Un obicei stravechi - nu stiu cat tine el de traditiile scenei si cat, de naravurile locului - face ca, desi se intampla sa treaca si cate-o luna intreaga fara premiere (mai ales in timpul iernii), cu doua-trei saptamani inainte de inchiderea stagiunii, tocmai cand caldura incepe sa devina apasatoare, teatrele sa scoata, unul dupa altul (si una dupa alta), noutatile. Sunt noutati un pic mai coapte sau cat se poate de crude, adica montari terminate mai demult dar inca "nerodate" sau, dimpotriva, trufandale ce vor inaugura afisul la toamna.
Desi, in aparenta, calculul "managerial" pare neinspirat, in realitate politica aceasta e cat se poate de avantajoasa: spectacolele intr-adevar noi vor intra in vacanta cu siguranta data de verificarea, fie si sumara, la public, iar prospaturile mai vechi, reinviate sub ploaia, oricat de zgarcita, a aplauzelor, vor fi reconsiderate si corectate, spre a rezista unei curse cat mai lungi. Altfel spus, teatrul functioneaza, pana si in cele mai mici amanunte, altfel decat lucrurile si intamplarile realitatii cotidiene. Este un adevar de care - mai stii? - se vor convinge pana la urma chiar si neobositii (dar foarte obositorii) partizani ai scenei ca anexa a actualitatii si Actualitatilor.
Printre institutiile de spectacol care au tinut sa se ilustreze prin harnicie pana si pe ultima suta de metri dinainte de concediu s-a numarat si Teatrul de Stat din Constanta. Marturisesc ca titulatura aceasta, citita (cu oarecare dificultate) pe minuscula coperta a minusculului caiet-program al spectacolului Pana de automobil, m-a surprins: ultima data cand o vizitasem, nelinistita scena dramatica de la malul marii se numea Teatrul National "Ovidius"; asta dupa ce-si zisese, o vreme, Metamorfoze (idee, in context, oarecum ironica), adica dupa ce incetase sa se mai cheme Teatrul Dramatic din Constanta. Alaturi de dislocarea din cladirea pe care a ocupat-o timp de decenii si mutarea in sala - improprie - a fostului "Fantasio", precum si de ametitoarele (re)reorganizari administrative, care au aruncat teatrul, ca pe o minge, din grija unei entitati tutelare intr-a alteia, sau de comprimarile, extinderile si iar comprimarile de autoritate (la un moment dat, Teatrul de Papusi tinea si el de teatrul "mare"), noua modificare onomastica imprumuta scenei constantene aerul unei corabii-fantoma. Iar faptul ca, a proposito, omului ii vin in minte si alte sintagme celebre, precum corabia beata sau corabia nebunilor, nu tine, ma tem, de vina altcuiva decat a matrozilor in chestiune.
Spectacolul oferit, in premiera absoluta, de Teatrul de Stat din Constanta, amintitul Pana de automobil, in regia lui Sorin Militaru, porneste de la nuvela omonima a lui Friedrich Durrenmatt, adaptata, pentru ocazie, de Mihaela Michailov. Scriitorul elvetian (1921-1990) este cunoscut publicului mai ales ca dramaturg, autor, printre altele, al intens jucatei Vizita batranei doamne, transformata si in film, cu Ingrid Bergman si Anthony Quinn; tot cinematograful a dat notorietate si acestei nuvele, pelicula respectiva avandu-l pe Alberto Sordi in rolul principal.
Naratiunea imagineaza, in stilul realist-grotesc tipic lui Durrenmatt, patania lui Alfredo Traps, un reprezentant comercial care trebuie sa petreaca o noapte intr-un sat unde e oaspetele unui judecator pensionar; spre a-si trece timpul, gazda pune in scena, impreuna cu alti trei vecini matusalemici "de profil" (un ex-procuror, un avocat in retragere si un fost... calau), procese celebre; cand le pica vreun vizitator, ii explica ei lui Traps, il distribuie pe acesta in rolul acuzatului - amuzant, nu? Plictisit la inceput, Traps se prinde apoi in joc, dezvaluindu-si treptat viata - deloc exemplara, ceea ce ii aduce, in final, condamnarea la moarte; in gluma, fireste... O gluma ce inceteaza brusc dimineata, in fata trupului condamnatului, care se leagana la capatul unei franghii. Moralist modern - si, de aceea, nu lipsit de cinism -, Durrenmatt descrie intamplarile pe un ton rece, sec, ton pe care adaptarea l-a pierdut, cumva, insistand repetitiv asupra unor pasaje sau dilatandu-le nemasurat pe altele; de exemplu, pe cele unde apare servitoarea, care, jucata in travesti, cu unele exagerari, de Marian Adochitei, ajunge, din personaj episodic, un veritabil avatar al Destinului (?!). De altfel, interventia fatidica e materializata si in alt personaj, Povestitorul (intrupat, in travesti invers, dar tot cu exces de gestica, de Lana Moscaliuc), care nu povesteste prea multe, insa care, machiat(a) in stil clovn, introduce in poveste un element dintr-o zona de semnificatii complet diferita, ceea ce complica inutil totul. Iar glumitele de gust discutabil nu ajuta nici ele la ceva. Spectacolul, care se joaca avand spectatorii amplasati pe scena, rezista printr-o frumoasa imagine plastica, datorata decorului semnat de Cosmin Ardeleanu (costumele aceluiasi sunt mai putin entuziasmante) si unui light-design rafinat, ca si prin evolutia buna a grupului de batrani alcatuit din Lucian Iancu (Procurorul), Eugen Mazilu (Avocatul), Mihai Sorin Vasilescu (Calaul) si Alexandru Mereuta (Judecatorul). In rolul acuzatului, Iulian Enache a fost, in reprezentatia vazuta de mine, neconvingator si abia audibil; se auzea, in schimb, sufleorul.
Tot in buza vacantei, am vazut si premiera unui spectacol produs de Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului Bucuresti (ArCuB): Domnul Sisif de Radu F. Alexandru, in regia lui Mircea Cornisteanu, scenografia lui Puiu Antemir si avandu-i ca protagonisti pe Ileana Stana Ionescu si pe Ion Lucian. O poveste despre relatiile de cuplu, care nu inceteaza sa fie complicate si pline de surprize nici atunci cand partenerii au petrecut impreuna aproape o jumatate de veac. Cum spectacolul se va relua la toamna, ma voi opri mai mult asupra lui alta data, mai ales pentru placerea de a vorbi despre jocul unor supervedete (adevarate!) care sunt, in primul rand, superactori.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
