Ziarul de Duminică

O minune în viaţa unui ateu/ de Gellu Păltineanu

O minune în viaţa unui ateu/ de Gellu Păltineanu

Autor: Gellu Păltineanu

23.12.2011, 00:07 1517

Cele ce urmează s-au petrecut cu adevărat. Iar pentru faptul c-am fost un ateu convins, nu trebuie să mă condamnaţi. Aşa am fost educat în epoca în care am trăit. Rosteam cu convingere fraze precum: "Jos raţiunea - iată baza religiei" sau recitam versuri din "Împărat şi proletar": "Religia - o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug / Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată, / După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată, / Aţi mai purta osânda ca vita de la plug? (...)

Cel ce în astă lume a dus numai durerea / Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi…" Cei doi copii ai mei au fost botezaţi la insistenţele rudelor, eu nici n-am intrat baremi în biserică. Nici la prima, nici la a doua căsătorie nu m-am cununat religios. Aşa gândeam atunci şi aşa am făcut.

În noaptea de 13 spre 14 ianuarie 2011, s-a întâmplat însă o minune care mi-a pus un mare semn de întrebare privind existenţa divinităţii. În ziua de 12 ianuarie 2011 am fost operat de celebrul chirurg Irinel Popescu la spitalul Fundeni din Bucureşti. Pe lângă chistul canceros care-mi blocase bilirubina (eram galben ca ceara şi slăbeam câte 1 kg pe zi), mi-a extras pancreasul în întregime, fierea şi duodenul. Operaţie extrem de grea care a durat patru ore. O zi şi două nopţi nu m-am trezit din anestezie. Dar, în noaptea de 14 ianuarie, la ora 3 dimineaţa am revenit la viaţă. Anunţat de sora şefă, marele chirurg a trecut din sala unde opera un transplant de ficat şi a venit să mă vadă. Radia de fericire. M-a întrebat emoţionat: "Cum de te-ai trezit?... Ce s-a întâmplat?... Că de noi n-a mai depins..."

Am şoptit din buze: "O minune, un vis, Maica Domnului, crucea cu marginile în flăcări…" A înţeles, a dat afirmativ din cap, mi-a mângâiat picioarele, m-a îmbărbătat din priviri şi s-a retras în sala de operaţie.

Sunt un om în vârstă, am 72 de ani şi vă spun numai adevărul. Când să fii sincer, dacă nici atunci când zilele ce le mai ai de trăit sunt tot mai puţine?... Cu toate că operaţia a reuşit, celulele canceroase rămase după extragerea chistului pot să-mi curme viaţa. Înainte de fiecare masă înghit nişte enzime pentru digestie, iar de patru ori ziua şi noaptea îmi injectez insulină.

Marea mea pasiune - vânătoarea - n-o mai pot practica, nu mai pot face eforturi fizice. Dacă mai adaug şi faptul că tratamentul oncologic încă n-a dat rezultatele scontate, veţi înţelege că nu-mi regret sfârşitul care nu este prea îndepărtat.

În noaptea de 14 ianuarie la orele trei dimineaţa, am visat că eram la cabana mea din Boia. Natura în această zonă este mirifică, n-are egal pe pământ, motiv pentru care i-am pus un nume pe măsură: "RAIUL PE PĂMÂNT". Râul de munte Boia (în limba slavonă înseamnă "apă turbată") izvorăşte din munţii Făgăraş şi se varsă în satul Grebleşti din Câinenii de Argeş.

Am visat că în plină noapte, o noapte de smoală, eram în curte, în faţa cabanei, cu faţa spre răsărit. Deodată o văd pe Maica Domnului la 3-4 metri în faţa mea. M-a privit insistent, dar blând, ocrotitor. Nu mi-a spus nimic. Ţintuit locului, am privit-o stupefiat. Nu m-am închinat. Ori că nu realizam ce mi se întâmplă, ori datorită concepţiilor mele incerte despre religie. Eram pur şi simplu paralizat. Nici eu, nici Sfânta Fecioară n-am scos o vorbă. Apoi, Maica Domnului s-a ridicat uşor deasupra pământului, sub un unghi de 30 de grade, îndepărtându-se prin aer spre pădurea de unde venise dar cu faţa spre mine. N-am reacţionat în nici-un fel. Eram inert. Când să-mi revin din şoc, în faţa mea, la 3-4 metri depărtare, exact unde fusese mai înainte Fecioara Maria, a apărut o cruce înaltă de un metru, înconjurată de o lumină puternică. Lumina aceea strălucitoare, tonifiantă, îmi inocula o încredere, o forţă nemaiîntâlnită încă în viaţa mea. Am privit-o stupefiat câteva minute fără să fac vreo legătură între Maica Domnului şi acest al doilea semn divin. M-am îndreptat spre cabană. Am întors capul de câteva ori şi am văzut că crucea nu dispăruse. N-am ajuns să intru în cabană că m-am trezit din anestezie după 36 de ore. Cadrele medicale au amuţit. Medicii îmi repetau la nesfârşit: "Mare noroc ai avut, n-am crezut că te mai trezeşti".

Le-am spus că nu e noroc ci o minune din vis. Nu mi-au cerut detalii, au dat din cap realizând că numai o forţă supraomenească mă putea readuce la viaţă. Unul din ei mi-a spus: "DOCTORUL TRATEAZĂ, DAR NUMAI DUMNEZEU VINDECĂ."

Trei nopţi la rând am visat crucea. A doua zi am decis s-o aşez lângă cabana mică unde stau eu. Iar am visat-o. În ziua următoare m-am hotărât s-o pun pe-o stâncă, să fie vizibilă şi din drumul forestier. Din nou am visat-o. Mi-am dat seama că locul ei este în locul marcat prin apariţia Sfintei Maria. De-atunci n-am mai visat-o. Crucea a fost făcută cu braţele laterale mai mari decât se face în prezent, aşa cum am văzut-o în cele trei nopţi la rând. Am reuşit s-o instalez abia ieri când am ieşit din Institutul Oncologic Fundeni unde mi-au administrat încă 5 perfuzii cu citostatice şi 25 de iradieri cu raze "X" în zona operaţiei. Dacă va lumina crucea sau nu, rămâne de văzut. Cert este că de la acel vis, am început să mă însănătoşesc. Viaţa acum o privesc altfel. Nu sunt încă refăcut complet, dar mă simt mai bine. Mi-am cumpărat cele 8 volume ale bibliei marelui teolog Bartolomeu Anania pe care le voi studia. Am început să ascult la radio emisiuni despre religie, unde primesc primele noţiuni clare privind interpretarea cuvintelor pline de esenţă şi semnificaţii ale Domnului nostru Isus Hristos.

Când am fost dus cu căruciorul în sala de operaţie, povăţuit de sora mea, am rostit "tatăl nostru" - singura rugăciune pe care o ştiu. Mi-a crescut moralul, am devenit mai încrezător, iar Dumnezeu a făcut ca operaţia să reuşească.

Dacă miliarde de oameni cred în Dumnezeu, se roagă, se duc la biserică, îl venerează, cu ce sunt eu mai breaz ca să fac excepţie?... Fără intervenţia Lui nu m-aş mai fi trezit din anestezie. Visul acela mi s-a întipărit în minte pentru toată viaţa. Crucea aceea înconjurată de lumini apărută exact în locul unde Sfânta Fecioară a venit să mă încurajeze, nu este cel mai clar semn al divinităţii?... Faptul că operaţia a reuşit, iar tratamentul mi-a distrus o mare parte din celulele canceroase nu este o dovadă că: "Doctorii tratează, dar numai Dumnezeu vindecă"?...

Pot spune că de la acel vis, cu toate suferinţele fireşti post-operatorii, viaţa mi s-a îmbunătăţit din toate punctele de vedere. Chiar şi material. Am avut o mică firmă, un gater pentru debitat lemn la Ciunget. Trebuia să vând acest gater cu hala în care erau instalate utilajele. Sunt în vârstă şi bolnav, nu mai am puterea să urc prin păduri după brad, să alerg după materiale de tot felul, să-i supraveghez permanent pe muncitori să nu se accidenteze. De doi ani m-am chinuit să găsesc un cumpărător, mi-au promis mai mulţi că le cumpără, dar n-a venit nimeni. Acum două luni a apărut un client care mi le-a cumpărat pe o sumă acceptabilă, iar eu m-am degrevat de o mare grijă.

Când eram în spital, conducerea Obştii Moşnenilor Mălăieni, ştiind că sunt bolnav şi am nevoie de bani, mi-a propus să licitez un parchet (o porţiune de pădure) compus din arbori doborâţi de vânt din speciile: anine, fag şi molid, vecin cu gaterul meu de la Ciunget. Am licitat şi l-am câştigat. Am vândut lemnul şi profitul nu e de neglijat. Banii câştigaţi îmi ajung să-mi continui tratamentul. Au apărut unele solicitări şi pentru cabana de la Boia pe care nu o mai pot întreţine şi sper s-o pot vinde.

Am reuşit să-mi cumpăr o maşină de teren la mâna a doua, bună, cu care să pot merge pe drumurile forestiere grele, cum este cel de la Grebleşti la cabana Boia.

Oamenii se poartă frumos cu mine, atât conducerea Obştii din Mălaia, cât şi de la Direcţia Silvică Vâlcea. Mă protejează cât pot, ştiind prin ce trec în această perioadă, cu sănătatea.

Dacă fac o mică retrospectivă, faptul c-am intrat la facultatea de silvicultură când concurenţa era foarte mare, iar eu proveneam de la o scoală profesională, tot Dumnezeu este acela care mi-a sprijinit eforturile şi m-a ajutat să devin inginer.

Am doi copii şi trei nepoţi, toţi sănătoşi şi plini de viaţă, o noră şi un ginere cu care mă înţeleg perfect. Fraţii mei, sora, toate rudele apropiate mă sprijină moral şi material (când e nevoie), ca să trec peste acest hop în viaţă. Viaţa dusă de mine până la operaţie a fost extrem de frumoasă, lucram în mijlocul naturii montane, vânam mistreţi, lupi şi vulpi cu personalul silvic, dormeam în munţi la adăpostul brazilor sau în stânele ciobanilor, mâncam brânză de burduf şi urdă, beam sirop de muguri şi conuri de brad cu apă rece de izvor, iar seara la cabană o ţuică de prună şi un pahar de vin. Păstrăvii de pe râul de munte Boia făceau tumbe sărind câte doi metri după musculiţe, iar susurul apei îmi alina durerile şi îmi liniştea trupul ajutându-mă să dorm profund, să mă odihnesc pentru ca a doua zi să zburd iar prin pădurile montane. Deci eram un om fericit.

Atâtea întâmplări m-au ajutat în viaţă. Oare nu Dumnezeu este acela care mi-a sprijinit toate eforturile intervenind în momentele grele prin care am trecut, iar eu nu mi-am dat seama că El este acela care m-a ocrotit şi m-a ajutat mereu?...

De la visul acela care m-a readus l-a viaţă, concepţiile mele ateiste au căzut. Mă lupt să devin un om credincios şi după instalarea crucii la Boia mă simt mai liniştit. Voi reflecta şi voi găsi calea spre Dumnezeu. Trebuie să reuşesc în timp. Voi contacta un preot care să mă ajute să fac primii paşi spre înţelegerea religiei, un sfătuitor înţelept.

Cum zicea Eugen Ionesco: ,, Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi, foarte repede, începi să îmbătrâneşti… Este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. În fiecare dimineaţă trebuie să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a mai dat o zi ca să trăieşti, iar la bătrâneţe regreţi c-a mai trecut o zi."

Sincer vorbind sunt extrem de derutat, deşi n-ar trebui să mai ezit. Dumnezeu m-a ajutat în toate reuşitele mele din viaţa relativ lungă trăită până acum. Vreau să revin la El, să am acel sprijin pe verticală, iar în clipele grele să-i cer ajutorul. Numai realizările spirituale şi materiale pe orizontală nu ajung. Fără religie viaţa este searbădă. Aşa cum crucea simbolizează împliniri în viaţă prin braţele laterale, cele verticale cer realizări spirituale cu ajutorul divinităţii.

La intrarea principală în Institutul Oncologic, pe partea stânga este instalat un panou mare, de 10 metri pătraţi. Cândva a fost alb, acum sunt scrise gândurile şi speranţele oamenilor suferinzi ce-au trecut prin tratarea cancerului. Voi cita câteva: "Credeţi în Dumnezeu şi veţi reuşi"; "Nădejde şi credinţă în Dumnezeu, aşa te vei vindeca"; "Sunteţi mai puternici decât cancerul. Luptă, nu dispera şi roagă-te lui Dumnezeu"; "Eu L-am căutat pe Domnul, L-am găsit şi m-a vindecat"; "Domnul Isus m-a vindecat de cancer"; " Curajul adevărat este când deşi îţi este frică să mergi mai departe, lupţi şi nu-ţi pierzi speranţa. Dumnezeu te va ajuta"; "Medicii tratează, Dumnezeu vindecă", etc.

Deci ultima speranţă este Dumnezeu. Dacă atunci când eşti sănătos şi-ţi merge bine n-ai nevoie de ajutor divin, când te loveşte o boală nemiloasă cum e cancerul singura ta speranţă este Dumnezeu.

La acest spital unde se tratează cancerul am văzut cazuri care m-au înfiorat. Copii de 10-12 ani, tineri, oameni între două vârste, bătrâni, femei şi bărbaţi, cu trupuri scheletice, fără păr pe cap, în cărucioare sau abia târându-şi trupul măcinat de boală. Unii au fost loviţi de soartă nevinovaţi, alţii şi-au făcut-o cu mâna lor. Fumătorii înrăiţi şi marii consumatori de alcool, au făcut cancer în gât sau la plămâni, ori ficat. Operaţi, cu esofag artificial vorbesc cu ajutorul unui aparat pe care şi-l lipesc de gât. I-am întâlnit când mergeam seara împreună la tratamentul de iradiere. Nu mi-a venit să cred când am văzut că unii dintre ei, victime ale tutunului, fumau pe furiş, iar dintre cei cu ciroză beau 2-3 beri pe zi, neputând renunţa nici în al 12-lea ceas la viciul lor.

Dacă bei exagerat sau fumezi mult, iar cineva îţi atrage atenţia că nu e bine ce faci, sfatul lui te agasează. Răspunzi pedant: "Ce te priveşte. E viaţa mea, fac ce vreau cu ea. Iar dacă mă voi îmbolnăvi rău, mă sinucid." Când eşti însă grav bolnav, te agăţi ca înecatul de-un pai să-ţi mai prelungeşti viaţa barem cu câteva luni sau zile.

Când eram tânăr şi veneam de la Călimăneşti unde locuiam, la Curtea de Argeş să-mi vizitez părinţii, beam mai mult decât trebuia, iar la şpriţ ţigara are alt gust, e mai dulce, e teribilă, aşa că fumam 30-40 de ţigarete. Mama-mi zicea: "Nu mai bea atâta băiatul mamei că-ţi face rău la ficat, şi lasă-le binghii de ţigări că-ţi atacă plămânii."

Iritat, răspundeam sentenţios: "Sunt sănătos tun, iar dacă-mi mai faci morală nu mai dau pe-aici. Nici când mă simt bine nu sunt lăsat în pace?"

Ea-şi încheia sfatul cu resemnare: "Bine, mamă, fă cum vrei tu, dar cândva o să-mi dai dreptate. Să nu fie prea târziu!"

Timpul m-a făcut să devin cumpătat, fumam maxim 5 ţigări pe zi şi beam ponderat. De douăzeci de ani am renunţat total la aceste vicii, şi recunosc că le simt lipsa. Noaptea, de multe ori visez cum fumam la cafea sau la un şpriţ cu prietenii şi vorbeam fără sfârşit, povesteam ori recitam poezii ore-n şir. Dacă te-ai putea abţine să bei doar un pahar de vin la masă sau o bere şi să fumezi doar câteva ţigări pe zi ar fi perfect. Dar avem obiceiul să golim sticla, parcă s-ar strica vinul până a doua zi.

Din câte cazuri am văzut în cele şase săptămâni cât am făcut tratamentul oncologic, unul m-a impresionat până la lacrimi. Îmi făceam plimbarea prin parcul spitalului când mă depăşeşte o femeie între două vârste, slabă parcă era din lagărul de la Auschwitz. Vorbea la telefon cu un nepot sau o nepoată: "Roagă-te tu la Dumnezeu să se facă bine mămăiţa (diminutivul de la mamaie), să mai poată munci să vă mai cumpere de mâncare, că poate pe tine te ascultă Dumnezeu că n-ai păcate." N-am mai ascultat că m-au podidit lacrimile.

Pe ţigani nu i-am suferit. Îi consideram hoţi, leneşi şi fără suflet. Într-o după-amiază am văzut o ţigancă jelindu-se disperată. Se ţinea cu mâinile de zidul spitalului, iar o altă ţigancă o consola cum putea. Mai mult tăcea, dar îi era alături la greu. Jaletele se auzeau până la 2-300 de metri. Îi murise bărbatul în spital. Era ceva sfâşietor. Atunci am realizat că şi ţiganii au suflet şi ei sunt oameni cu toate defectele lor. De atunci mi-am reconsiderat părerea asupra acestei etnii.

Când eram copil eram foarte credincios. Comunismul mi-a schimbat concepţiile şi e foarte greu să trec peste tot ce mi-a inoculat materialismul dialectic al lui Marx si Engels aplicat la extrem de Lenin.

Comunismul a fost o religie politică fără Dumnezeu, a vrut să întemeieze o societate fără proprietari. Dumnezeu a fost evacuat din istorie şi din morală, omul obţinând o autonomie morală totală. Domnul nu obligă pe nimeni la ascultare! Însă fără o ascultare deplină a legilor lui suntem nişte biete fiinţe pierdute şi rătăcite în imensitatea acestui univers.

În fiecare dimineaţă spun o mică rugăciune: ,,Doamne ajută-mă să cred în tine", iar când sunt în situaţii dificile: ,,Ajută-mă, Doamne". Şi mă ajută, chiar dacă El, Dumnezeu, vede că mai am îndoieli. Timpul însă rezolvă totul. Sper să dispară incertitudinea şi să devin un om credincios cu încredere totală în Dumnezeu.

Pare incredibil, dar recent mi s-a mai întâmplat un fapt inexplicabil, o adevărată minune. Pe 17 octombrie după-amiază am simţit în suflet o chemare să merg la Ciunget. Eram la Curtea de Argeş. N-aveam motive deosebite să fiu acolo. Seara târziu o mulţime de lume în frunte cu-n sobor de preoţi străbătea uliţele satului. Cei şase preoţi cântau într-un cor divin, slăvindu-L pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului. Am aflat că ceremonia religioasă era dedicată unui scop fără precedent petrecut în Ciunget. Tânărul preot Adrian Barbu de la biserică, plin de iniţiativă, a adus de la Mânăstirea Surpatele icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni. Icoana era purtată prin sat ca să ajute pe oamenii săraci şi să-i vindece pe cei bolnavi. Mi-am propus ca a doua zi să mă duc la biserică, să văd icoana, să mă închin şi să-i cer ajutorul divin pentru a mă însănătoşi. Pe 18 octombrie slujba a început la ora 3 dimineaţa şi s-a terminat la ora 13. Icoana urma să fie dusă imediat înapoi la Mânăstirea Surpatele. În mod inexplicabil am tergiversat să ajung la biserică. Enoriaşii treceau rânduri, rânduri spre casele lor, iar eu încă ezitam să fac pasul decisiv. Aveam oare unele îndoieli asupra miracolelor icoanei sau ezitam din alte pricini inexplicabile. La ora 16 fix, după trei ore de la terminarea slujbei o forţă puternică m-a împins ca un resort spre biserică. Nu mai erau decât trei enoriaşi şi cei doi preoţi în curtea bisericii. Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni, aşezată în faţa altarului mă privea cu bunătate, nu mă mustra c-am întârziat. M-am închinam, m-am rugat, şi m-am fotografiat alături de ea. Această fotografie o port mereu cu mine şi-mi aduce noroc. Nu-mi pot explica de ce icoana n-a fost ridicată până n-am venit eu. Parcă mă aştepta. Nu erau motive de întârziere: maşina ce urma s-o transporte nu era defectă; preoţii ce-o însoţeau erau prezenţi, iar slujba se terminase de mult.

În ziua următoare am plecat la Institutul Oncologic de la Fundeni unde urma să mi se facă o analiză de-ale cărei rezultate mă temeam îngrozitor. Rezultatul a fost neaşteptat de bun, celulele canceroase s-au redus, iar boala a început să cedeze.

Sunt total derutat, nu ştiu cum să-mi explic toate aceste fapte care s-au petrecut în viaţa mea în acest an fatidic - 2011. Câte dovezi să mai primesc de la divinitate ca să renunţ la ezitări şi să devin un credincios adevărat, fără îndoieli , fără să mai caut explicaţii?...

Realizările în viaţă pe linie profesională, ambianţa în familie, reuşitele în afaceri, toate aceste împliniri numai pe orizontală nu sunt suficiente. Blaise Pascal spunea: "Dacă Dumnezeu nu există şi crezi în el n-ai nimic de pierdut, dar dacă există şi nu crezi?..." Trebuie să fac ce scrie în biblie: "Crede şi nu cerceta". Iar dovezile din acest an trebuie să mă determine definitiv să accept existenţa divinităţii şi să devin un om credincios. Nu trebuie să mai amân, că nu se ştie când apare "doamna cu coasa" şi mă găseşte tot ezitând. Cred că Dumnezeu există peste tot, iar palatul lui spiritual şi l-a fixat aici în Boia unde este paradisul pe pământ. Dacă locuiesc în munţi sunt mai aproape de El. La primăvară mă voi muta la cabana "Raiul pe pământ".

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO