Ziarul de Duminică

Nunta (I)/ de Gabriel Klimowicz

Fotografia autorului de Eugen Ciocan

Fotografia autorului de Eugen Ciocan

Autor: Gabriel Klimowicz

22.07.2016, 00:04 242

„M-am născut la Piteşti în 1955 şi îmi plac poveştile. La început învăţătoarea mă scotea în faţa clasei şi mă punea să povestesc. Poveşti de-ale copilăriei. De atunci am tot spus la poveşti. La un moment dat, spuneam poveşti despre atomii care se împrieteneau sau, dimpotrivă, se despărţeau după reguli şi legi ... chimice. Facultatea de chimie am terminat-o în 1981 la Bucureşti. Au venit peste mine poveştile de viaţă, cu iubiri, suferinţe, chin şi multă muncă, dragostea vieţii mele şi cei doi copii pe care îi iubesc din tot sufletul. Eu şi prietenii mei ne luptam cu morile de vânt pe vremea lui Ceauşescu. E povestea luptei care a rămas indecisă până în decembrie ’89. A urmat o altă facultate, o altă profesie, o altă poveste. Lupta a devenit şi mai dură. Lancea donquihotească s-a dat de trei ori peste cap şi a devenit jurnalism în căutarea adevărului. Atunci, dintr-odată, morile de vânt s-au transformat, unele în monştri care ne-au înfrânt, altele în morişti. Dar lupta nu s-a sfârşit. Povestea continuă!” Gabriel Klimowicz

 

Ce este NUNTA? Începutul sau finalitatea iubirii? E legământ spiritual pentru vecie sau doar un contract social? Sunt copiii semnul NUNŢII sau doar un rest, ceea ce rămâne după NUNTĂ? Este un drum, o devenire sau doar un parteneriat parafat în patul conjugal? Vine Dumnezeu la NUNTĂ sau e doar cel mai mare „banchet” din viaţa mirilor? E NUNTĂ cu dar sau fără? Cine vine cu darul, Dumnezeu sau stăpânul banilor, Marele Nimic? Cititorii vor găsi, poate, răspunsuri la aceste întrebări esenţiale. Dacă nu vor găsi, atunci romanul le va aduce, în mod sigur, mai multe întrebări. Fără întrebări nu putem trăi cu adevărat. Ele sunt motorul devenirii noastre. Dacă suntem bine înarmaţi cu întrebările arzătoare ale existenţei, putem pleca în viaţă după propriile noastre răspunsuri. Succesul va fi garantat.

 
 

*  *  *

 

 „Se cunună robul lui Dumnezeu Nikita cu roaba lui Dumnezeu Afrodita, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Se cunună roaba lui Dumnezeu Afrodita...”

O bucurie cum nu mai simţise până atunci o cuprinse pe Afrodita. „Sunt măritată, sunt măritată, sunt măritată!”, ţipa ea, în sufletul ei. „Am reuşit! Am un bărbat bogat, mă rog, nu e el prea frumos, are burtă şi chelie, nu e prea bun la pat, mă lasă de multe ori cu ochii-n soare, dar e plin de bani, aşa cum mi-am dorit. De acum nu trebuie să îmi mai caut slujbă, să mă duc la serviciu, să râdă toate proastele de mine. Pot să mă duc şi să cumpăr ce vreau. Pot să am şi amanţi dacă vreau, numai să nu afle Niki, pentru că ar putea să-i dea prin cap să mă părăsească. Dar şi dacă mă părăseşte, tot o să fiu plină de bani, pentru că mi-a spus un avocat că pot să-i iau, prin partaj, jumătate din avere. Sunt fe-ri-ci-tă!” Afroditei îi venea să chiuie şi să arunce cu buchetul în aer, dar trebuia să se stăpânească. De fapt, noua ei postură, de nevastă, o obliga să se stăpânească, de azi înainte, în multe privinţe. Principala ei preocupare trebuia să fie, de acum încolo, salvarea aparenţelor.

„Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Hristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum Hristos este capul Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Căci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre după cum şi Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin baia apei prin cuvânt”, rostea preotul cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Efeseni.

„Ooo! Asta e prea de tot! Nu se pune capăt odată acestor obiceiuri primitive cu popa la cununie, la botez, la îngropăciune?”, se revoltă Kira în sinea ei. „Bărbatul este, evident, inferior femeii. Este mai lipsit de inteligenţă, de subtilitate, mai puţin combinativ în gândire, este ezitant şi nu are simţul practic al femeii, care întotdeauna ştie ce vrea şi îşi urmăreşte scopurile cu tenacitate. În vremurile primitive bărbatul a supus femeia prin forţa sa fizică. Astăzi forţa fizică nu mai are nici o importanţă. Tot ce pot face bărbaţii, pot face şi femeile. Există aparate, mijloace care suplinesc forţa fizică. Din moment ce acest avantaj al bărbatului a fost anulat, femeia s-a dovedit superioară. În plus, femeia naşte. Ea este cea care duce specia mai departe. Nu are nevoie de bărbat decât pentru a procrea. În rest, bărbaţii sunt inutili după părerea mea. Textul acestui ritual ar trebui schimbat. Ar trebui să se spună „bărbaţii să se supună femeilor lor, pentru că femeia este cap bărbatului aşa cum şi Biserica este capul lui Hristos”. După părerea mea Hristos nu poate fi decât născocirea unor preoţi din cale afară de şmecheri. Textele astea cu pretenţie de adevăruri absolute, zăpăcesc în continuare omenirea, o orbesc în faţa evidenţelor şi perpetuează o societatea patriarhală arhaică. Ar trebui să se pună capăt odată acestei credinţe, care a devenit depăşită de istorie.”

Afrodita se strânse mai aproape de Nikita, bărbatul său de acum, cu grijă să nu-şi şifoneze rochia. Îi presa braţul cu sânul drept într-o atitudine drăgăstoasă, de supunere voluptuoasă. „Sigur că voi fi supusă. Cel puţin asta trebuie să ştie el. Va fi convins că-i sunt supusă, o să am grijă de asta. Pe Nikita nu-l pot înfrânge dacă voi fi împotriva lui pe faţă. Dar, sărăcuţul, e atât de lacom de bani, atât de pasionat de afacerile lui, încât va fi uşor de dus de nas. În plus, pleacă dimineaţa şi vine seara. Dumnezeu ştie ce face el în acest răstimp. Asta înseamnă că ziua voi fi liberă să fac ce vreau, la rândul meu. Nu trebuie să ştie el tot ce voi face cât nu suntem împreună. În rest, noaptea, îi voi fi supusă, mare scofală. Îmi va face plăcere să mă joc cu el şi să gem orgasmic, ori de câte ori va fi nevoie. Suckeeeer!” 

Agapia simţea, în rochia ei ieftină, că transpiră la pieptul bărbatului ei şi se dezlipi cu sfială, privindu-l cu dragoste. „Mi-e cald”, îi spuse, pentru ca el să ştie că nu iese din îmbrăţişarea lui decât de nevoie. Îl iubea dincolo de cuvinte. „Îl iubesc mai mult decât atunci când ne-am căsătorit”, îşi spunea ea. „Atunci nu ne cunoşteam prea bine, mai mult ne ghiceam unul pe altul. Însă, cu cât îi cunosc mai bine sufletul său simplu şi plin de iubire faţă de Dumnezeu, de lume şi de... mine, cu atât îl iubesc şi eu mai mult. De fapt, Sfântul Pavel nu vorbeşte despre o supunere în sensul comun, în care un subaltern se supune şefului, aşa cum înţeleg toate gâştele gălăgioase ale emancipării femeii de sub bărbat. Este vorba despre dragoste şi despre acceptarea şi împlinirea rostului de femeie, despre existenţa de clipă de clipă, în armonie cu bărbatul tău. Femeile sunt făcute să nască şi să aibă grijă de copii, de casă. Universul în care se descurcă cel mai bine este cel din interiorul «casei», cu educaţia copiilor, cu construirea şi întreţinerea spaţiului interior, văzut şi nevăzut, material şi spiritual al «căminului», al «familiei». Menirea femeii nu e mai puţin importantă decât a bărbatului, numai că e alta, aşa cum bărbatul este diferit de femeie. Bărbatul şi femeia sunt făcuţi să se completeze, nu să se lupte unul cu altul. Femeia care îşi asumă menirea şi aduce armonie în familie, va avea o căsnicie fericită cum am eu. Bărbatul este orientat spre spaţiul exterior, văzut şi nevăzut, al familiei. El este cel care, având în centrul universului său familia, se află în legătură cu exteriorul, cu celelalte familii, cu care intră în dialog şi în competiţie. El este cel care se luptă pentru ca familia sa să reziste tuturor provocărilor materiale şi spirituale care vin din exterior. În acest fel, bărbatul şi femeia, dacă îşi asumă ceea ce sunt, se completează unul pe altul şi familia e fericită, se dezvoltă armonios. În caz contrar, femeia şi bărbatul intră în competiţie, devin duşmani şi, în final, se despart, iar familia se destramă spre distrugerea atât a bărbatului şi a femeii, cât şi a copiilor lor. Supunerea femeii faţă de bărbat este de fapt dragoste necondiţionată, la fel cum şi Biserica se supune lui Hristos cu dragoste, nu cu suferinţa orgoliului rănit.”

„De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat.”, încheie preotul citatul din Apostolul Pavel.

Kira îşi privi bărbatul cu nişte ochi pe care Rado, dacă i-ar fi văzut, s-ar fi temut. Dar era preocupat să saliveze după decolteurile şi fundurile femeilor care se aflau în raza lui de acţiune, căci îşi căuta deja următoarea victimă. „Rado depinde de mine”, gândi ea, „deci el trebuie să se teamă de mine, nu eu de el”.

Afrodita îşi împunse mai temeinic bărbatul cu sfârcul sânului drept. „Sigur că mă tem de el pentru că”, gândi ea, „dacă ar vrea, ar putea să mă lase pe drumuri”. Cu timpul însă, am să mă asigur că nu îmi poate face nimic şi, atunci, nu o să am de ce să mă mai tem. Sunt gata să fac orice pentru ca să devină el dependent de mine. La urma urmei, nici nu ar trebui să îmi fie prea greu. Puţine femei sunt atât de frumoase ca mine, iar eu sunt dispusă să-i satisfac orice plăcere.”

„Mă tem de bărbatul meu cel iubitor şi blând”, gândi Agapia, „mă tem că aş putea să-l supăr cu ceva, sau că aş putea să-l fac să nu mă mai iubească. Mă tem că aş putea să mă îndepărtez eu de dragostea lui. Ce aş fi fără dragostea lui? Este la fel ca şi cu frica de Dumnezeu. Nu este vorba despre frica animalică că vom fi loviţi, bătuţi, puşi în primejdie, sau că vom pierde darurile, bogăţiile cu care ne-a înzestrat El. Este vorba despre teama îndrăgostitei de a nu se îndepărta de iubitul ei prin faptele sale, de a nu cădea din dragostea Lui, de a-L supăra şi de a-L răni. Îndepărtarea de Dumnezeu, împuţinarea dragostei faţă de El sau, mai degrabă, lipsa iubirii faţă de El este de fapt moartea veşnică. Mă tem de moartea veşnică”.

Cei mai mulţi dintre nuntaşi începuseră să se mute de pe un picior pe altul. Slujba se lungea şi majoritatea celor prezenţi simţeau că e deja prea mult. Unii glumeau în sinea lor pe seama textului Evangheliei în care se spunea că Iisus a transformat apa în vin. Unde nu apare unul care să facă scamatoria asta?! Ce s-ar mai umple de bani. Dar unii chiar o fac cu puţin zahăr pentru dulceaţă şi, eventual, puţin alcool pentru tărie. Nu se poate spune că au transformat apa în vin? Câţiva, plictisiţi, plecară călcând cu grijă de parcă ar fi vrut să arate că nu vor să tulbure ritualul. Alţii îşi aprinseră discret ţigările. Măcar să profite de faptul că nunta e în aer liber, iar bolta bisericii se confundă cu bolta cerului. Preotul le dădu mirilor să guste de trei ori din pişcoturile de şampanie şi să bea din cupa cu împărtăşanie, după care îi luă după el să ocolească masa, împreună cu naşii, în dansul lui Isaia. În momentul acela mulţi au crezut că totul s-a terminat şi au început să se foiască spre scara care ducea către ieşirea din „biserică” şi intrarea în restaurant, dar preotul îi întoarse fără milă înapoi. Veni la microfon şi îi rugă să mai aibă 10 minute răbdare, că slujba nu s-a terminat încă. Dar, într-adevăr, după ce luă cununiile de pe capul mirilor, nu mai dură prea mult. Îi binecuvântă pe toţi cei prezenţi, le spuse tuturor că familia e o treime, asemănătoare Sfintei Treimi, formată din bărbat, femeie şi Dumnezeu şi că, dacă Dumnezeu lipseşte, familia se destramă, dar dacă nu lipseşte, atunci rodeşte şi creşte atât în ordinea firească a lumii, cât şi în cea inefabilă a lui Dumnezeu. Le ură nuntaşilor petrecere frumoasă şi le dădu drumul.

Rado se uita cu ochi lacomi la tânăra mireasă care urca, radioasă şi graţioasă, scările către palat. Le coborâse femeie liberă, le urca înapoi proaspătă nevastă. Era, fără-ndoială, cea mai frumoasă femeie din toată adunarea. Rochia albă o acoperea aproape în întregime, dar era strânsă pe talia subţirică şi mlădioasă care promitea voluptăţi intense şi se desfăcea apoi într-un decolteu bogat, fără să fie exagerat, ca de copilă înfloritoare. Iar chipul era de o frumuseţe spectaculoasă de-a dreptul, cu părul blond, exuberant şi ochii mari, albaştri, cu buzele pline, roşii şi umede, cu pielea arămie care întregea spectacolul unei feminităţi senzuale, dar care, în acelaşi timp, avea un aer nevinovat, feciorelnic. Era o minune. Se gândea cum ar putea să „fure mireasa”. „Furtul miresei” era un obicei al locului, nu?, îşi spuse cinic. Pe Nikita îl ştia mai demult. Ştia că este un om complet supus interesului de moment. Dacă ar fi surprins-o pe nevastă-sa înşelându-l, s-ar fi gândit, probabil, ce profit poate să scoată din asta. Nu îi era frică de el. Era convins că într-o înfruntare directă, grăsuţul Nikita nu va reuşi să învingă forţa lui fizică, puterea lui de exemplar de top al masculinităţii. Nu vedea altă soluţie decât să aştepte un moment prielnic şi să atace, să vadă dacă voluptatea feciorelnică îi poate rezista. Nu avea nimic de pierdut, ci totul de câştigat. Avea o încredere atât de mare în el, încât era convins că are şanse chiar şi acum, în cel mai important moment, poate, din viaţa ei de femeie, în ziua nunţii. Tocmai aici era plăcerea supremă. Să o înfrângă sexual chiar în ziua nunţii cu altul. Ce triumf mai mare putea să-şi dorească? Aceasta era o luptă pe care o considera demnă de el, unul dintre cei mai performanţi masculi care puteau să existe.

Vă rog să mergeţi în sala de mese, le spuse Nikita la microfonul pe care până atunci îl

folosise preotul. Acolo veţi găsi locurile marcate cu câte o carte de vizită cu numele fiecăruia pe ea. Vă rog să vă aşezaţi fiecare în dreptul numelui. Urmează o oră de pauză, de relaxare, pentru toţi, până la începutul petrecerii. La bar veţi găsi băuturi şi răcoritoare la discreţie. Puteţi să folosiţi acest interval de timp pentru a vă rearanja ţinuta, pentru a vă deconecta după slujba care pentru unii a fost prea lungă, pentru a vă cunoaşte vecinii de masă, dacă nu vă cunoaşteţi deja, şi în compania cărora veţi petrece, sper, o seară şi o noapte de pomină, pentru că personalul ne stă la dispoziţie până în momentul în care ultimul invitat va pleca. Vă mulţumesc tuturor pentru că sunteţi aici, în acest moment important al vieţii noastre, a mea şi a Afroditei şi vă doresc petrecere frumoasă.

 

Din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO