După douăzeci şi cinci de ani de la publicarea primului săuroman, Firesc*, Petru Cimpoeşu vine cu o a doua ediţie aacestei cărţi: o ediţie revăzută, dar nu într-atît încît pariulprozatorului cu sine însuşi să nu poată fi observat.
Pe de o parte, tînărul (în 1985) autor făcea o proză deacurateţe realistă intrînd în exact acele medii muncitoreşti pecare forurile le recomandau - şi, în anii '50, le impuneau -scriitorilor noştri. Ca şi mai vîrstnicul Augustin Buzura, PetruCimpoeşu descrie meticulos viaţa oamenilor muncii şi felul în caremicrocolectivitatea din "conducătoarea" clasă a proletariatuluiconstruieşte, zi de zi, socialismul. Provocarea şi a romancierului"şaizecist", şi a celui "optzecist" este să răstoarne, cureprezentările lor pregnante, penetrante, clişeele de realismsocialist convertit naţionalist în cultul celui mai iubit fiu alpoporului. Dincoace de lozinci, de discursuri mobilizatoare, defraze standardizate, este viaţa adevărată a oamenilor obişnuiţi,urmărită atent în gesturile şi spusele lor sau recuperată dintr-ointerioritate lăuntrică adeseori sondată. Şi aici se vede un aldoilea pariu al autorului, acum, omologat: tînărul Petru Cimpoeşuambiţiona să facă, totodată, şi proză psihologică viabilă cu acestepersonaje recrutate nu numai din rîndul intelectualilor. Şi unmuncitor, un maistru sondor, un mecanic, un şofer (deja, cuşoferii, intrăm în plin Şukşin), o cîntăreaţă de muzică uşoarăreprofilată pe romanţe pot reprezenta, epic, mai mult decît osiluetă ce trece prin decor sau un număr pierdut într-ostatistică.
Intelectualuluimai reflexiv şi cu o privire analitică mai specializată îi revinînsă, în Firesc, o bună parte din obligaţiile auctoriale. ŞiIunia Poenaru, stagiara venită la secţia Aţa-Brateş, în "văgăunaasta, la capătul lumii", şi Adam Nica, încă-tînărul inginer deforaj care a parcurs experienţa adaptării şi scufundării în mediu -amîndoi mai mult observă, analizează, detaliază decît să facă acelegesturi pe care cam toată lumea (inclusiv cititorul) le aşteaptă dela ei. Iunia, o tînără fermecătoare care încă n-a învăţat cum să-şiînceapă viaţa, apare de fiecare dată inhibată, reţinută, încurcată,confuză, fără experienţa feminină şi socială a replicii venite lamomentul potrivit ori a zîmbetului adresat cum şi cui trebuie.Perechea oficială a lui Adam, Tamara, de reduse capacităţiintelectuale, are acel savoir vivre socialist care Iuniei îilipseşte cu desăvîrşire. Stagiara noastră se "consolează" atunci cuscrisul, notînd într-un jurnal ceea ce ar trebui să facă înrealitate, şi nu face. Prologul ţinînd.... aproape jumătate deroman este constituit de chiar jurnalul Iuniei: dar nu unul lacald, pe viu, în notaţia directă a întîmplărilor fiecărei zile, ciunul dilatat-retroproiectiv. Complicîndu-se inutil, Iunia, fostaelevă-model care a cîştigat detaşat "competiţia virtuţilor", nu vagăsi pînă la final drumul direct către propria viaţă. Jurnalul seva întrerupe fără ca acest personaj feminin atît de interesant săgăsească supapa eliberatoare.
La capătul celălalt al relaţiei sentimentale pe care mai toatăsecţia de extracţie o aşteaptă, dar care nu se mai încheagă, Adamva duce la o adîncime uimitoare inerţia, abulia, inadecvarea larealitate. Iunia şi Adam, văzuţi de toţi cei din jur ca un cupluperfect, sînt, la modul simbolic, fraţi: la fel denepricepuţi, şovăitori şi stîngaci în a face şi a spune ceea cealtora li se pare absolut firesc. O scenă memorabilă îi grupează peAdam şi Iunia, pe punctul de a deveni amanţi, plus un Huştiu maiexperimentat, într-un cadru de interior. Al treilea aruncă oreplică de încălzire şi face cîteva glume reuşite creînddintr-odată o atmosferă plăcută. "Îi pălise pe nepregătitevioiciunea", surprinde preludiul promiţător naratorul impersonaldin Epilog. (Firesc are două jumătăţi: unProlog şi un Epilog!). Imediat Huştiu "povesti" -perfectul simplu pentru o situaţie cîtuşi de puţin complicată - opartidă de şah jucată de el cu un mecanic şi pe care o pierduse. Şiacum, intră în cadrul epic şi se dilată monstruos, instalîndu-sepentru o durată înnebunitoare, "stilul" lui Adam de a participa laconversaţie şi a face curte tinerei pe care o iubeşte. Începe şi elsă povestească despre o partidă jucată mai demult: "Pînă la mutareaa douăzecea partida fusese echilibrată; el juca cu negrele. Jucauambii foarte prudent. Mai rămăseseră pe tablă caii, reginele, cîtetrei pioni şi un nebun şi bineînţeles regii. Nu ştia absolut delocce vrea, dar le mai spuse că el avea o poziţie foarte încurcată. Arfi vrut să renunţe la cal şi nebun pentru a putea juca mai degajatcu regina. A mutat calul din b7 la c5, asta reţinea exact. Mardarel-a atacat cu nebunul său, i-a dat şah şi-i ţinea regina la oparte... - Bine, zise nerăbdător Huştiu, să presupunem. - Şi atuncieu, ce credeţi că am făcut? Ei aşteptară fără pic de curiozitatecontinuarea. De fapt îşi dăduse seama că nu-i interesa cîtuşi depuţin, însă în acel moment nu era pregătit pentru a se opri. Elavansase cu pionul din d5 la d4, atacînd astfel nebunul lui Mardarepentru a-l determina să plece. Se înţelege însă că Mardare i-aghicit intenţia. Totuşi, a acceptat, a dat nebunul pe cal. Abiaacum partida devenea interesantă, echilibru, deşi nu se schimbasevizibil, îşi modificase structura, calitatea, Mardare luptînd cudoi cai contra nebun şi cal... În timp ce vorbea avea dinainteaochilor tabla de şah - şi o are şi acum, rememorînd, împreună cuimaginea meticulozităţii sale de atunci în a o reproduce, aminuţiozităţii maniacale, obositoare, cu care le-o descria." (pp.169-170).
Descrierea aceasta întreprinsă de nefericitul locutor continuăpe încă două pagini, lent desfoliate de Petru Cimpoeşu. Efectul nueste însă comic şi nu vine, ca în Simion liftnicul, dinruptura de registre, al personajului prea implicat şi alnaratorului ce ne face ironic cu ochiul. E dramatic. Scena de faţăîmi pare o scenă-cheie. În relatarea jalnică a bărbatuluiîndrăgostit de stagiara care, la rîndul ei, îl iubeşte (urmărindu-liniţial cu maximă atenţie), ghicim drama cuplului imposibil deconstituit. Adam povesteşte, povesteşte la nesfîrşit blestemata sapartidă de şah - iar diforma, monstruoasa lui relatare nu mai poatefi întreruptă decît prin paranteze de luciditate reflexivă ("Sîntjalnic, sînt stupid, sînt lamentabil, îşi spunea, văzînd-o cu capulcăzut peste ceaşcă, dar nu se putea opri, nu ştia nici el de ce.")sau prin distanţări operaţionale pe care, vai!, numai naratorulimpersonal din a doua parte a romanului le mai poate face: "Cei doise resemnaseră, parcă ar fi ştiut că nu va mai termina niciodată,fuseseră prinşi în această capcană, aşa îşi vor termina zilele,ascultîndu-l". Cum se va încheia totuşi această atît de ridicolă şirevelatoare scenă a "cuceritorului" logoreic şi a îndrăgostiţilorstîngaci asistaţi de un al treilea? Printr-o fisură deodatăapărută, de abisalitate a personajelor, specifică mai curîndromanelor lui Nicolae Breban: "într-o pauză în care nu-şi aminteaprea bine mutarea următoare, Iunia îi spuse lui Huştiu: - Azi m-amîmbrăţişat cu Adam lîngă groapă... Şi continuă explicîndîntîmplarea, astfel că Adam trebui să tacă, iar cînd ea termină,lui îi veni uşor să facă uitată povestea partidei sale cu Mardare.Au putut vorbi apoi despre altceva, dar puţin, temători, cum ar maiînota cineva care a scăpat dintr-un vîrtej - frica, groaza de înecîncă nu i-au trecut."
Firesc developează aşadar drama a două personaje de a nuputea atinge, în ceea ce ar fi trebuit să fie întîlnirea vieţiilor, tocmai firescul. Pentru a contura această imposibilă apropiereşi a duce lucrurile către deznodămîntul tragic, Petru Cimpoeşucreează o galerie întreagă de personaje aşa-zis secundare, cu unanume rol în desfăşurătorul epic, dar şi de o varietate şi oexpresivitate tipologică remarcabile. Ţinîndu-se de coordonatelerealiste, autorul nu va căuta să pună tuşe prea groase, care săschimbe regimul romanului său. Firesc rămîne o prozărealistă şi personajele care îl traversează sînt, în primă şiultimă instanţă, nişte oameni obişnuiţi. Dar sub un anumit unghi defocalizare, trăsăturile individuale şi comportamentul cotidian al"oamenilor muncii" se redispun cu totul altfel. Cîte siluete,atîtea figuri greu de uitat; şi cîte figuri de personaje, totatîtea experienţe personale, biografice, sociale, ce aşteaptă săfie scoase la lumină.
Efortul - şi reuşita - romancierului este să înscrie fiecaresecvenţă, aparent disparată, într-un tablou de mai mari dimensiunişi în cursul general al întîmplărilor. Sonia, nevasta destul depicantă a mecanicului-şef Budu, are bucurii adulterine cu maivechea noastră cunoştinţă, inerţialul Adam. Tamara, logodnicaacestuia din urmă, îşi încearcă şansa la Bucureşti, crezîndu-secîntăreaţă. Budu, bărbatul impotent de o mare volubilitatecompensativă, plănuieşte să se sinucidă şi face tot felul depreparative în vedea sfîrşitului. Acesta, pînă la urmă, va veni:dar nu la un actor de provincie ca el, ci la o tînără de cuvînt caIunia Poenaru. Voaiteş, om şi mai "obişnuit", mai "simplu", îşibate capul cu învăţătura deşi este aproape bătrîn şi are mai multăexperienţă de viaţă decît toţi inginerii aceştia tatonanţi şiezitanţi. Neagoe, primul pe scara ierarhică în acest peisaj cusonde petroliste şi sondări psihologice, rezolvă de obiceilucrurile şi situaţiile, oricît de complicate ar fi ele: mai puţinpe acelea ce se vor lega, implacabil, într-o traiectorie ducîndcătre deznodămînt.
Ceea ce ar fi putut însemna o colecţie de portrete şi osuccesiune de schiţe e însă de la bun început un roman, şi încăunul puternic. Perspectiva întregului se întrezăreşte în suitadetaliilor "anodine", în cîmpul lor de forţă; iar amănuntele caremai scapă privirii unuia sînt aduse, din urmă, de cătrecuriozitatea reconstitutivă a altuia. Cel mai lipsit de scrupulepersonaj din Firesc, abjectul dostoievskian poreclit Robotu,este numai detonatorul sfîrşitului tragic; dar drama întreagădevine posibilă, apoi probabilă, apoi inevitabilă printr-ominuţioasă organizare epică a neştiinţei de a-ţi trăi viaţa.
*) Petru Cimpoeşu, Firesc, roman, ediţia a II-a,revăzută, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 304 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
