Ziarul de Duminică

Operaţiunea Anthropoid. Povestea asasinării lui Heydrich/ de Laurent Binet

Operaţiunea Anthropoid. Povestea asasinării lui...

Autor: Ziarul de Duminica

16.04.2015, 23:45 433

Gabčík, căci acesta- i numele său, este un personaj care a existat cu adevărat. O fi auzit el de afară, de dincolo de storurile unui apartament cufundat în întuneric, stând singur, lungit într-un pat mic de fier, o fi ascultat el scârţâitul atât de uşor de recunoscut al tramvaielor din Praga?

Vreau să cred că da. Întrucât cunosc bine Praga, pot să-mi imaginez numărul tramvaiului (dar poate s-o fi schimbat între timp), traseul şi locul unde, în spatele storurilor trase, Gabčík aşteaptă, lungit, se gândeşte şi ascultă. Suntem la Praga, pe Vyšehradska colţ cu Trojička. Tramvaiul nr. 18 (sau 22) se opreşte în faţa Grădinii Botanice. Ne aflăm în 1942. În Cartea râsului şi a uitării, Kundera lasă să se înţeleagă că a resimţit un sentiment de jenă când a trebuit să-şi boteze personajele şi, cu toate că această jenă nu se simte deloc în romanele sale, care abundă în Tomasi, Tamina şi de-alde Tereza, găsim la el intuiţia unei evidenţe: există ceva mai vulgar decât atribuirea aleatorie, izvorâtă dintr-o grijă puerilă de a da impresia de realitate sau, în cel mai bun caz, pur şi simplu, din comoditate, a unui nume inventat unui personaj inventat? Kundera ar fi trebuit, zic eu, să meargă mai departe cu acest raţionament: există ceva mai vulgar, de fapt, decât un personaj inventat?

Aşadar, el, Gabčík, a existat cu adevărat şi chiar la acest nume răspundea (deşi nu întotdeauna). Povestea lui este pe cât de adevărată, pe atât de extraordinară. El şi camarazii săi sunt, în ochii mei, autorii unuia dintre cele mai importante acte de rezistenţă din istoria omenirii şi, fără îndoială, ai celui mai de seamă act de rezistenţă din cel de-al Doilea Război Mondial. De multă vreme doream să-i aduc un omagiu.

De multă vreme îl văd, lungit în această cămăruţă, cu storurile trase, cu fereastra deschisă, ascultând scârţâitul tramvaiului care se opreşte în faţa Grădinii Botanice (În ce direcţie merge? Nu ştiu). Însă, dacă aştern această imagine pe hârtie, cum sunt, în mod făţarnic, pe cale s-o fac, nu am convingerea că-i aduc un omagiu. Îl reduc pe acest om la statutul de personaj banal, iar actele sale, la literatură: infamă alchimie, dar ce pot face?

Nu vreau să car cu mine această viziune toată viaţa, fără să fi încercat măcar s-o reconstitui. Sper doar că dincolo de stratul gros şi reflectorizant de idealizare pe care îl voi aplica acestei poveşti fabuloase, oglinda opacă a realităţii istorice se va lăsa încă străbătută.

 

2

 

Nu-mi amintesc exact când tata mi-a vorbit pentru prima dată de această istorie, dar parcă îl văd, în camera mea din locuinţa noastră ieftină, rostind cuvintele „partizani”, „cehoslovaci”, poate „atentat”, cu siguranţă „lichida”, apoi această dată: „1942”. Găsisem în biblioteca lui o Istorie a Gestapoului, scrisă de Jacques Delarue, şi începusem să citesc câteva pagini. Tata, văzându-mă cu cartea în mână, îmi dăduse în trecere câteva explicaţii: pomenise de Himmler, şeful SS-ului, apoi de mâna sa dreaptă, Heydrich, protectorul Boemiei şi Moraviei. Şi îmi vorbise de un comando cehoslovac, trimis de Londra, şi de atentat. Nu cunoştea detaliile (şi oricum eu nu aveam deloc motive să i le cer, pe atunci acest eveniment istoric neocupând încă locul pe care-l deţine acum în imaginarul meu), dar simţisem la el uşoara surescitare care îl caracterizează când povesteşte (în general, pentru a suta oară, căci, deformaţie profesională sau simplă tendinţă naturală, îi place să se repete) despre ceva ce l-a frapat într-un fel sau altul. Nu cred ca el însuşi să fi fost vreodată conştient de importanţa pe care i-o acorda acestei întâmplări, întrucât, atunci când i-am vorbit, recent, despre intenţia mea de a scrie o carte pe acest subiect, n-am simţit la el decât o curiozitate politicoasă, fără urmă de vreo emoţie specială. Dar ştiu că povestea l-a fascinat mereu, chiar dacă n-a produs asupra lui o la fel de puternică impresie ca asupra mea. Mă apuc de această carte şi pentru a-i restitui lui ceva: roadele acelor câteva cuvinte, adresate cu generozitate unui adolescent de către acest tată care, la vremea aceea, nu era încă profesor de istorie, dar care, în câteva fraze şchioape, ştia să povestească.

