urmă să mănânce ce a mai rămas. Mai târziu, frământă aluatul pentru gogoşi, pe care le mâncăm de cum le scotea din tuciul de fontă, nici nu mai avea timp să pună peste ele zahăr. Am băut ca-ntr-o zi de sărbătoare.

În acel răstimp de zece zile de ploaie, poate unsprezece, oamenii au dormit pe rupte, din când în când mergeau înfăşuraţi în pelerine şi cu picioarele goale să-şi vadă locurile unde munciseră în cele patruzeci şi cinci de zile de secetă. Creşteau buruienile ameţitor de repede, pe când culturile se hotărau cu greu. Greu era şi pentru tata să ajungă cu motoreta în locurile îndepărtate unde avea de făcut instalaţii electrice de interior. Cât a durat seceta, n-a mâncat cu noi, spunând că mâncase unde lucra. Ce spunea era crezut doar pe jumătate, ştiind că chiar dacă mâncase acolo la prânz, până a doua zi de dimineaţă tot flămând rămânea. În acele zile tihnite de ploaie a găsit timp să-mi spună: Acum înţelegi de ce te tot împing spre carte? Cinstit în toată legea, alesese pentru mine, cu de la el înţelepciune, pentru că a înţeles înaintea altora mersul vremii, iar de dragostea lui, aşa cum ştia el s-o exprime, nu m-am îndoit niciodată. Acum, când dus este de mult, nu pot să-mi imaginez ce-aş fi eu de n-ar fi fost el. N-a dorit vreodată să-mi sperie visele, încerca doar să mă îmblânzească şi să-mi facă familiară disciplina şi munca bine înţeleasă, în timp ce eu eram atât de încrezător în viaţă şi în dorinţa mea de a-i invada teritoriul, încât devenea de neînţeles pentru el, ştiutor că acea invazie pe toată linia frontului mă putea transforma oricând într-o victimă, cum dintr-un om ca el a ieşit un copil ca mine, fără un ideal precis. Suferinţa mea nu era mai mică decât a lui, ştiind prea bine că în confuzia mea nu era loc de lumina lui.

 

Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO