Ziarul de Duminică

Paradoxul ordinii mondiale/ de Ziarul de duminică

Paradoxul ordinii mondiale/ de Ziarul de duminică

Autor: Ziarul de Duminica

26.11.2015, 23:54 374

Henry Kissinger

Ordinea mondială

Reflecţii asupra specificului naţiunilor şi a cursului istoriei

Editura RAO

Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu.

În „Ordinea mondială”, Henry Kissinger meditează asupra armoniei internaţionale, dar şi asupra conflictelor care macină de ani buni planeta. Bazându-se pe propria experienţă (Kissinger este unul dintre cei mai respectaţi diplomaţi din lume), autorul analizează meticulos marea provocare a secolului XXI: cum să construim ordinea mondială, într-o epocă în care abundă perspectivele istorice divergente, conflictele violente, extremismul ideologic, iar tehnologia cunoaşte un avânt fără precedent. Dând dovadă de un spirit didactic deosebit, Kissinger trece în revistă marile curente şi modele istorice, examinează motivele care au stat în spatele formării, dar şi dezintegrării marilor alianţe, având grijă să zăbovească asupra unor detalii, care, pentru neavizaţi, ar putea părea nesemnificative.

Henry Kissinger a servit drept consilier pe probleme de securitate naţională sub doi preşedinţi americani, Richard Nixon şi Gerald Ford.

Cartea despre care vorbim a apărut anul trecut în SUA şi îndată s- răspândit mulţumită ideilor foarte limpezi ale fostului om de stat.

Conceptul de ordine care a stat la baza erei moderne este în criză, susţine Kissinger încă de la început. În căutarea unei ordini mondiale am fost mereu ghidaţi de conceptele societăţii Occidentale. În decadele ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, SUA – care au ieşit din confruntare întărite din punct de vedere economic şi al încrederii naţionale – au preluat torţa lidership-ului internaţional, căruia i-au adăugat noi dimensiuni. O naţiune fondată explicit pe ideile  reprezentativităţii şi libertăţii, SUA au identificat propria dezvoltare cu propagarea idealurilor libertăţii şi democraţiei, concepte care pot asigura o pace justă şi durabilă. Conceptul de ordine a fost tradiţional perceput în Europa ca o competiţie a popoarelor şi statelor în care balanţa puterilor şi cooperarea oamenilor de stat luminaţi au stat în calea ambiţiilor conflictuale.

A prevalat punctul de vedere american, care consideră de principiu că oamenii pot fi rezonabili, înclinaţi natural spre compromis paşnic şi bun simţ, iar răspândirea democraţiei a fost, prin urmare, obiectivul primordial al ordinii internaţionale.

Pieţele libere pot înălţa persoane, îmbogăţi societăţi iar independenţa economică poate înlocui rivalităţile internaţionale.

Având aceste baze stabilite, eforturile pentru asigurarea unei ordini mondiale au fost în mare parte împlinite – o pleiadă de state suverane guvernează majoritatea  lumii. Răspândirea democraţiei şi guvernarea participativă au devenit aspiraţie universală, poate chiar realitate: comunicaţiile globale şi reţelele financiare globale sunt deplin funcţionale.

Perioada dintre 1948, să spunem, şi schimbarea de secol a marcat un scurt moment al istoriei umane în care s-ar putea vorbi de o incipientă ordine mondială bazată pe un amalgam de idealism american şi concepte europene de statalitate şi echilibru al puterilor. Dar vaste regiuni ale lumii nu au împărtăşit niciodată, doar au cedat în faţa conceptelor Occidentale referitoare la ordinea mondială. Iar aceste reticenţe devin explicite în acest moment, de exemplu, dacă privim la criza ucraineană sau la situaţia din Marea Chinei de Sud. Ordinea proclamată de Vest se află într-un punct de infexiune.

În primul rând, natura statului – unitatea formală de bază a relaţiilor internaţionale – a fost supusă unei multitudini de presiuni. Europa însăşi şi-a propus să transceadă  forma statală şi construieşte o politică externă bazată pe principiile „soft power”. Dar este îndoielnic că pretenţiile de legitimitate separate de o strategie pot susţine o ordine mondială. Iar Europa nu şi-a oferit încă atributele statalităţii, favorizând astfel apariţia unui vid de autoritate în plan intern şi a unui dezechilibru de putere de-a lungul frontierelor sale.

În acelaşi timp, zone ale Orientului Mijlociu s-au dizolvat în componente etnice şi religioase aflate în conflict – miliţiile religioase şi forţele care le susţin încalcă  după bunul plac graniţe şi suveranităţi, construind fundamentul teoriei statului falimentar care nu îşi poate controla propriul teritoriu. Provocarea din Asia este opusul celei din Europa: principiile balanţei de putere prevalează fără legătură cu conceptul de legitimitate, conducând anumite diferende către punctul de confruntare.