Istoria.

 

3

 

Cu mult înainte de separarea celor două ţări, pe când eram încă un copil, făceam deja distincţia între cehi şi slovaci datorită tenisului. De pildă, ştiam că Ivan Lendl era ceh, în vreme ce Miroslav Mecir era slovac. Şi chiar dacă Miroslav slovacul era un jucător mai original, mai talentat şi mai simpatic decât Lendl cehul, muncitor, rece, antipatic (dar totuşi numărul 1 mondial pe durata a 270 de săptămâni, record doborât abia de Pete Sampras, cu 286 de săptămâni), aflasem totodată de la tata că, în timpul războiului, slovacii colaboraseră, iar cehii rezistaseră. În mintea mea (a cărei capacitate de a percepe complexitatea lumii era, pe atunci, foarte limitată), asta însemna că toţi cehii fuseseră membri ai Rezistenţei şi toţi slovacii – colaboraţionişti, ca de la sine. Nicio clipă nu mă gândisem la cazul Franţei, care, totuşi, punea sub semnul întrebării un asemenea schematism: noi, francezii, nu rezistaserăm şi colaboraserăm deopotrivă?

La drept vorbind, abia când am aflat că Tito era croat (deci nu toţi croaţii colaboraseră şi, ca atare, poate nu toţi sârbii rezistaseră), am început să am o imagine mai clară a situaţiei din Cehoslovacia în vremea războiului: de-o parte, exista Boemia-Moravia (altfel spus, Cehia actuală), ocupată de germani şi anexată Reichului (având, adică, statutul deloc de invidiat de Protectorat, considerată parte integrantă a Germaniei Mari); de altă parte, era statul slovac, teoretic independent, dar satelizat de nazişti. Ceea ce, evident, nu determina câtuşi de puţin comportamentul individual al fiecăruia.

 

4

 

Când am ajuns la Bratislava, în 1996, înainte de a merge să slujesc ca profesor de franceză la o academie militară din Slovacia orientală, unul dintre primele lucruri despre care l-am întrebat pe secretarul ataşatului apărării de la ambasadă (după ce i-am cerut veşti despre bagajele mele, care se rătăciseră pe la Istanbul) se referea la povestea respectivului atentat. Acest om cumsecade, un adjutant-şef specializat în trecut în ascultări telefonice în Cehoslovacia şi reconvertit la diplomaţie la sfârşitul războiului rece, mi-a dat primele detalii despre afacere. Întâi de toate, lovitura au dat-o doi oameni, un ceh şi un slovac. Eram mulţumit să aflu că un cetăţean din ţara care mă găzduia participase la operaţiune (deci existaseră slovaci care se împotriviseră). Despre desfăşurarea operaţiunii în sine mi-a spus puţine lucruri, exceptând, cred, faptul că una dintre arme se blocase când să tragă asupra maşinii lui Heydrich (şi am aflat cu această ocazie că Heydrich era în maşină în momentul respectiv). Însă mai ales urmarea mi-a aţâţat curiozitatea: cum se refugiaseră cei doi partizani împreună cu prietenii lor într-o biserică şi cum nemţii încercaseră să-i înece acolo… Stranie poveste. Voiam mai multe amănunte.

 

5

 

La scurt timp după sosirea în Slovacia, am întâlnit o tânără slovacă, foarte frumoasă, de care m-am îndrăgostit nebuneşte şi cu care aveam să trăiesc o poveste pasională, ce avea să dureze aproape cinci ani. Prin ea am putut să obţin informaţii suplimentare. În primul rând, numele protagoniştilor: Jozef Gabčík şi Jan Kubiš. Gabčík era slovacul, iar Kubiš, cehul – având în vedere consonanţa numelor lor de familie nu-i poţi încurca. În orice caz, cei doi bărbaţi păreau să facă parte integrantă din peisajul istoric: Aurélia, tânăra cu pricina, învăţase numele lor la şcoală, ca toţi copiii cehi şi toţi copiii slovaci din generaţia ei, cred. În rest, cunoştea episodul în linii mari, dar nu ştia mai multe decât adjutantul-şef. A trebuit să aştept doi sau trei ani ca să-mi dau cu adevărat seama de ceea ce bănuisem dintotdeauna: că această poveste depăşea în fantezie şi în intensitate cele mai incredibile ficţiuni. Iar asta am descoperit-o aproape din întâmplare.

