Ruxandra Cesereanu, Maya Rotaru, Daniela Gifu, Maria Cogălniceanu, Gheorghe Bodea, Constantin Ciopraga, Mircea Zaciu, Ion Pop, Rodica Grigore şi alte persoanlităţi remarcabile au publicat studii sau jurnale în această colecţie de prestigiu a Editurii Limes. Pe multe dintre ele le-am prezentat de-a lungul timpului la diferite rubrici ale "Ziarului de duminică". Revenim de astă dată cu un alt titlu aparţinând unui scriitor de renume.
Augustin Buzura - Canonul periferiei. Ediţie îngrijită de Angela Martin.
Volumul cuprinde, în ordine cronologică, editorialele publicate de Augustin Buzura în revista "Cultura", între anii 2005 şi 2008. Sunt, cum spune autorul în Argument, un fel de jurnal al acestor ani. În acelaşi Argument, Buzura mai afirmă: "Mă doare teribil ce văd şi ce simt. Spun ce cred că trebuie spus neapărat. Din perspectiva experienţei şi a vârstei, mi se pare că fiecare articol este un S.O.S. închis într-o sticlă ce urmează să fie încredinţată mării." Iată şi un fragment din articolul care dă titlul volumului, publicat în revista "Cultura" la 30 noiembrie 2008.
"De câteva decenii practic o meserie pe care mulţi o ignoră şi pe care alţii, în acest sezon al impostorilor şi veleitarilor, o folosesc drept trambulină pentru diverse ascensiuni politice şi sociale. Sunt scriitor. Am şi alte calificări şi diplome, dar mie asta îmi place să cred că sunt. De la o anumită vârstă şi după o asemenea experienţă literară, nu mai ai nevoie de recunoaşteri, de aplauze, de sfaturi ori de cine ştie ce locuri în clasamentele celor ce, în realitate, nici n-ar exista fără ele. Adică în ierarhiile criticilor de "«casă mică» - cum ar spune Pessoa. Ierarhii mereu schimbătoare într-o viaţă literară tribalizată ca a noastră şi într-un spatiu în care toate sunt supervizate de politică. Aşa a fost pe vremea Răposatului şi aşa a rămas. Mai ales acum, când meseria de valet, de măciucar a devenit foarte rentabilă. Dar, cel ce înţelege obligaţiile profesiei, ştie că înfruntarea ultimă, decisivă, nu are loc în văzul lumii, cu precădere pe micile ecrane, ci se petrece fără zgomot, dar cu furie şi disperare, în faţa hârtiei albe. Abia după aceea sau poate nici atunci nu vei şti cu adevarat dacă existi sau nu. Montaigne observa pe bună dreptate că: «Nu pentru a le lua altora ochii trebuie să ne jucăm rolul pe acest pământ, ci pentru noi înşine, acolo, înăuntru, unde nu pătrund alţi ochi decât ai noştri.»Tocmai pentru că, de atâta timp, hârtia este martorul cel mai fidel al înfrângerilor şi al căutărilor disperate, m-am obişnuit să nu arunc nimic, nici încercările mele ratate şi nici cărţile unor autori care nu merită încă o lectură. Uneori, când caut spaţii pentru hârtiile şi cărţile vechi încercând să le fac loc celor necercetate încă, descopăr însemnări demult uitate, de o candoare care mă înduioşează. Pe lânga replici, descrieri de atmosferă sau scurte caracterizari ale unor personaje viitoare, adesea îmi notam şi ziua în care făceam însemnarea. Iată, de exemplu, ce scrisesem în 3 februarie 1989: «Azi a fost răsturnat Strossner, din Paraguay, cel mai vechi dictator din lume care domneşte tocmai din 1954! Un ziar sustine că, până la sfârşitul acestui mileniu, nu va mai exista niciun dictator. Mi-e greu să cred, dar, oricum, previziunea este încurajatoare. Pentru mine, în orice caz, va fi cam târziu, ceea ce nu înseamnă că asemenea veşti nu mă vor bucura. Mă întreb însă cum vom reacţiona după, când vom fi obligaţi să ne vedem aşa cum suntem cu adevărat. Cum va fi întâlnirea cu noi înşine? Parcă mi-e frică de acel moment, căci o dată cu dictatorii îmbătrânesc toate. Dictatura înseamnă o lume împietrită, o lume în afara timpului, o agonie prohodită cu marşuri şi ode. O ruină a spiritului. Iar pe ruine, înaintea ierbii chiar, apar şi îşi fac de cap şobolanii. » Adică periferia, veleitarii şi impostorii, aş preciza astăzi. Căci întotdeauna ei se arată primii. În vreme ce combatanţii îşi vindecă ranile sau, obosiţi, respiră dureros aerul victoriei, periferia îşi impune obiceiurile ei. Nimeni nu mai are timp pentru cei ce au luptat, dimpotrivă... «Morţii cu morţii, iar viii la lopată ! » era lozinca torţionarilor de la primul Canal Dunăre-Marea Neagră. Privind în urmă, observăm că aproape toţi dictatorii au debutat prin a interzice cărţi. Nici ai noştri nu au făcut excepţie. Sub Gheorghiu-Dej, cărţile se ardeau, la propriu, iar focul trebuia văzut de cât mai mulţi; sub Ceauşescu, cărţile se scoteau din biblioteci pe căi mai discrete, dar se recurgea tot la eficienţa focului. Existau şi autori mai norocoşi care ajungeau la acele celebre «fonduri speciale», însă foarte puţini. Tot astfel şi după Revoluţie, periferia şi-a impus punctul de vedere."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
