Urme pierdute
Un prim pas de la copilarie la maturitate al spionajului Romaniei in anii comunismului a fost decizia de inglobare a serviciilor de spionaj in Securitate, incetand astfel subordonarea lor fata de Consiliul de Ministri (practic, fata de Emil Bodnaras, vechi ilegalist si spion sovietic, pe atunci prim-ministru).
In fruntea acestora a fost pus in 1951 Serghei Nikonov (alias Nicolau), ofiter al serviciilor secrete sovietice, promovat ca sef al spionajului Republicii Populare Romane in gradul de general-maior (avea sa ajunga ulterior pana la gradul de general de divizie). Nu dupa multa vreme, a urmat transferarea lui in fruntea serviciilor de informatii militare, spionii romani trecand sub comanda lui Vasile Valcu. Fara sa aiba calitati deosebite in activitatea de informatii, ilegalist comunist de origine bulgara, Valcu a continuat sa exploateze reteaua dezvoltata in afara Romaniei, in conditii noi.
Un atac petrecut la Berna in noaptea de 14 spre 15 februarie 1955, indreptat impotriva Legatiei Romaniei si realizat cu succes de un grup condus de sculptorul Oliviu Beldeanu, a dus, in mod paradoxal, la consolidarea considerabila a spionajului romanesc, care primea, de aici inainte, asistenta neconditionata a directiilor interioare ale Securitatii.
Desi a fost o actiune pornita din initiativa personala si fara vreo legatura cu organizatiile romanilor din exil, cu serviciile secrete apusene sau americane, asa cum s-a dovedit ulterior, fapta romanilor condusi de Beldeanu, care au ocupat sediul Legatiei, deci un teritoriu romanesc, a avut nu numai un larg ecou in lumea occidentala, ci si o puternica incarcatura simbolica, aruncand in pragul isteriei autoritatile de la Bucuresti.
Din acel moment, Directia de Informatii Externe (DIE) s-a format ca o elita a politiei politice si a trecut la masuri active si intensive impotriva emigratiei romanesti, angajandu-se intr-un razboi fratricid ale carui consecinte sunt vizibile si astazi. Spionajul Romaniei comuniste ajungea la maturitate.
Incepand din 1955, infiltrarea si compromiterea exilului romanesc a devenit principala preocupare, pregatirea agentilor care urma sa fie trimisi in Occident fiind in genere subordonata acestui scop.
In 27 octombrie 1955, Vasile Valcu a prezentat un raport de activitate al Directiei I de informatii externe in Biroul Politic. Directia ajunsese la un numar de 104 agenti, care acordau o atentie speciala penetrarii "emigratiei reactionare romane", in egala masura cu patrunderea in mediile politice si militare occidentale.
"In vederea dezvoltarii muncii informative in randul emigratiei, sunt in studiu o serie de elemente cu importante posibilitati", arata Valcu. Securitatea il racolase deja pe "Lungu", un membru influent al grupului parlamentarilor romani din exil, care primise sarcina de "a influenta aceasta organizatie, pentru a duce actiuni impotriva Comitetului National Roman, principala organizatie a emigratiei, cu scopul adancirii contradictiilor din randul conducatorilor ei si al dezbinarii organizatiilor lor".
Asupra identitatii acestui agent nu am gasit inca date, dar gasirea lor este doar o problema de timp, in urma consultarii publicatiilor exilului. Intre persoanele aflate "in studiu" spre a fi racolate se numarau "Iulian", un conducator legionar stabilit in RFG care se implicase in "munca de spionaj impotriva RPR", "Costica", unul dintre "conducatorii unei organizatii importante din Germania Occidentala care se ocupa cu spionaj impotriva RPR", "Sabin", presedintele unei "asociatii de fugari" din aceeasi tara, "Walther", membru in "conducerea organizatiei Volksdeutsche din Austria", precum si doi ziaristi, unul de la Agentia Rias, altul de la Radio Europa Libera.
Toti acestia au facut obiectul unor tentative de racolare de catre Securitate; nu stim insa cu ce succes. Tot Valcu mai arata ca, in vederea intaririi actiunilor externe ale Securitatii, "au fost pregatite in tara 5 elemente, urmand sa fie trimise in exterior cu misiuni informative".
Unul dintre cele cinci "elemente" la care se referea Valcu (folosind o formula care arata ca nu era vorba de agenti selectati dintre cadrele Securitatii, ci dintre cei urmariti si santajati de ea) a fost, asa cum lasa sa se inteleaga mai multe documente si marturii, Silviu Craciunas. Poate cel mai cunoscut roman din emigratie la inceputul anilor '60, Craciunas este autorul unui roman celebru in epoca, The Lost Footsteps, publicat de editura londoneza Collins - Harwill Press si republicat in SUA, tradus in Franta, Elvetia, Suedia, Finlanda, Danemarca, Norvegia, Spania si Olanda (in versiunea romaneasca Urme pierdute, traducere aparuta la Editura Minerva in anul 2000).
Succesul acestui roman a fost binemeritat. Craciunas a zugravit in maniera romanului politist peripetiile unui roman anticomunist, organizator al unor retele de fuga peste granita din Romania, cu care a fost lesne identificat, precum si tratamentul pe care l-a indurat in temnitele regimului comunist.
Problema nu este insa una de istorie literara, iar cartea nu poate fi socotita nici roman autobiografic, pentru simplul fapt ca, in realitate, Silviu Craciunas a actionat ca agent acoperit al spionajului romanesc, insusi romanul care l-a facut celebru fiind produs in "laboratoarele" Securitatii.
De aici incolo, intram in miezul acestei povesti cu spioni, in acea zona de frontiera aflata intre istorie si literatura in care fapte reale par a se fi nascut din imaginatie. Desi, cum cititorii vor vedea din istoria lui Silviu Craciunas, uneori adevarul depaseste fictiunea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