În al doilea rând, coliziunea economiei internaţionale cu instituţiile politice diluează de asemenea sentimentul de comuniune atât de necesar ordinii mondiale. Sistemele economice au devenit globale în timp ce structurile politice rămân ancorate în conceptele statului-naţiune. În esenţă, globalizarea economică ignoră frontierele în vreme ce politica externă le reafirmă inclusiv în momentul în care se încearcă reconcilierea naţiunilor în cadrul unei ordini mondiale.

Această dinamică a avut drept consecinţă decade de creştere economică sustenabilă, punctate însă de crize financiare periodice aparent din ce în ce mai intense: în anii 80 în America Latină, în 97 în Asia, în 98 în Rusia, în 2001 şi 2007 în SUA şi după 2010 în Europa.

Cei care au scăpat cu bine au puţine rezerve asupra sistemului economic. Dar cei care au avut de pierdut – ca cei care au fost blocaţi de erori ale sistemului, pe care îi regăsim în special în flancul sudic al Europei – sunt în căutarea unor soluţii   proprii, care neagă, sau cel puţin obstrucţionează funcţionarea sistemului economic global.

Ordinea internaţională se confruntă astfel cu un paradox: prosperitatea este o consecinţă a globalizării, dar procesul produce reacţii politice care, de cele mai multe ori, vin în contradicţie cu aspiraţiile sale.

Un al treilea eşec al ordinii mondiale actuale o constituie absenţa unui mecanism eficient al marilor puteri de consultare şi de cooperare în chestiuni esenţiale. Ar putea părea o critică neîntemeiată în condiţiile existenţei unei multitudini de forumuri, aşa cum nu au mai existat în istorie.

Cu toată aparenţa, natura şi frecvenţa acestor întâlniri bi şi multilaterale funcţionează împotriva elaborării de strategii de lungă durată.

Procedurile permit cel mult, în cel mai bun caz, o serie de dezbateri asupra unor chestiuni neclarificate de tactică şi, în cel mai rău caz, o formă de social-media summit.

O structură contemporană de reguli şi norme internaţionale, dacă se dovedeşte relevantă, ar trebui să nu fie doar afirmată prin declaraţii comune- ar trebui promovată ca şi consecinţă a convingerilor comune.

Pedeapsa pentru eşecul impunerii unei noi ordini mondiale nu va fi atât un nou război între state (deşi în anumite regiuni ale globului posibilitatea aceasta rămâne importantă), ci dezvoltarea sferelor de influenţă, care vor deţine structuri interne şi forme proprii de guvernare. La marginile sale, fiecare sferă de influenţă va fi ispitită să îşi testeze propria putere în raport cu alte entităţi declarate ilegitime. O bătălie a regiunilor ar putea fi mai devastatoare decât au fost confruntările interstatale.

Căutările actuale ale noii ordini mondiale au nevoie de o strategie coerentă de stabilire a conceptului de ordine în interiorul a diverse regiuni şi de a corela fiecare componentă a acestuia, în funcţie de regiunea vizată.

Aceste obiective nu se referă neapărat la auto-reconciliere: triumful unei mişcări radicale poate aduce ordinea unei regiuni în timp ce pregăteşte terenul tulburărilor în sau cu alte regiuni. Dominarea unei regiuni de către o putere militară statală, chiar dacă are aparenţă de ordine şi stabilitate, poate produce o criză mondială.

O ordine mondială a statelor care susţin demnitatea individuală şi guvernarea participativă şi care se bazează pe cooperare pe plan internaţional, în conformitate cu reguli prestabilite, poate fi speranţa noastră şi ar trebui să fie sursa noastră de inspiraţie.

O serie de etape intermediare trebuie bifate pe drumul către această ţintă.

Pentru a juca un factor-cheie în conturarea unei ordini mondiale a secolului XXI, SUA trebuie să răspundă la o serie de întrebări: Ce încercăm să prevenim, indiferent cum se petrece, chiar singuri, la nevoie? Ce încercăm să dobândim, chiar şi fără niciun sprijin al altor naţiuni? Ce încercăm să câştigăm, sau să prevenim, numai sprijiniţi de o alianţă? În ce anume nu trebuie să ne amestecăm, chiar şi solicitaţi de o alianţă sau de un grup de naţiuni? De ce natură sunt valorile către care tindem? Şi cât de mult contează circumstanţele în aplicarea acestor valori?

Pentru Statele Unite, va fi nevoie de gândire pe două planuri aparent contradictorii. Susţinerea principiilor universale trebuie asociată cu acceptarea realităţilor din alte regiuni ale globului, legate de istorie, de cultură şi de viziune asupra propriei lor securităţi.

Analizând lecţiile trecutelor decade, nu trebuie renunţat la idealurile excepţionale ale Americii. Istoria nu oferă răgaz ţărilor care renunţă la identitate în favoarea unor căi mai puţin dificile, dar nici nu asigură succesul înaltelor idealuri fără o strategie geopolitică cuprinzătoare, conchide Henry Kissinger.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO