Omar cel orb este o carte palpitantă despre paradis şi infern, iubire, credinţă şi moarte, prin care Daniela Zeca anulează un mit: acela care ne convingea că un autor scrie cel mai bine despre lucrurile, evenimentele sau oamenii care îi aparţin în mod nativ. Acest ultim roman al trilogiei orientale, semnate de prozatoare, afirmă răspicat că, în mileniul al treilea, subiectele, dar şi problemele lumii globale sunt ale tuturor şi nu le putem rezolva decât împărtăşindu-le.
N-o văzuse pe maică-sa vreodată plângând, dar de-atunci îşi aminti lacrimile ei care străluceau pe obrazul oacheş precum nişte sfori de catarg care îi trimiseseră copilăria în lume.
- Ce e, mamă? o întrebase orbit dintr-odată de plânsul ei.
Din acel moment învăţă că femeile care lăcrimau îi istoveau inima şi că nu trebuia să le vadă chipul.
Maică-sa se prefăcu imediat că aşază migdale într-un borcan şi îşi şterse faţa cu podul palmei.
Nu mai era frumoasa lui Farah, ci doar o femeie de treizeci de ani, cuminte şi singură.
- Eu nu vin cu voi la Tabriz, dragul meu, îi zisese încovoiată peste grămăjoara de mirodenii.
Nu-i mai vedea ochii, dar îi auzea plânsul în coşul pieptului, ca pe o vietate lovindu-se de o colivie.
- Toată viaţa am vrut să fiu osti la templu şi nu o negustoreasă din souk! Am să vin să vă văd în nord, iar tu ai să te întorci în vacanţe, copilule.
El ştia că, odată ieşit din labirintul străduţelor de paiantă, n-o să se mai întoarcă în Ardakan. Chiar aşa: în templul din Chak Chak, o dâră de apă lingea peretele de vreo mie patru sute de ani şi spuneau despre ea că e lacrima prinţesei Banou, ascunsă în stâncă: îi rămase în cap că femeile storc plâns şi din piatră. Bocetul maică-sii îi amorţea gândul, dar nu putea să îl creadă definitiv. Ea şi taică-său aveau jurământ să treacă împreună pe podul Kimvat ("Podul Hotărârii sau al Dreptei Judecăţi", pe care sunt cântărite sufletele credincioşilor zoroastrieni după moarte), aşa că şi plânsul era numai o supărare.
Mama lui muri în scurt timp, de tristeţea schimbării neaşteptate. Moartea ei îl făcu bărbat şi apoi îl îmbătrâni peste noapte. Deşi nu avea nouă ani, Omar deveni stăpânit, ca un luciu de apă cuprins între stăvilare. Nu i se mai zbătea inima. Mai înnebunit era tată-său, care nu apucase să vândă casa, cele două orezării şi grădinile. Se-ncorda precum peştele azvârlit pe uscat, încercând să găsească taina acelei pedepse din soarta lui.
Chemase toţi medicii. Plătise cu bani agonisiţi într-o viaţă dusul ei înspre Teheran, într-un elicopter de urgenţe, şi-şi dăduse acceptul de dializă. Plânsese în hohote şi, îngenuncheat, se reîntorsese la Mazda. Pe urmă, în sala de rugăciune de la spital, zăcuse întins cu capul spre Mecca.
Ruga lui nu speriase moartea nevestei, dar pe el îl îngrozise în schimb un pasdar apărut dimineaţa, ca să-i spună cum s-o îngroape:
- Nu o s-o duci înapoi, în Yazd, ci direct la Zahra (cel mai mare cimitir al musulmanilor şiiţi din Teheran).
- Dar e zartoshtă, nu s-a convertit, cutezase să îi spună.
- Cui îi pasă? îi spusese răstit. În Iran e o singură religie bună. Poţi să-ţi chemi aici mazdeenii, dacă au cu ce să ajungă, dar ai s-o îngropi ca şiită. Tu te-ai dat Profetului nostru, că mai ai ceva minte, iar ea e nevastă-ta. Sau a fost... Chiar aşa, ai să-ţi iei o sigheh (soţie provizorie admisă de Coran cu un contract marital pe perioadă limitată) după doliu?
În Omar încolţi prima boabă de ură. Dumnezeu obosea şi el, ca toţi oamenii: uneori, era în altă parte. Tocmai el, copilul care gândise cum că tată-său şi bunicul vor primi o pedeapsă pentru sfidare, se lipi atunci ca un îngheţat de căldura înţelegerii: nu conta că-i Ahura sau Profetul Ali, Fatima ori Isus al creştinilor.
Toţi plecau de acasă şi uitau uneori, precum muritorii. Tuturor le scăpa ceva.
O văzu pe mamă-sa înfăşată într-o pânză albă şi ponosită, destrămată pe-alocuri de atâta spălat. Părul moale îi cădea dintre cârpe şi îi atârna înstrăinat ca un lucru al altcuiva. Îi văzu pe pat aşternutul, cu însemnul încovrigat al spinării: murise cu genunchii la gură. Pe cearşaf, stăruia ca în ceară urma chinului ei final, cu picioarele strânse, ca un animal prins de friguri.
- Câţi sunteţi din familie? întrebase infirmiera. Nu-i nicio femeie cu voi?
Tată-său clătinase din cap: "Sunt doar eu cu băiatul... Pe femei nu le-am mai chemat, sunt în Yazd şi le-ar lua şase ore să vină".
Dar nu ăsta era motivul. Tată-său nu spusese nimănui despre moarte, fiindcă o îngropau împotriva voinţei ei, în pământul prea reavăn din Teheran.
Aveau să pornească spre cimitir, unde groapa plătită de dimineaţă era aproape pe terminate.
- Cum o cheamă pe maică-ta?
- Samaneh, murmură ca pentru sine Omar şi apoi regretă că îi răspunsese.
Însă felcerul întrebase pentru certificat şi pentru biletul ce avea să o însoţească la spălat şi la îmbălsămare.
SAMANEH, scrise mare pe o hârtie şi i-o puse, ca unui pachet, pe cearşaful tocit la margini.
- Nu ai treişpe ani, aşa e? i se adresă încă o dată.
- Are numai şapte, zisese tatăl, care ori voia să îl ocrotească, ori uitase numărul anilor.
- Atunci... ar putea să rămână... să fie de faţă şi s-o mai vadă... Şi aşa băieţii nu-şi uită mamele, ci le iau după ei în rai.
Care rai? Şi Allah, şi Ahura Mazda locuiau în aceeaşi îngrăditură pardosită cu lespezi, ca o tablă de şah şi-şi schimbau între ei sandalele.
Totdeauna gândise că maică-sa, preoteasa, va ajunge la Dumnezeu şi va sta ca o porumbiţă pe toiagu-nverzit al lui Zarathustra. O văzuse mereu ca pe Farah ori ca pe o pisică de jad răsfăţându-se pe o consolă de aur. O crezuse nemuritoare. Când venea de la şcoală, alerga să i se furişeze în pat, să-i miroasă pernele şi să tragă pe nări parfumul dulceag, care îi stăruia între haine.
Nu îl mângâia decât rar sau atunci cel puţin nu-şi mai amintea. Avea degete lungi şi osoase, îmbăiate în mosc. Uneori, îi respira de aproape, exact peste faţă, vorbindu-i până când adormea. El pleca în somn doar cu gândul ca maică-sa să rămână şi să-i vorbească până când se trezea. N-avusese timp s-o iubească. Doar se minunase de ea, ca de o făptură lunatică.
Îşi aduse aminte de Zahra şi tresări ca de usturimea unei înţepături. Maică-sa fusese luată de străinele de la cimitir. O vedea prin despărţitura de sticlă unde ar fi trebuit să se afle soră-sa, nevestele casei plus femeile de la templu. Câteva ar fi ajutat să o spele şi cu toate ar fi bocit: "Samaneh, pentru ce ai murit? Fiul tău are nouă ani, cum te-ai îndurat să îl laşi?".
El, atunci, întregise în gând tot ce nu se mai întâmplase. Era singur lângă peretele care îţi permitea să veghezi forfota pregătirilor. Mai venise o musulmană în vârstă, cu mâini înroşite şi noduroase:
- Luaţi copilul de-acolo! zisese.
- Ba lasă-l, doar aşa o mai vede pe maică-sa.
Şi chiar o văzuse, ca niciodată, adormită şi goală, întinsă pe masa din mijlocul încăperii. Doar că nu pregăteau o împărăteasă, ci un trup ţeapăn, cu sâni căzuţi, cărora li se albăstriseră sfârcurile. La mama lui moartă văzuse primul lotus de carne, întredeschis între pulpe, pe care femeile îl îndesară cu cânepă. Urmaseră nările, rectul, urechea ei dreaptă, pe urmă cea stângă, fiindcă, după credinţa Profetului, nici o deschizătură a păcatului nu făcea să rămână nepecetluită.
Frumoasa lui Farah plecase din trupul ca de pasăre doborâtă. Îi legaseră fălcile, ca să stea încleştate. Îi înnodaseră părul la ceafă, îi scurtaseră unghiile, o spălaseră şi o şterseseră cu un prosop zdrenţuit. Numai giulgiul plătit de tată-său era ca spuma de lapte, ca puful de gâscă, ca blândeţea lui Dumnezeu. Mintea lui de copil se oprise la gândul că raiul e un raft cu pachete învelite ca nişte cadouri în hârtii noi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
