La câteva luni după ce „Ziarul de duminică” a trecut online, când eram în căutare de noi colaboratori pentru rubrici noi, Jana Balacciu Matei mi-a sugerat numele Elisabeta Lăsconi. N-o întâlnisem niciodată pe această distinsă doamnă, dar era ca şi cum aş fi ştiut-o de ani buni. În „Adevărul literar şi artistic” publicase, din 2001, aproape săptămânal, interviuri cu traducători, sub titlul „Cei fără nume pe copertă”, din dorinţa de a-i pune în valoare pe fraţii nevăzuţi ai scriitorilor, şi seria „Cărţi pereche”, eseuri anticomparatiste, punând în relaţie două cărţi, una din literatura noastră şi corespondenta ei în altă literatură, vădind stranii asemănări, fără vreo influenţă directă (sub alt nume, evident, seria a continuat, din 2005, în „România literară”, apoi în „Viaţa Românească”). Din toate se vădea nu numai o imensă cultură şi o iubire de cărţi, dar şi o enormă bucurie de a scrie. Cam asta căutam. Am primit numărul de telefon, mi-a răspuns de îndată şi a fost de acord să scrie în ziarul pe care îl urmărise, spunea, de la primul număr.
Despre ce să scriu?
Despre ce doriţi, doar să fie ceva ce n-aţi mai făcut până acum.
Literatura scrisă de femei?
Literatura scrisă de femei să fie! „Ficţiune la feminin”.
I-a plăcut extraordinar ideea, altfel nu se explică fervoarea cu care s-a angajat în activitatea de colaborator permanent, explicându-le ea însăşi cititorilor de ce a ales această temă a eseurilor sale:
„Trăim o perioadă neobişnuită când femeile încep să acapareze literatura. De peste un deceniu observăm că ajung majoritare pe listele lungi şi scurte de selecţie pentru marile premii literare din spaţiul literar anglo-saxon şi francez. Cât despre Nobel, premiul literar nu are în istoria lui un deceniu similar cu 2000-2009 cu trei laureate (Elfriede Jelinek, Doris Lessing, Herta Müller), după decenii întregi în care lipseau complet. Uneori, bântuind prin maldărul de traduceri ce ne aduc romanele deceniului prezent, mă întreb dacă nu ne îndreptăm spre un matriarhat literar... Fericit sau nefericit matriarhat? Aşa că alte întrebări se năpustesc puzderie. Există scriitori şi scriitoare, poeţi şi poetese? Distincţia de gen mai are un rost? Ce însemna până de curând şi ce semnifică ea astăzi? Valorizare? Ierarhizare? Ori pur şi simplu o delimitare. Nuanţată şi necesară.
Ficţiunea este de genul feminin. Şi literatura. Şi viaţa. Şi atunci de ce să nu scriu despre cărţi care au ca autori scriitoare, fie romane ori jurnale, fie biografii sau autobiografii, fie scrisori şi memorii? Pretutindeni mărturia lor se deosebeşte de a bărbaţilor, de cele mai multe ori prin smerenie şi umilinţă. Care au tot genul feminin...”
Rubrica a început să fie prezentă în „Ziarul de duminică” la sfârşitul lui aprilie 2010, după care, săptămână de săptămână, n-a încetat mai bine de cinci ani, indiferent ce se întâmpla în viaţa noastră politică, socială, culturală sau personală, cu o cadenţă de metronom. Înaintea perioadelor de vacanţă, îi ceream cel puţin patru articole în avans; citea nopţi la rând cărţi peste cărţi şi se conforma. Înaintea unor perioade aglomerate din viaţa ziarului, repetam solicitarea; niciodată n-am fost refuzat. Surprinzător pentru un colaborator care, pe deasupra, nici măcar nu era plătit pentru munca lui! La fiecare început de săptămână, luni de obicei, apoi în dimineţile de marţi, primeam, foarte devreme, articolul, însoţit de fotografia obligatorie, după care, în numai câteva minute, sosea telefonul prin care mi se cerea să confirm primirea articolului. O asemenea răspundere pentru propria muncă, indiferent cum se numea ea, nu mai întâlnisem. Până într-o zi de la sfârşitul verii lui 2015, când telefonul de marţi dimineaţa mi-a adus o veste tristă: n-am să mai pot scrie, mă internez.
Dar până la acest moment a fost un regal de literatură, sute de articole despre cărţi noi sau mai vechi, literatură în majoritatea cazurilor, dar şi memorii sau eseuri. De obicei scria despre cărţi abia apărute, o invidiam că apucase deja să le citească, alteori se oprea asupra unor reeditări despre care nu apucase să scrie. Despre scriitoare de pe toate meleagurile lumii, inclusiv de la noi. Articole cu titluri fermecătoare, incitante, seducătoare, explicite, explicative, despre cheful nepotolit de scris, urmat de cheful nepotolit de citit. Într-un text de maximum două file reuşea să spună esenţa, să convingă de ideile sale şi ale scriitorului, să ne determine să iubim aproape în aceeaşi măsură ca domnia sa textul supus disecării. O artă.
A avut, în timpul celor peste patru ani, doar un moment de nelinişte, când m-a întrebat: Citeşte cineva ce scriu? Merită să continui? Am asigurat-o nu numai că merită, i-am spus ceea ce credeam în adâncul sufletului, că textele „Ficţiunii la feminin”, ca nişte mici bijuterii, se vor aduna într-o mare casetă care, la un moment dat, se va transforma într-o carte de referinţă despre literatura femeilor la acest început de mileniu şi nu numai.
Mă voi bucura enorm când textele publicate sub titlul de rubrică „Ficţiune la feminin” se vor aduna într-o carte. Masivă. Şi de referinţă.
Până atunci, rămas bun uimitoarei mele colaboratoare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