Închiriasem pentru Aurélia un apartament situat în centrul Pragăi, între castelul Vyšehrad şi Karlovo náměsti, adică piaţa Carol. Din această piaţă porneşte o stradă, Resslova ulice, care se intersectează cu fluviul acolo unde se găseşte acest imobil ciudat de sticlă ce pare să se unduiască în vânt şi pe care cehii îl numesc „Tančici Dům”, casa care dansează. Pe această stradă Resslova, pe trotuarul drept, cum cobori, există o biserică. Pe zidul lateral al bisericii, se află o ferestruică pentru aerisire, în jurul căreia se văd urme de gloanţe, şi o placă unde sunt menţionate, între altele, numele lui Gabčík şi al lui Kubis, precum şi cel al lui Heydrich, de care destinul lor e legat de-acum pe veci.

Trecusem de zeci de ori pe lângă ferestruică fără să observ nici urmele de gloanţe, nici placa. Dar, într-o zi, mă oprisem: descoperisem biserica unde se refugiaseră paraşutiştii după atentat.

M-am întors cu Aurélia la o oră când biserica era deschisă şi am putut vizita cripta.

Iar în criptă era totul.

 

6

 

Se aflau acolo urmele încă teribil de proaspete ale dramei care se sfârşise în această încăpere acum mai bine de şaizeci de ani: spatele ferestrei pe care o zărisem de afară, un tunel săpat pe câţiva metri, găurile gloanţelor pe ziduri şi pe tavanul boltit, două uşiţe de lemn. Dar erau şi chipurile paraşutiştilor din fotografii, însoţind un text în cehă şi în engleză, era numele unui trădător, erau un trenci, o geantă, o bicicletă reunite pe un afiş, era un pistol-mitralieră Sten, care se blochează în cel mai prost moment, erau evocate femei, menţionate imprudenţe, era Londra, era Franţa, erau legionari, era un guvern în exil, era un sat cu numele de Lidice, era un tânăr care stătea la pândă şi care se numea Valčík, era un tramvai care trecea, şi el, în cel mai prost moment, era o mască mortuară, era o recompensă de zece milioane de coroane pentru cel sau cea care va face denunţul, erau capsule de cianură, erau grenade şi oameni care să le lanseze, erau emiţătoare radio şi mesaje codate, era o entorsă la gleznă, era penicilina care nu se putea procura decât din Anglia, era un oraş întreg la discreţia celui supranumit „călăul”, erau steaguri cu svastică şi insigne cu cap de mort, erau spioni germani care lucrau pentru Anglia, era un Mercedes negru cu un cauciuc spart, era un şofer, era un măcelar, erau demnitari în jurul unui sicriu, erau poliţişti aplecaţi peste cadavre, erau represalii cumplite, erau măreţie şi nebunie, slăbiciune şi trădare, curaj şi teamă, speranţă şi durere, erau toate pasiunile omeneşti strânse în câţiva metri pătraţi, era războiul şi era moartea, erau evrei deportaţi, familii masacrate, soldaţi sacrificaţi, era răzbunare şi era calcul politic, era un om care, printre altele, cânta la vioară şi practica scrima, era un lăcătuş care n-a putut niciodată să-şi practice meseria, era spiritul Rezistenţei săpat pentru totdeauna în aceste ziduri, erau urmele luptei dintre forţele vieţii şi cele ale morţii, erau Boemia, Moravia, Slovacia, era o întreagă istorie a lumii cuprinsă între câteva pietre.

Afară erau şapte sute de SS-işti.

 

7

 

Tot navigând pe internet, am descoperit un film intitulat Conspiraţia, în care Kenneth Branagh joacă rolul lui Heydrich. Pentru cinci euro, incluzând cheltuielile de transport, m-am grăbit să comand DVD-ul, pe care l-am primit în nici trei zile.

