Imi amintesc cum, intr-un articol publicat chiar in paginile Ziarului de Duminica, deplangeam starea in care se afla actuala generatie de eseisti romani. Spuneam atunci ca doua sunt pacatele de care suferim cu totii: degringolada ideologica si neincrederea reciproca.
Portretul e cu atat mai valabil cu cat cunosc tineri care nu se incadreaza in tiparul lui. Dar ei sunt exceptii confirmand prin contrast regula majoritatii. O prima exceptie este Mircea Platon. Cum despre el am scris altundeva, ma voi opri aici asupra unui al doilea caz iesit din comun: Bogdan Duca (foto).
Cel mai distinct condei ideologic care semneaza astazi in revista Cultura este al lui Bogdan Duca. Citindu-i articolele, nu-ti trebuie cine stie ce fler ca sa-ti dai seama ca, in peisajul unei reviste cu o desfasurare doctrinara precumpanitor de stanga, Bogdan Duca e ca o pata de culoare aflata in contrast cu fundalul. Iar ceea ce-l distinge pe acest licentiat in teologie sunt doua insusiri: cultura si curajul. Greu de spus cum de un om nascut in 1980 poate sti atatea. Uneori incerci senzatia ca ai de-a face cu un erudit caruia nu-i poti explica mecanismul mintii: caci ori e vorba de o precocitate ce poate sfarsi prost, ca in cazurile cand tineretea, nemaifiind alimentata de un entuziasm autentic, aluneca in blazare, ori e vorba de o reala aptitudine teoretica, capabila a mistui rafturi de carti intr-un ritm neomenesc. In al doilea rand, Bogdan Duca are curajul de a scrie senin despre teme care altora le-ar inspira teama numai la auzul titlului lor. Tocmai de aceea el este un spirit de dreapta, adica un intelectual pentru care valoarea nu este vorba in vant. Si care nu se sfieste sa scrie transant despre lucruri pe care altii le discuta in soapta.
Sa va povestesc un episod care surprinde perfect aluatul cu totul aparte din care este croit acest om. Intr-o perioada tulbure a vietii, una a carei framantare cumplita avea sa culmineze intr-o veritabila criza religioasa, Bogdan Duca capatase obiceiul de a se certa cu Dumnezeu mergand pe strada. Cu totii ne-am revoltat la un moment dat impotriva fiintei divine si cu totii am fost uneori la un pas de apostazie launtrica. Dar nu pe strada si nu cu voce tare. Ei bine, Bogdan Duca, in loc sa-si mistuiasca furiile intre peretii casei sau in incinta vreunei biserici, mergea pe strada vociferand. Si pentru ca, pe de o parte, nu se putea abtine sa nu-l admonesteze pe Dumnezeu si fiindca, pe de alta parte, ii era rusine de oamenii care il priveau cum se rasteste la aerul din jur, a gasit un truc menit a-l cruta in ochii semenilor. In clipa in care incepea sa se certe cu Domnul, scotea mobilul din buzunar si il ducea cu un gest firesc la ureche, trecatorilor neparandu-li-se nimic surprinzator: un om tipand la telefon in cursul unei altercatii aprinse.
Nimeni nu stia ca interlocutorul, nefiind omenesc, nu se grabea sa-i dea vreo replica, caci de fapt teologul vorbea de unul singur tinand la ureche un mobil la capatul caruia se afla cerul. Gestul acesta, de a mustra fiinta divina pentru nepasarea cu care lasase in voia ei o omenire aflata pe muchie de cutit, mi se pare patognomonic pentru natura aparte a teologului nostru. El surprinde bizareria lui sclipitoare. Acum, cand isi aminteste de episod, Bogdan Duca zambeste detasat si impacat cu sine. Criza i-a trecut si acum se gandeste la ea cu nostalgie.
Si nu pot sa nu-l invidiez, caci mi-as dori si eu o astfel de criza.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
