Ovidiu Pecican este doctor în istorie (1998) şi profesor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Autor al unor volume de eseuri, studii şi monografii istorice: Troia, Veneţia, Roma (ed. I-a: 1998; ed a II-a: vol. 1, 2007), Lumea lui Simion Dascălul (1998), Arpadieni, Angevini, români (2001), Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în evul mediu românesc (2002), Trecutul istoric şi omul evului mediu (2002), Haşdeenii. O odisee a receptării (2003), Originile istorice ale regionalismului românesc (2003; versiune amplificată: Regionalism românesc, 2009), B. P. Hasdeu istoric (2004), Sânge şi trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ştefaniană (2005) şi Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania, 1990 – 2005 (I: 2005; II: 2006), Între cruciaţi şi tătari (2006; ed. a 2-a: 2010), Ce istorie scriem (2007), Dicţionarul celor mai bune cărţi de istorie românească (2008), Medievalităţi (2009), Letopiseţul unguresc (2010), Istoria românilor (I: 2010; II: 2011), Evul mediu fictiv (2012).
Texte relevante pentru teoria şi practica istoriografică în: Istorii intersectate (2007), Avalon (2011), Pâlnia şi burduful (2011) şi Istoria de sub covor (2013.)
A publicat mai multe lucrări de europenistică: Europa, o idee în mers (1997; 1999, 2002, 2004), România şi Uniunea Europeană (2000; ediţii revăzute şi adăugite 2003, 2004), Acasă înseamnă Europa (2003). A alcătuit antologia Europa în gândirea românească interbelică (2008).
A îngrijit ediţii din Yves Ternon, Statul criminal (2001), din B. P. Hasdeu, Olteneştile (2002), din Geoffroy de Villehardouin, Cucerirea Constantinopolului (2002), din Robert de Clari, Cei care au cucerit Constantinopolul (2005) şi Simion Dascălul, Letopiseţul Ţărâi Moldovei (2007), din George Coşbuc, Comentarii la Divina comedie (2008, împreună cu Laszlo Alexandru).
A publicat romanele: Eu şi maimuţa mea (1990), Razzar (1998, în colaborare; premiul Nemira), Imberia (2006), Bokia (2011), Arhitecturi mesianice (2012), Noaptea soarelui răsare (2014) şi proze scurte: Darul acestei veri (2001; nominalizat la premiile ASPRO pe 2001), Zilele şi nopţile după-amiezei (2005) şi Poveşti de umbră şi poveşti de soare (2008), Clujul în legende (2010, în colaborare) şi Aventurile lui Matiaş Corvin la Cluj (2011). A editat volumul de teatru Arta rugii (2007, împreună cu acelaşi Alexandru Pecican; premiat de filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor). A realizat antologia de interviuri cu Nicolae Breban O utopie tangibilă (1994), volumul de convorbiri polemice Vorbind (2004, în colaborare), polemicile culturale din Mituri publice, mitologii cotidiene (2010). A reunit o serie de mese rotunde în Trasee culturale Nord – Sud (2006) şi a publicat volumele de critică literară Rebel fără pauză (2004), Puncte de atac (2006) Sertarul cu cărţi (2007), Reuniunea anuală a cronicilor literare (2008) şi Voluptăţi literare (2011). A publicat volumul de poeme Nord. Moduri de locuire (2008; viziune grafică Laura Ghinea).
Volumul Clipuri (2001), şi cel de maxime şi paradoxuri Migrene (2013).
- Domnule Ovidiu Pecican, iată că apare la Editura Cartea românească un nou roman al dumneavoastră, din care „Ziarul de duminică” a prezentat câteva fragmente în avanpremieră. Unde se situează acest roman în creaţia dvs?
- Stimate coleg Stelian Ţurlea, mă bucur să putem discuta despre o artă pe care o iubim deopotrivă, dar pe care dvs. o ilustraţi mai generos şi cu mai multă hărnicie. Avantajul în acest caz fericit este că amândoi ştim despre ce este vorba, situându-ne, prin eforturi reluate, în interiorul grupului de truditori ai genului. Că scriem mai bine sau mai rău, nu despre asta poate fi aici vorba. Important e că nu suntem situaţi printre cei care îşi dau cu părerea fără să fi scris măcar o dată în viaţă roman.
Adevărul este – vorbesc despre adevărul meu – că m-am visat prozator, „creator de lumi dense şi vii în proză” de când mă ştiu, ca să zic aşa. Într-o viaţă de rentier, precum a lui Flaubert, mi-ar fi plăcut să scriu numai poveşti verosimile, cu un număr confortabil de personaje angrenate în felurite tipuri de relaţii, în aşa fel încât printre ele să pot trăi cel puţin la fel de mult şi de intens ca printre locuitorii „primei lumi”, cea în care m-am născut şi în care existăm ca prezenţe fizice. Şansa de a trăi mai mult, mai complex şi mai intens, mărindu-ţi mult şansele la fericire, e dublată de universul creaţiei literare, cosmoidal prin definiţie, ca să zic aşa. Între timp, o posibilitate la fel de importantă şi de intensă pare să pună în joc deschiderea „virtuală” asigurată de născocirea internetului, ceea ce schimbă şi mai mult raportul de forţe între prima lume, unde respirăm, muncim şi iubim nemijlocit, pe de o parte, şi lumile doi (literatura) şi trei (virtualul computeristic), pe de alta.
Din punctul de vedere al situării mele existenţiale, deci, naraţiunea pe care o produc, anume cea beletristică, scurtă sau lungă, este, în principiu, vehiculul unor mari aventuri biografice, unul care îmi măreşte şi accelerează şansele de a scăpa de sub dictatura anumitor condiţii de viaţă (o anume marginalitate în raport cu universalitatea, de pildă, cea care le dădea angoase tinerilor Ionescu şi Cioran, care deplorau apartenenţa la o mică limbă şi la o minusculă cultură), ea mă împlineşte şi mă devoră, mă atrage şi mă sustrage de la alte înfăptuiri de tot felul. Totul constituie un dar al meu către prietenii ştiuţi şi către cei neştiuţi, o ofrandă adusă culturii noastre, o posibilitate de dialog şi de experimentare a unor lucruri la care mulţi nu ar avea, poate, altfel, acces.
Romanele la care visez plutesc împrejurul tâmplelor mele ca nişte planete visătoare. Le captez greu, fiind antrenat, şi eu, ca mai toată lumea din societatea noastră, în triviale activităţi cotidiene. Cele mai multe şi mai grozave încă mă aşteaptă, şi s-ar putea ca unele să nici nu iasă vreodată la vedere, din spaţiul perfecţiunii lor increate. Dar atunci când câte unul ajunge, sub o anume presiune sufletească şi evenimenţială, pe hârtie, nu este neapărat vorba despre cele mai îndelung şi metodic frecventate. Este un lucru verificat în existenţa mea că nu scriu neapărat cărţile pe care aş dori cel mai mult să le scriu (ferice de cel ce poate!). Am de furcă mai cu seamă cu acelea care, din cauze mai mult sau mai puţin misterioase, mă presează cel mai tare. Aceasta, pesemne, şi pentru că scriu visceral, nu transcriu din minte elaborate gândite până la capăt, soluţiile le găsesc pe parcurs...
Aşa se întâmplă că, fără a o căuta cu tot dinadinsul, m-am trezit că anumite personaje a căror poveste am scris-o nu socotesc că au spus tot ce aveau de spus şi revin în pagină. Când am scris Imberia (roman apărut în 2006), mi s-a părut că personajul principal şi, totodată, naratorul de acolo se liniştise. Am constatat însă că nu numai că nu se resemnase cu ce i se întâmpla, ci şi că unii dintre prietenii cititori doreau să ştie ce s-a întâmplat, la urma urmei, mai departe cu acest ins care a evoluat oarecum modular şi atipic în câteva ipostaze care contrastau una cu alta. A trebuit, aşadar, să îl las din nou să vorbească şi a ieşit Noaptea soarelui răsare ce se dovedeşte un al doilea volum dintr-un ciclu de romane autonome din care s-ar prea putea să nu fie deloc ultimul. Din păcate, ciclul Imbria nu este singurul care mă „persecută”. Din acelşi roman s-a desprins, cu totul pe neaşteptate, figura unui preot, Lurenţiu Gomboş care se evidenţiase printr-o conferinţă (cu care m-a surprins şi pe mine!) despre poemul Marele Inchizitor din FraţiiKaramazov. Ei bine, „popa Gomboş” s-a dovedit mai insistent, oarecum, decât celelalte siluete imperative. A trebuit să îl fac protagonistul romanului Arhitecturi mesianice (2012), şi alte trei poveşti cu Gomboş îşi aşteaptă rândul, ameninţându-mă cu un nou ciclu. Că vor ieşi, în cele din urmă, sau nu, asta e o altă poveste. Habar n-m însă cum s-a întâmplat să ajung să fiu constrâns să relatez peripeţiile unui preot greco-catolic eu care, botezat fiind ortodox, nu mă prea omor cu mersul la biserică, spun drept...
Nu ştiu, dar, ce loc ocupă fiecare dintre aceste romane în constelaţia pe cale să se desfăşoare împrejurul meu, legitimându-mă şi conţinându-mă. Cred însă că Noaptea soarelui răsare este un roman reprezentativ pentru ceea ce încerc să fac şi în legătură cu lumea în care trăiesc.
- Sunteţi istoric, profesor universitar de studii europene, cercetător antropolog, autor de manuale scolare de istorie, cronicar de arte plastice şi promotor al artelor, autor de romane, proză scurtă, teatru si studii literare, sigur aţi şi tradus, realizator de emisiuni tv, sunt convins că am uitat să înşirui alte preocupări. Întâi, cum faceţi, cum vă descurcaţi să reuşiţi în atâtea direcţii? În al doilea, ce vă este mai aproape de suflet? Cândva aţi răspuns într-un interviu: „Sunt şi rămân scriitor.” E la fel şi azi?
- Să vă spun o poveste: un om vrea să scrie o carte. Din păcate însă nimeni nu este dispus să îi tolereze această extravaganţă. Familia trebuie hrănită, ratele se cer plătite, copiii trebuie crescuţi. Pentru a izbuti asemenea performanţe, omul scrie şi publică un volum, dar nu cel pe care dorea să îl conceapă, ci unul pe care i-l solicită slujba, meseria, nevoia de a se legitima la serviciu. Acum lumea respiră oarecum uşurată, dar omul nostru se simte apăsat, ca de un fel de impostură. Nu asta era. Altceva ar fi dorit el să scrie. Numai că acum trebuie să arate că este un profesionist cu vocaţie şi că, în interiorul specializării proprii, are ceva de spus. Scrie deci o nouă carte, pentru a corecta prima impresie publică despre el. Acum temele i s-au diversificat şi… are două volume. Numai că acel volum pe care dorea să îl „comită” dintru început tot nu a ajuns să fie aşternut pe hârtie. Ajunge, în fine, să poată petrece nopţile lucrând la primul proiect. Dar, ce să vezi, pe măsură ce scrie la el constată că iese cu totul altceva. Ce e de făcut? După ce publică noua carte, se gândeşte să reia, îndărătnic fiind, de la capăt visul de a scrie volumul „acela”… Numai că, între timp, tratând cele două prime volume drept începuturi promiţătoare, lumea face presiuni psihologice să se continue în linia frumoasei cariere de până atunci. Pe urmă, cu trei volume ştiinţifice, scriind un nou text amplu în care a încercat să îşi capteze visul de mai demult într-o plasă cu fire de aur, se trezeşte cu o serie de critici la producţia lui ştiinţifică de până atunci. Va trebui să scrie un nou volum, în care să îşi combată denigratorii şi minimalizatorii, pentru a-şi păstra demn blazonul. Scrâşneşte din dinţi fiindcă nici cealaltă carte visată nu e, până la urmă, cea care să îl exprime integral, şi se apucă pentru a treia oară de ea, ştiind de acum că niciodată nu va putea realiza la perfecţiune ceea ce voise dintru început. Şi uite cum lista publicaţiilor proprii creşte, an după an, iar el se simte tot mai departe de năzuinţele dintâi şi bate tot ca un soi de diletant timid la porţile împlinirii.
Dincolo de meserie, de experimente, de căutări şi de idealul urmărit, rămân – ca orice confrate care îşi cheltuieşte capitalul de timp scriind – un scriitor. Mă cred unul profesionist nu pentru că mi-aş câştiga existenţa din scris, ci fiindcă raporturile mele cu cuvântul scris sunt permanente, continue, cotidiene; ceea ce nu înseamnă mai mult decât spun. E doar o abordare poate maniacală, poate funcţionărească, ori poate terapeutică, ori autojustificativă, ori cine mai ştie cum. Dar scriu cu pasiune, cu neastâmpăr, cu consecvenţă, condus de proiecte exagerate, care depăşesc puterile celui care sunt în realitatea imediată, dar egalează forţele celui care se proiectează în mine în virtutea unui mandat pe cât de imaginar, pe atât de cert şi de incontestabil.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