E vorba de o reconstituire a Conferinţei de la Wannsee în timpul căreia, pe 20 ianuarie 1942, Heydrich, asistat de Eichmann, a stabilit în câteva ore modalităţile de aplicare a soluţiei finale. La acea dată, execuţiile în masă începuseră deja în Polonia şi în URSS, însă fuseseră lăsate în seama comandourilor de exterminare SS, Einsatzgruppen, care se mulţumeau să-şi adune victimele cu sutele, chiar cu miile, adesea pe un câmp sau într-o pădure, şi să le secere cu mitraliera. Problema cu această metodă era că punea nervii călăilor la grea încercare şi că afecta moralul trupelor, chiar şi pe al celor călite ca SD-ul sau Gestapoul – Himmler însuşi era să leşine când a asistat la una dintre aceste execuţii în masă. După aceea, trupele SS luaseră obiceiul să-şi asfixieze victimele îngrămădindu-le în camioane a căror ţeavă de eşapament era întoarsă în interior, însă tehnica rămânea relativ rudimentară. După Wannsee, exterminarea evreilor, încredinţată de Heydrich credinciosului său Eichmann, a fost organizată ca un proiect logistic, social, economic, de o foarte mare anvergură.

Interpretarea lui Kenneth Branagh este destul de subtilă: reuşeşte să îmbine afabilitatea extremă cu un autoritarism dur, ceea ce dă personajului un aer foarte neliniştitor. Totuşi, n-am citit nicăieri că adevăratul Heydrich ar fi ştiut să dea dovadă de amabilitate, reală sau prefăcută, indiferent de circumstanţe.

Cu toate acestea, o scenă scurtă din film ne redă personajul în dimensiunea sa psihologică şi istorică. Doi dintre participanţii la acţiune discută între patru ochi. Unul îi mărturiseşte celuilalt că a auzit spunându-se că Heydrich ar avea origini evreieşti şi-l întreabă dacă el crede că acest zvon este întemeiat.

Cel de-al doilea îi răspunde răutăcios: „De ce nu mergem să-l întrebăm direct?”. Interlocutorul său se albeşte la faţă doar la acest gând. Or, se întâmplă, într-adevăr, ca un zvon stăruitor, ce susţinea că tatăl său este evreu, să-l fi urmărit multă vreme pe Heydrich şi să-i fi otrăvit tinereţea. Se pare că zvonul era neîntemeiat, însă, la drept vorbind, în caz contrar, Heydrich, ca şef al serviciilor secrete ale partidului nazist şi ale SS, ar fi putut fără greutate să facă să dispară orice urmă suspectă din genealogia sa.

Oricum, nu-i prima dată când personajul Heydrich va fi fost adus pe ecran, întrucât, la nici un an de la atentat, în 1943, Fritz Lang turna un film de propagandă intitulat Şi călăii mor, după un scenariu de Bertolt Brecht. Filmul expunea evenimentele într-un mod complet fantezist (Fritz Lang nu ştia cu siguranţă cum se petrecuseră lucrurile în realitate şi, chiar să fi ştiut, n-ar fi vrut să-şi asume riscul de a le divulga, evident), dar destul de ingenios: Heydrich e asasinat de un medic ceh, membru al Rezistenţei interne, care se adăposteşte în casa unei tinere al cărei tată, un profesor universitar, este arestat de ocupant împreună cu alte personalităţi locale şi ameninţat cu execuţia, ca represalii dacă asasinul nu se predă. Criza, tratată într-o manieră extrem de dramatică (Brecht obligă, fără îndoială), se rezolvă când Rezistenţa reuşeşte să pună totul în seama unui trădător colaboraţionist, cu a cărui moarte se încheie întreaga afacere şi filmul. În realitate, nici partizanii, nici populaţia cehă nu scapă atât de ieftin.

Fritz Lang a ales să-l înfăţişeze destul de rudimentar pe Heydrich, ca pe un pervers efeminat, un degenerat pe de-a-ntregul, mânuind o cravaşă pentru a-i sublinia deopotrivă cruzimea şi obiceiurile depravate. E adevărat că veritabilul Heydrich trecea drept un dereglat sexual şi că era înzestrat în chip ridicol cu o voce ascuţită, ce contrasta cu restul personajului, însă aroganţa, intransigenţa, profilul său de arian absolut nu aveau nicio legătură cu creatura care se fâţâie în film. La drept vorbind, dacă am vrea să căutăm o reprezentare ceva mai asemănătoare, ne-ar fi mai util să vizionăm Dictatorul lui Chaplin: acolo îl vedem pe Hinkel, dictatorul, flancat de doi zbiri, unul mare, vanitos, gras, care îl are clar ca model pe Göring, şi unul înalt, subţire, mult mai abil, rece şi inflexibil: acesta nu e Himmler, mărunţelul cu mustaţă, viclean şi necioplit, ci mai degrabă Heydrich, foarte periculosul său braţ drept.

 

Fragment din Operaţiunea Anthropoid. Povestea asasinării lui Heydrich, de Laurent Binet. Traducere din limba franceză de Mihaela Stan. Prefaţă de Luiza Vasiliu. În curând în colecţia Corint Istorie Ficţiune

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO