Parfumul discret al nemuririi

11 apr 2008 Autor: Sebastian Amza

Dincolo de banalitatea asertiunii (dar ce spunere mai poate fi astazi spectaculoasa?) ca destinul unui artist e temperamentul acestuia transpus in eternitatea operei sale, se ascund tot timpul, slava Domnului, nenumarate prilejuri de raca. De galceava a exegetilor cu lumea. Contradictii ce ingandureaza cohortele de cronicari vigilenti, aflati mereu de straja la esantionul cu fumuri sau parfumuri al posteritatii.

Pictorul Grigore Spirescu (1922-1995) a fost inzestrat cu o existenta discreta, fara stridente, ca o adiere de zefir, cumpanita bine intre extremele termice. N-a avut parte nici de combustii calcifiante, dar nici de glacialitati inerte. Destinul sau a fost unul am(i)abil. A terminat Artele Plastice la Bucuresti, in 1948, unde i-a avut ca maestri pe Camil Ressu, Nicolae Darascu si Jean Al. Steriadi. Si apoi, pana la pensie, s-a multumit cu postul de lector la catedra de pictura. Nimic impresionant. O viata incercanata de aburul modestiei.
Cand si cand, insa, acelasi destin molcom si-a iesit din fire si i-a trasnit cate o stralucire dupa ceafa, imbrancindu-l in cercul de lumina al exceptiei. El este, de pilda, cel din urma artist caruia, in 1947, i-a fost decernat prestigiosul premiu "Athanasie Simu". Apoi, la sfarsitul anilor '80, cand barbaria punea lacat la circumvolutiunile Romaniei, a fost printre ultimii care au obtinut o bursa de doi ani din partea statului francez, precum si un atelier la Paris. Iar succesul expozitiilor sale din 1987 si 1989 (dar nu numai acolo, pe cheiurile Senei, ci si la Bruxelles, la Tel Aviv, la Varsovia, la Viena) vine sa intareasca aceasta bizara sinergie intre discret si notoriu in opera unui artist altminteri din cale-afara de zgarcit cu semetia. Impresia pe care a lasat-o toata viata a fost ca el nu si-a facut decat datoria. Si-a implinit harul daruit de Dumnezeu. Nu la modul monoton-functionaresc, ci cu o exceptionala bizuinta pe fascinatia valorii. Dar cu o rustra socotinta a smereniei.
Pana si titlurile multora dintre tablourile expusea imprumuta ceva din amabilitatea autorului. Perceptie gri. Rece. Se numesc: Personaj, Compozitie, Portret, Peisaj. In schimb, vitalismul continutului il tradeaza. Vigoarea imaginii, forta tuselor, cromatica dinamica si compozitia sagace a fragmentarului (fara indoiala, urme din experienta sa in arta monumentala, mai ales in mozaic si fresca), energia figurativa sau rafinamentul volumelor sunt devastatoare. Pictorul stapaneste la perfectie limbajul aluziv al conturului, sugerand cu seriozitate ca ne inselam daca vedem forme clare. Fiindca spatiul pe care ni-l proiecteaza este unul infasurat in mii de capcane semantice. Iar senzatia, odata parasind tabloul, este ca poti sa retii totul, fara a sti insa nimic. Dubiul infailibil al masurii.
Cele aproape doua sute de lucrari (e mult, e putin?...n-are importanta!) cu care, timp de o viata, Grigore Spirescu a imparatit arta romaneasca stau marturie ca se poate nemuri si discret. Fara zorzoane retorice fudule sau zurgalai atarnati de barba destinului.