Spiru Haret. N-a fost nici şef de partid, nici şef de guvern,n-a strălucit prin talent oratoric şi nici nu a dat lovituripolitice răsunătoare. Dar societatea modernă românească poartăamprenta personalităţii sale reformatoare. A trăit cu simplitateaprofesorului de modă veche şi a muncit ca un ministru despecialitate: din greu, tăcut şi modest. Prin felul său de a fi,creează în epocă un adevărat curent, haretismul. Este duşmănit,hulit, ponegrit, atacat cu înverşunare. Rareori ripostează. Dar nueste un naiv. "Ar fi o naivitate ca atunci când alţii fac armăpolitică din orice, eu să nu le plătesc cu aceeaşi monedă".Situaţia materială precară a corpului didactic din Regatul român îlîndeamnă să adopte o poziţie publică. În 1906 publică "Pagini deistorie", o broşură de 32 de pagini, în care, printre altele,dezvăluie contextul economic şi social în care a venit la putereguvernul liberal condus de D.A. Sturdza. Guvern în care Haret adeţinut, pentru a doua oară, portofoliul Instrucţiunii Publice.Motivaţia demersului său? "Deşi foarte recente, evenimentele dinanii din urmă sunt uitate sau nu sunt destul de bine cunoscute decei interesaţi". Publicăm câteva fragmente din această broşurădespre o situaţie care seamănă picătură cu picătură cu ceea cetrăim azi.
Laînceputul anului 1901, situaţia financiară a ţării eraîngrozitoare. În doi ani, deficitul ajunsese la 72 de milioane.Statul era în pericol de a nu mai putea face faţă îndatoririlorsale; serviciile publice erau ameninţate a nu mai putea funcţiona;cuponul datoriei publice nu se ştia dacă se va mai putea plăti. Întimpul acesta, ţăranii mureau de foame, vitele lor pieriseră cumiile, toate rezervele ţării erau sleite. Pe deasupra tuturor, maiera un împrumut de 175 de milioane, făcut în decembrie 1899, cudobândă mare, care trebuia plătit întreg până la 1904, pe cândcreditul ţării era aşa de scăzut încât îi era imposibil să găseascăunde să se mai împrumute cu o sumă cât de mică şi cu dobânzi oricâtde mari.
Cine putea crede că, cu o ţară ruinată, doborâtă sub atâteanenorociri, mai era vreo putinţă de scăpare? Răspunsul ni-l dădeauvrăjmaşii noştri, care ieşeau la iveală din toate părţile. (...)Falimentul nostru nu le mai lăsa, nici lor, nici altora, nici oumbră de îndoială, şi deja se vorbea pe faţă şi se făceauchibzuieli pentru impunerea controlului european asupra finanţelornoastre.
Controlul european! Adică o comisie de bancheri străini, care să iaîn mână administrarea finanţelor noastre, să reguleze veniturile,să supravegheze urmărirea impozitelor şi să mărgineascăcheltuielile în felul şi după conveninţa lor. Cu alte cuvinte,robirea ţării, impusă nu cu armele, după luptă vitejească, ci închip ruşinos, ca robia risipitorului fără de minte căzut pe mânacămătarilor, care-i storc averea şi-şi bat joc de dânsul.
Iată perspectiva care se deschidea înaintea ochilor noştri înfebruarie 1901. Şi încă nu insist asupra urmărilor mai depărtateale situaţiei ce ni se pregătea şi asupra oarecăror eventualităţi,despre care nu se poate încă vorbi, şi a căror realizare înmomentul acela ar fi putut fi cel din urmă dezastru.
Şi să nu se creadă că era ceva exagerat în temerile acestea. Cu olună înainte, în ianuarie, unul din miniştri spusese pe faţă, de latribuna Senatului, cum că controlul european era o eventualitatecare intra în sfera posibilităţilor viitoare. Aceasta era ca şi oînştiinţare oficială de ce ne aştepta. De altfel, un început derealizare avuse deja controlul străin, prin modul cum se acordaseconcesia hârtiei de ţigară, cu care ocazie Ministrul-preşedinte(prim-ministru era conservatorul Gh. Gr. Cantacuzino - n.n.) ziseseca "să ne rugăm lui Dumnezeu ca pe viitor să nu mai avem a semnaalte convenţii tot ca aceasta", ceea ce era încă o prevestire de ceputea să ni se întâmple.
În asemenea împrejurări, când însăşi existenţa ţării ca ţară liberăera ameninţată, cu jumătăţile de măsură nu mai mergea. Trebuiauluate fără întârziere măsuri a căror energie şi eficacitate să fiela înălţimea pericolului.
Două sisteme erau în prezenţă. După unul, trebuiau măritecontribuţiile; după celălalt, trebuiau scăzute cheltuielile.
Guvernele de atunci adoptaseră pe cel dintâi. Ele au făcut să sevoteze un număr mare de impozite noi, şi-şi propuneau să mai votezeîncă şi altele. Dar mijlocul acesta era neîndestulător şipericulos. Ce puteau să producă 29 de impozite noi, căzute deodatăasupra unei ţări istovite? Nu se ştie că în anii cei răi niciimpozitele ordinare nu se pot încasa? Nu se putea prevedea - dupăcum s-a şi întâmplat - că, cu toate impozitele cele noi, încasărilevor rămâne cu mult mai prejos decât prevederile? Într-adevăr,tocmai în urma votării noilor impozite a avut loc un nou deficit de37 milioane. Cum putea să fie altfel? Ce se putea lua de la cei cenu mai aveau nimic?
De aceea opoziţia de pe vremea aceea, formată din Partidul Liberal,susţinea trebuinţa de a se reduce cheltuielile într-o măsură foarteînsemnată, cel puţin cu 20 milioane pe an. Aceasta este soluţia ceamai naturală, la care se gândeşte oricine care vede că-i scadveniturile. Şi pentru ca să nu se creadă că propune aceastăcurajoasă soluţie numai pentru a face greutăţi guvernului,Opoziţia, prin vocea a doi din şefii săi, a declarat şi în Camerăşi în Senat că este gata să dea guvernului tot concursul său, înmod cu totul dezinteresat, pentru realizarea acestoreconomii.
Dar partidul care deţinea puterea nu a avut curajul să intre pecalea aceasta. El ştia că facerea economiilor va atinge o sumă deinterese, tocmai a acelora care, cu organizaţia noastră actuală deStat, au cea mai mare parte de influenţă în conducerea intereselorStatului. El s-a temut că ţara nu va mai putea suferi reduceri aşade mari în cheltuieli, deşi putea să se teamă tot aşa de mult că eanu va putea suporta nici noile impozite care se maipregăteau.
În asemenea împrejurări s-a făcut schimbarea de guvern dinfebruarie 1901. (...)
Pentru a face cele 25 de milioane de economii, a trebuit să secerceteze bugetul în cele mai mici amănunţimi ale lui şi să sesuprime tot ce era de prisos. S-au desfiinţat astfel destul demulte sinecuri, înfiinţate în anii de belşug, când se creau posturinu pentru trebuinţa serviciului, ci pentru trebuinţa partizanilorpolitici. Dar pentru completarea sumei necesare, a trebuit să seîmpuţineze chiar şi salariile funcţionarilor rămaşi. Aceasta s-afăcut prin cunoscuta curbă, care dă atât de mult loc de vorbă, maiales acelora care nu ştiu în ce constă ea. O lămuresc aici.
Reducerea lefurilor se putea face în două feluri: ori să se reducăla toţi, mari şi mici, tot câte atâta la sută, ori reducerea lasută să fie cu atât mai mare cu cât era şi leafa mai mare. Spreexemplu, pentru lefi, una de 100 lei şi alta de 800 lei, după dupăprimul sistem ar fi trebuit să se facă la prima leafă o reducere de9 lei si la a doua de 72 lei; iar după al doilea sistem, reducerileerau respectiv de 5 şi 160 lei.
Guvernul de la 1901 nu a ezitat: el a adoptat al doilea sistem;căci şi-a zis, cu drept cuvânt, că pentru cel care are numai 100lei, o reducere, cât de mică, e mult mai dureroasă decât pentru celcu 800 lei; căci celui dintâi i se ia din necesar, iar celui de-aldoilea din prisos. De aceea s-a făcut faimoasa curbă de reducere,care realiza acest scop, de a stabili o normă care să atingă câtmai puţin lefile cele mici, dând însă cifra totală de economie pecare nevoile Statului o impuneau. (...)
Curajoasa operă a guvernului de la 1901 nu a fost realizată cuuşurinţă, după cum lesne era de prevăzut. Nemulţumirile,plângerile, rezistenţele ascunse nu au lipsit. Dar, ceea ce era maigreu de prevăzut, şi care cu toate acestea s-a întâmplat, a fost dea se vedea oameni în stare de a-şi da seama de pericolul situaţiei,însă atât de lipsiţi de patriotism încât, în loc de a da sprijinguvernului în lucrarea lui patriotică, să caute a răzvrăti lumea,pentru a împiedica ceea ce ei nu se simţiseră în stare să facă. Dinnorocire, ţara a fost mai cuminte decât credeau ei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
