O simplă informaţie despre un tablou poate valora cât cel mai scump tablou vândut în România după 89

2 sep 2010 Autor: Daniel Nicolescu

Vezi galeria foto O simplă informaţie despre un tablou poate valora cât cel mai scump tablou vândut în România după 89

Jus ad Rem

Cu prilejul celei de-a 12-a Expoziţii Internaţionale de Arhitectură din cadrul Bienalei de la Veneţia, arhitectul olandez Rem Koolhas (foto 1) a primit Leul de Aur pentru întreaga carieră. Deşi Bienala 2010 şi-a deschis porţile de-abia pe 29 august, comitetul de organizare, prezidat de Paolo Baratta, a hotărât (la propunerea directoarei manifestării, Kazuyo Sejima, laureată a Premiului Pritzker 2010 - echivalentul, dacă vreţi, al Nobelului pentru arhitectură), decernarea râvniţilor lauri cu circa o lună înainte de debutul expoziţiei. Rem Koolhas se alătură, astfel, unei serii de nume prestigioase precum Frank Gehry sau Richard Rogers.
În vârstă de 65 de ani, cofondator al OMA (Office for Metropolitan Arhitecture), Koolhas este cunoscut atât ca practician invator, cât şi ca teoretician al arhitecturii (şi, prin extensie, al societăţii contemporane). "Realizările lui, declara Paolo Baratta în "The Arhitects Newspaper", privilegiază studiul legăturilor spaţiale dintre indivizi." Prin intermediul agenţiei sale, OMA, Rem Koolhas s-a făcut remarcat ca realizator al Bibliotecii Centrale din Seattle (2004), al Muzeului Guggenheim din Las Vegas (2002) şi al sediului central al Televiziunii Chineze (CCTV) din Beijing. A mai fost laureat al Echerului de Argint (1998), al Pritzker Prize (2000) şi al Premiului Mies Van der Rohe (2005).

Ce căuta Van Gogh la Cairo?

Orice-ar fi căutat, tabloul olandezului într-o ureche, intitulat "Macii" (foto 3) , acum se află deja pe alte meleaguri. Explicăm: "Les coquelicots", pictat de Vincent Van Gogh, era instalat la loc de cinste pe simezele Muzeului Mahmoud Khalil (foto 4), situat la Zamalek, în Cairo, la doi paşi de casa fostului preşedinte egiptean Anwar El-Sadat. Sâmbătă, 21 august, a fost furat, după ce a fost în prealabil decupat barbar din ramă, cu un cutter. Se pare că hoţii ştiau deja drumul, pentru că tabloul mai fusese sfeterisit o dată, în 1977. Atunci a fost găsit după circa un an de căutări asidue. De data asta, circumstanţele furtului şi mai ales ceea ce a urmat se pare că a dat naştere unui "râsu'-plânsu'" general în presa locală şi internaţională. Dacă deplângerea raptului era normală, nu la fel de firească a părut ilaritatea stârnită de reacţia autorităţilor egiptene, care, literalmente, s-au făcut de baftă. După anunţarea dispariţiei, egiptenii (e drept, mai degrabă preocupaţi de macii din Peninsula Sinai, din care se produce un opiu de bună calitate, decât de macii lui Van Gogh) au asistat cu stupefacţie la reacţiile responsabililor guvernamentali, care au dat din colţ în colţ, panicaţi de consecinţele propriei neglijenţe: din cele 43 de camere de supraveghere, în momentul furtului funcţionau doar 7, iar sistemul de alarmă era deficitar. Actul I: Ministrul culturii, Faruk Hosni, anunţă dispariţia, în plină zi, a tabloului. Actul II: Tot el apare, la scurt timp, şi anunţă recuperarea obiectului şi reţinerea făptaşilor (doi italieni, un bărbat şi o femeie). Actul III: Acelaşi ministru face ştiut că ancheta continuă, pentru că poliţia nu a dat încă de urma tabloului, pictat în 1877 şi evaluat la 50 de milioane de euro. Presa a jubilat, făcând legături (cam suprarealiste) între eveniment şi situaţia generală a oraşului Cairo, unde zone întregi sunt private de alimentarea cu apă şi energie electrică. Iată, în chip de concluzie, ce spune "Le Courrier International" (22 august): "Dacă se poate fura, pentru a două oară, în miezul zilei, un tablou aflat într-unul dintre principalele muzee din Cairo (şi conţinând una dintre cele mai importante colecţii de artă europeană - secolele XIX şi XX - din Orientul Mijlociu), unde nu există nici camere de filmat nici un sistem de alarmă eficient, dacă toată lumea încearcă să fugă de responsabilităţi, atunci lipsa apei potabile şi nopţile petrecute pe întuneric într-o căldură sufocantă chiar nu mai trebuie să ne mire."
Ultima oră: pe 26 august, miliardarul egiptean Naguib Sawiris a anunţat că oferă o recompensă de un milion de lire egiptene (circa 138.000 de euro) celui care va furniza orice informaţie susceptibilă de o conduce spre găsirea "Macilor". Adică o sumă apropiată de valoarea celui mai scump tablou vândut în România după 1989.

Silvio Berlusconi e îndrăgostit de David

Cine este adevăratul proprietar al capodoperei lui Michelangelo, "David" (foto 5), aflată în Galleria dell'Accademia din Florenţa? Guvernul italian sau oraşul de pe malurile fluviului Arno? Aceasta este întrebarea (uşoară, de vară, născută probabil din plictiseala estivală) care agită lumea culturală italiană şi care îi opune pe Matteo Renzi şi Silvio Berlusconi, reprezentat printr-o belicoasă echipă de avocaţi. Aceştia din urmă, mandataţi de guvern, au declarat că simbolul Florenţei, David, nu aparţine urbei toscane, ci statului italian. Potrivit ziarului "The Guardian", ei îşi întemeiază afirmaţia pe o prelungă muncă de scotocire în arhive, în urma căreia au descoperit că statul, în calitate de succesor legitim al Republicii Florentine, a finanţat cumpărarea sculpturii, devenind, astfel, adevăratul ei proprietar. Realizată între 1501 şi 1504, ea a fost amplasată în 1504 la intrarea în Palazzo Vecchio. Înaltă de 4,34 metri şi realizată în marmură de Carrara, sculptura (foto 5) îl reprezintă pe eroul biblic David, cu o praştie în mână, imediat după lupta sa cu Goliat. Furios, Matteo Renzi a şters la rându-i praful de pe nişte străvechi documente juridice şi a găsit un decret din 1871 care atribuia Florenţei, cu titlu compensatoriu, toate bunurile ţinând de Palazzo Vecchio, printre care şi capodopera invocată, atunci când Roma a devenit capitala Italiei unificate, în detrimentul Florenţei. Ministrul italian al culturii, Silvio Bondi, a propus, pentru rezolvarea diferendului, o gestiune comună. Aşa cum îl ştim pe distinsul premier, în cazul unei asemenea soluţii, statul va primi probabil superbul trup marmorean, iar Florenţa - praştia.