O carte mică despre oameni mari/ de Ziarul de duminică

Pr. Prof. Ion Buga

Minipateric contemporan

Meteor Press Publishing

Avem nevoie de modele. Şi dacă lumea ar urma aceste modele, n-ar greşi niciodată: părinţii Arsenie de la Techirghiol, Cleopa, Justinian Chira, Ioan Negruţiu, Jacint de la Putna, Iulian Stoicescu, Ghenadie Niţoiu, Ioan Boboc, Dometie Manolache, Constantin Sârbu, Nicolae Steinhardt... Veghează la treptele veşniciei, de asemenea, „uriaşi ca Stăniloae, Antonie, Anania, Galeriu”, iar părintele profesor Ion Buga se simte dator să mărturisească:

„Cu cât cunoşti şi înţelegi mai mult, cu atât eşti mai îndatorat ca martor.”

„Am scris această carte mică pentru oamenii mari din veacul meu, am scris-o încet, în pas domol, cu viaţa şi cu moartea lor, aşa cum îi priveam din urmă, urcând către Împărăţie, cu putere multă. Nimic şi nimeni n-a reuşit să-i oprească sau să-i abată din drumul ca o rază de lumină, care-i ducea la Hristos – Răsăritul cel de Sus. Fără să ştiu, eram contemporan cu aceşti dumnezei după har (Ps. 81,6), iar când am ştiut, am început să scriu. Iar acum mă tot întreb: când erau mai vii – când erau sau când sunt? Versurile lui Lucian Blaga ne dau un răspuns. Când eşti contemporan cu sfinţii, cu fluturii şi cu Dumnezeu, ce rost mai are să mai măsori timpul, sau viaţa, sau moartea etc., categorii secundare, care – spune Apocalipsa – vor înceta (10,6), odată cu cerul şi cu pământul (Mt. 24,35). Numai cuvântul Domnului, şi cuvintele lor, şi faptele lor scrise în Cartea Vieţii, nu vor trece; înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile lor (Ps. 102,5). La Dumnezeu lucrurile curg invers; înainte. Niciodată în urmă. Îi văd mereu înainte, călăuze nebiruite către cele de sus.

Ei – şi împreună cu ei sute, mii şi zeci de mii, ştiuţi şi neştiuţi – n-au trăit pentru ei, ci au murit în fiecare zi (1Cor.15,31) pentru noi, trăind şi murind împreună cu Hristos, Care, spune mereu acelaşi Pavel, este Paştile nostru, adică Învierea veşnică: Căci Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi (1Cor. 5,7). Viitorul omului este Dumnezeu (E. Schillebeeckx), şi Mântuitorul confirmă: Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor (Mt. 22,32). Viaţa lor s-a ascuns cu Hristos în Dumnezeu, spune Sf. Pavel, continuându-l fericit Hristos: Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai Învierii, fiindcă toţi trăiesc în El (Lc. 20,36).

Aşadar, cartea aceasta este scrisă mereu astăzi fiindcă acesta este timpul lui Dumnezeu, viitorul omului.

Ei au trecut din viaţa muritoare în icoană; acolo să-i căutăm cu ochii inimii.” (Pr. Prof. Ion Buga)

A. Pascu

Sfântul Antonie cel Mare, biruitorul în Războiul nevăzut

Meteor Press Publishing

Sărbătorit pe 17 ianuarie, Cuviosul Antonie cel Mare este considerat începătorul pustnicilor. Nu pentru că nu ar mai fi fost şi înaintea sa credincioşi care să-şi fi dedicat viaţa lui Dumnezeu, trăind la marginea societăţii, ci pentru că el a fost primul care s-a retras în pustie, folosind singurătatea, asprimea vieţii şi a climei, monotonia ocupaţiilor, pentru a-şi desprinde sufletul de lume şi a-l lipi numai de Dumnezeu.

Spune un proverb că pomul se cunoaşte după roade, iar omul, după fapte. Prin exemplul Sfântului Antonie, pustia a devenit o grădină duhovnicească, doar că roadele ei au fost nenumăraţii sfinţi ce s-au nevoit acolo. Fără număr au fost cei ce au ales, încurajaţi de exemplul său, această cale de mântuire. Se spune chiar că, la un moment dat, a avut peste 20.000 de ucenici risipiţi prin pustiu! Cu aceasta, aparent, singurătatea sa s-a sfârşit, dar acum Sfântul purta pustia în inima sa. Trăia între ucenicii săi ca în cea mai deplină singurătate, unit în inimă cu Domnul, biruind lumea cu ajutorul Său şi după modelul Său... Pe drept cuvânt a fost numit Părintele Monahilor!

„Cuviosul Antonie s-a întâlnit odată cu toţi ucenicii săi şi le-a vorbit (prin tălmaci, el neştiind decât limba egipteană), mărturisindu-şi încercările şi împărtăşindu-le din bogata sa experienţă a luptei celei bune, dusă de atâtea decenii în pustie...

... În primul rând, Cuviosul i-a îndemnat pe ucenici să nu slăbească nevoinţele, ci în fiecare zi să-şi mărească eforturile, de parcă ar fi prima zi a ostenelilor lor. Cu alte cuvinte, să pună început bun sârguinţei lor în fiecare zi. Să aibă în vedere faptul că viaţa omului este scurtă, dar răsplata este viaţa veşnică.

În acelaşi timp, să nu se lase înşelaţi de iluzia vredniciei eforturilor proprii, adică de slava deşartă, căci nu merită ostenelile unei vieţi de nevoinţe să primească slava vieţii viitoare ca răsplată. Nici dacă ar stăpâni tot pământul şi s-ar lepăda de el, nu e lucru vrednic pe lângă împărăţia cerurilor.”