Ziarul de Duminică

O epopee orientala

O epopee orientala

*) Mircea Cartarescu, Levantul, Editura Humanitas, Bucuresti, 2006, 244 p.

14.09.2007, 14:30 165

Cu mult inainte de a publica Pururi tanar, infasurat in pixeli (2003), De ce iubim femeile (2004), Baroane! (2005) si alte pagini de perisabila publicistica, Mircea Cartarescu si-a aratat clasa de scriitor prin doua opere aparute intr-un interval foarte scurt, la finele regimului trecut si in zorii originalei noastre democratii. Visul (1989) si Levantul (1990) sunt niste carti absolut uimitoare (fiecare in genul ei), aparute insa intr-un moment socio-istoric nepotrivit, in care interesul pentru literatura si pentru cultura, in general, cunostea o drastica diminuare.

Ce este Levantul*? In primul rand, o minunata pledoarie pentru frumusetea poeziei. O frumusete diversa, pestrita chiar, atinsa nu din intamplare, la bataia de aripa a Muzei, ci construita cu truda, elaborata in ansamblu si in cele mai mici detalii. Ingeniozitatea prozodica a autorului e remarcabila: in chipul cel mai firesc, parca, el intra in hainele unor precursori si scrie "in dulcele stil clasic", redescoperind savoarea vechiului. Fiecare dintre cele douasprezece canturi este o lectie vie de istorie literara. Poetul postmodern isi alege o serie de repere din poezia autohtona, de la Ienachita Vacarescu la Nichita Stanescu, si le ruleaza discursurile intr-o interferenta cautata, mutandu-se de pe un picior metric pe altul si invartind cu gratie tropii. Ion Barbu, liricul ermetic fascinat de universul "de curatii si semne" al matematicii, descoperise culorile si aromele balcanismului, facand din Isarlik o cetate de sine statatoare in Joc secund, iar din Nastratin Hogea, exponentul ei ideal. La randul sau, Mircea Cartarescu ajunge, pe filiera munteneasca, la aceeasi "raia dulce, asudata", atinsa si contemplata dupa cutreierarea Levantului "dan ostroave in ostroave". Epopeea orientala respira astfel un aer foarte familiar, fiind intesata cu elemente din fondul etnic amestecat. Manoil, eroul imprumutat din romanul lui Bolintineanu, vrea sa urneasca zavera impotriva domnitorului hulpav, asociindu-se, pentru acest nobil deziderat, cu "sorioara" lui Zenaida, cu Iaurta chiorul, spaima apelor, si flacaul lui, Zotalis, apoi cu Leonidas, "renumitu-Ampotrofag" si soata lui Zoe (figuri caragialiene), in fine, cu cosmopolitul Languedoc Brillant. Ceata e una intreita: "palicarii fistichii", "hotii strambi ai lui Iaurta" si "faraonii lui Zotalis", greci, valahi, aromani, tigani care trec dintr-un cant in altul pe jos ori in balon, certandu-se si impacandu-se, de dragul unui "republic democratic" in "Valafia cea injosita". Pe parcurs, vedem de toate: uneltiri si tradari, preparative si rasturnari de situatii, deghizari, travestiri, demascari si alte, numeroase, surprize.
Story-ul, pe alocuri palpitant, e inecat insa in dulceata amaruie a limbajelor, un lector avizat desprinzandu-se progresiv de cititorul naiv, pentru a prinde si a degusta aluziile culturale. Caci Levantul e un adevarat manual al postmodernismului romanesc: o sursa inepuizabila de citate si colaje intertextuale. Dintr-un punct sau altul al textului, al versurilor ce-l compun, se intind fire in toate directiile, catre romantici si preromantici, moderni si postmoderni: tot atatea valente libere ale unui element de o enorma disponibilitate combinatorie. Legenda Monastirii Argesului si proverbele lui Anton Pann, Tiganiada lui Budai-Deleanu si intinsa productie poeticeasca a lui Bolintineanu, versurile nostalgice ale lui Ion Pillat, sintagmele lui Ion Barbu ori personajele bine cunoscute ale lui Caragiale, si, deasu-pra tuturor, cantitativ si intensiv, lirismul eminescian fac din epopeea lui Mircea Cartarescu un mixtum compositum, deliberat si asumat postmodern. Democratia functioneaza insa pana la un punct. Mai intai ca nu orice poet intra in spotul de lumina al Auctorelui si in organigrama opului sau; iar apoi, spatiul cel mai intins ii este rezervat lui Eminescu, la care scriitorul "optzecist" se raporteaza in mod constant. Semnificativ pentru transformarea poligonului de parafrazare textuala in baza de piramida canonica este cantul al saptelea, in care Manoil ajunge intr-o "doma urieseasca" si, intreband "Ce e poesia?", e dus in fata unor statui care o incorporeaza si o ilustreaza exem-plar. Sunt sapte corifei: Eminescu, Arghezi, Ion Barbu, Bacovia, Blaga, Nichita Stanescu (prilej pentru autor de a varsa cateva lacrimi de cainta) si... Manoil, adica ipostaza poematica a lui Mircea Cartarescu insusi. Daca "modestia" acestuia ridica semne de intrebare, bunul lui gust, reflectat de cele sase afinitati elective, e in afara de orice discutie.
Leonid Dimov, vai!, n-are statuie, desi numele oniricului este invocat in Levantul: si cu toate ca nu putine versuri din epopee au coloritul si insolitul poemelor din Carte de vise. Aici cred ca devin vizibile cele doua trepte ale viziunii proprii lui Mircea Cartarescu si identificabile in toate scrierile lui majore, in versuri sau in proza. Se remarca, in primul rand, paleta bogata a descriptiei realist-fantastice: contururi serpuitoare, linii care se desprind sau se impletesc, sunete stridente si fosnete, mirosuri pestilentiale si arome divine, obiecte umile vazute de aproape, forfota urbei, inregistrata cu rabdare si atentie distributiva. Lumea intreaga, asadar, lumea sensibila, captata in uluitoarea ei fenomenalitate, printr-un hiperrealism ce poate vira paginile in fantastic. Exista insa un arierplan sub aceasta derutanta suprafata miscatoare, un "mehnism" ce transforma imanenta postmoderna in simplu ambalaj. In spatele dagherotipurilor care se tot succed, dincolo de tablourile alternate si montate cu dexte-ritate, il intrezarim pe Demiurgul romantic, fie el si imbracat in blugi de producator postmodern. Aspiratia catre un Centru, cautarea unui miez de stabilitate ontologica intr-o lume destructurata fac din Mircea Cartarescu un postromantic, evidentiat ca atare in Levantul. El il abandoneaza, vrand-nevrand, pe Dimov pentru a regasi, alaturi de Eminescu, aceasta viziune etajata a Totului imbracat in invelisuri trecatoare. Nu numai ca reia, pe cont propriu, Luceafarul si apoi Glossa, dar in punctul critic al aventurii zavergiilor, cand acestia ajung in palatul lui Voda, constata - si constatam - cu stupoare ca totul e aburos, transparent, inconsistent. Imaginea cumplitului despot si a acolitilor sai se destrama, ei fiind numai umbre palide pe langa orbitoarea Poezie si cel care o scrie.
Sunt cel putin doi critici din noua generatie (Simona Sora si Paul Cernat) care isi declara admiratia pentru tot ce publica Mircea Cartarescu astazi, pe motiv ca vad acolo "gheara leului". Eu prefer, totusi, leul.

*) Mircea Cartarescu, Levantul, Editura Humanitas, Bucuresti, 2006, 244 p.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO