Maior Gheorghe Caracaş
Din zbuciumul captivităţii
Din 3 noiembrie 1916 până la 30 iunie 1918
Editura Corint
Ediţia a III-a revizuită. Colecţia Istorie cu blazon, coordonată de Filip-Lucian Iorga. Prefaţă de Ion Bulei.
Colecţia Corint Istorie cu blazon comemorează centenarul Primului Război Mondial cu o nouă lucrare dedicată adulţilor pasionaţi de povestea unei lumi care a strălucit prin spiritul de sacrificiu şi simţul datoriei. Maiorul Gheorghe Caracaş a fost ofiţer al Armatei Române în timpul primului război mondial, când a fost luat prizonier de germani. În urma experienţei prizonieratului, a scris această carte, publicată în 1920 şi premiată de Academia Română.
„Prizonierii săpau tranşee pe linia frontului sau amenajau drumuri şi căi ferate – scrie istoricul Ion Bulei în prefaţă. Foamea îi aducea în culmea disperării. Unii mâncau scoarţă de brad şi mureau, alţii înnebuneau. O mică parte au evadat (cei care au ajuns în liniile franceze au şi fost decoraţi pentru curajul de a fugi din captivitate). Mulţi şi-au găsit sfârşitul în cimitirele prizonierilor de război: Dieuze, Soultzmatt, Haguenau (Franţa); Zwickau, Worms, Haltingen (Germania); Lambinowice, Tuchola, Czersk (Polonia); Ostffyasszonyfa (Ungaria); Sofia (Bulgaria) etc. De oasele şi de sufletele lor se îngrijesc azi legile de război, în baza protocoalelor adiţionale ale Convenţiilor de la Geneva şi a acordurilor interguvernamentale semnate de statul român. Celorlalţi, ca de altfel tuturor, le stă la căpătâi amintirea noastră.
În cartea maiorului G. Caracaş nu moare nimeni. Se mănâncă prost, chiar foarte prost, se tremură prin barăci, pe drumuri, prin gări, dar nu dăm peste grămezi de morţi, nici peste suferinţe atroce. Germanii, dincolo de faptul că sunt duşmani, sunt şi ei oameni. Au un comportament uman pentru că sunt la un nivel superior de civilizaţie, pentru că nu sunt bulgarii lui G. Topârceanu (vezi cartea acestuia, Memorii de război), acei bulgari fără inimă şi fără milă, dar cu multă, multă ură? Greu de spus. În orice caz, sinceritatea maiorului nu poate fi pusă la îndoială. El descrie o experienţă proprie. O experienţă de prizonierat care n-a exclus violenţa, dar nici n-a practicat-o frecvent. Ceea ce a scris maiorul Caracaş e prizonierat. Cum este şi ceea ce au scris atâţia alţii. În cazul maiorului nostru, experienţa e o călătorie care pleacă din Clăbucetul Taurului de la Predeal, unde e prins, şi continuă cu Braşov, Valea Jiului, Sibiu, Oppeln în Austria, Stralsund, într-un port din Marea Baltică. De aici, în lagărul de la Dänholm, apoi în cel de la Schwarmstedt, la Celle, la Hanovra, la Charlottenburg, la Berlin, Leipzig, Erfurt, Marienburg, în fortul de la Zorndorf, în lagărul de la Beeskow, cel de la Gorgast. Maiorul Caracaş a avut norocul de a se fi lovit de latura mai puţin violentă a vieţii în timp de război. În schimb, ne prezintă numeroase alte aspecte ale vieţii din lagăre, ale felului de a se manifesta al prizonierilor francezi, mai ales francezi, ruşi, englezi. Mai cu seamă sentimentul de solidaritate dintre ei, cei de aceeaşi condiţie, este bine pus în evidenţă. Dar şi latura umană a celor cu care povestitorul se găseşte de aceeaşi parte sau de cealaltă: vânzători, chelneri, soldaţi simpli sau ofiţeri. Era război, dar viaţa mergea înainte. Şi, oricum, e vie senzaţia că suferinţa nu poate fi ocolită, că ea îi este dată omului într-o măsură mai mare sau mai mică, totul ţinând de destinul fiecăruia. Într-o scriere de acest gen îţi dai seama de amănuntul vieţii: un bocanc rupt, o bonetă, mucegaiul de pe pâine, valoarea unui cleşte... O parte importantă din cartea lui Caracaş descrie fuga din lagăr, pregătirea ei, desfăşurarea ei, mereu luarea în calcul a eşecului. Într-o vreme de excepţie, cum este aceea de război, gradul de subiectivism e mare. În general, memoriile presupun un subiectivism asumat. Dar acela din vreme de război e cu atât mai puternic, cu cât eul tău e mereu aşezat la marginea existenţei. Eroul povestirii se găseşte încarcerat într-o structură militară din care nu reuşeşte să iasă, de care rămâne legat, fie că e a sa proprie, fie că e a duşmanilor săi. Libertatea e o iluzie, ca în gluma în care eroul nu mai e legat de roata împreună cu care se învârtise până atunci, dar el tot se învârteşte şi îi înjură pe cei care îl ţin legat în cercul din care el nu mai poate ieşi. Doar că cercul nu mai există.
Cartea lui Caracaş n-are mari virtuţi literare. Eroii nu stau pe gânduri, nu se lasă purtaţi de zbuciumări sufleteşti. Ei acţionează.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
