Dezamorsarea
Pentru că o mie de explicaţii de sens nu fac cât două exemple bine alese, să recurgem şi noi, spre o mai rapidă lămurire, la câteva citate, scoase, pentru folclor şi limba veche, din DA şi din DLR.
Jidan
Format în româneşte, din jid (termen regional, folosit în nordul Transilvaniei şi în Moldova, împrumutat din ucr. şi pol. žyd) Ă sufixul -an, jidan a fost de la început un termen popular, opus lui jidov şi evreu, termeni culţi. Îl găsim în folclor, ca termen etnic lipsit de conotaţii ("Măi jidane, măi jupâne, / Nu-i schimba calul cu mine?" ori "Când te întâlneşti cu jidan, îţi merge bine") dar şi conotat negativ, mai degrabă din motive social-economice decât etnice ("Decât slugă la jidan, mai bine la oi cioban" ori "când vor ieşi jidanii la secere", adică niciodată).
Elocvent este faptul că Ion Creangă, scriitorul "popular" prin excelenţă, foloseşte jidan (nu evreu, nu jidov, nu ovrei) în Amintiri, cu sens mai mult religios decât etnic, într-un pasaj de un umor nebun, în care preotul Oşlobanu îşi aminteşte mânios că i-a fost schimbat hramul bisericii, îndepărtându-i credincioşii ("Ne-aţi luat cu şmichirie pe marele mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, şi ne-aţi dat în locul acestui sfânt vestit pe Lazăr, un jidan tremţuros, care tot moare şi iar învie, şi învie şi iar moare, de nu mai ştie nime de numele lui. Acesta-i hram?") şi, cu sens religios-etnic, în poezia Oltenii în Iaşi, care-i îndeamnă pe locuitorii capitalei moldave: "Voi cu inima creştini, / Cumpăraţi dela Olteni! // Voi cu inima creştină, / Nici un ac dela Jidani!".
Caragiale, în aceeaşi epocă, foloseşte şi el jidan, în sens religios, fără conotaţie, în O făclie de Paşte ("Leiba Zibal - zise hangiul cu tonul înalt şi cu un gest larg - merge la Ieşi să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan... Leiba Zibal este goi... pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!") şi în sens etnic, nu lipsit de o umbră de admiraţie pizmaşă, în Două loturi ("D. Lefter susţine că Ţâca i-a furat biletele - chivuţele şi jidanii nu sunt proşti: când cumpără haine vechi, le purică pân toate-ndoiturile."). În O scrisoare pierdută, Caţavencu, patriotul sforăitor, e lăsat să peroreze pe când pozează în antisemit, iar dezvăluirea "logicii interne" a discursului constituie cea mai nemiloasă subminare a antisemitismului politicianist ("În Iaşi, de exemplu, - permiteţi-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! - în Iaşi n-avem nici un negustor român, nici unul!... (…) Şi cu toate aceste toţi faliţii sunt jidani! Explicaţi-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot exprima astfel!").
Mai aproape de zilele noastre, doi evrei pe care ne cerem scuze că îi punem alături, dar o facem numai din raţiuni "didactice", au folosit cuvântul jidan fără umbră de intenţie antisemită.
Primul, cronologic şi ca valoare, este Nicolae Steinhardt. În Jurnalul fericirii, trei sunt ipostazele jidanului.
La primul nivel, şi cel mai de jos, de utilizare ceţoasă, îl găsim pe "caraliul ţigan" (spre cinstea lui, Steinhardt nu se teme de vorbe), pentru care jidanul e unul dintre exponenţii răului, unul dintre duşmanii de clasă, unul dintre chiaburii şi exploatatorii aruncaţi în închisoare spre a-şi băga minţile-n cap. Gardianul "îşi omoară timpul punându-ne întrebări cu tâlc: câţi ani ai? la cât eşti condamnat? pentru ce? ce-ai fost? (…) Pe mine mă întreabă dacă-s Român. Sunt, îi răspund. Ce, mă, nu eşti jidan? Sângele meu e evreiesc, îi dau eu replica, dar de gândit şi de simţit gândesc şi simt româneşte. Îşi dă seama că n-a nimerit-o şi tace".
La al doilea nivel, cel tandru-ironic, îl găsim pe preotul paroh al bisericii Silvestru, evocat de Steinhardt cu înţelegere şi simpatie, căruia "îi plăcea să declare: decât să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-l văd pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu".
La al treilea nivel, cel mai înalt, unde se operează cu precizie de bisturiu, îl aflăm pe tatăl autorului, care îşi îndeamnă fiul chemat la Securitate spre a fi anchetat: "Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni". Este un îndemn la demnitate umană în faţa căruia distincţia semit-antisemit devine inoperantă.
Al doilea exemplu recent de evreu care jidăneşte pe cineva ni-l oferă Nati Meir, personaj cu iz penal, abonat al închisorilor din Israel şi din România. Aflat în continuă campanie mediatică, acesta îşi anunţa, în urmă cu câţiva ani, intenţia de a cumpăra clubul Rapid, recunoscându-şi totodată neputinţa în faţa proprietarului clubului, George Copos: "Oricum, vă spune un evreu, George Copos este mai jidan decât jidanii!" (Gândul 20 VII 2006). Nici antisemitismul nu mai e ce-a fost: un evreu îl face jidan pe un român!
Jidov
Jidov (împrumut din sl. židovinŭ pentru a desemna o persoană de religie iudaică) apare în primele traduceri ale cărţilor sfinte (Coresi: "Petru… rudă de jidovi… era"; Varlaam: "Cum, tu fiindŭ judovŭ, dela mene ceri să beai?"), în pravile şi letopiseţe ("Au prins pre câţiva jidovi şi i-au pus la închisoare" ori "Eretic şi jidov împotriva creştinilor nu să primesc spre mărturie"), coborând însă şi în limba populară ("Maica Domnului era fata lui David şi slujia la un Jidov" ori "Domnul Hristos a fost tot jidov mare") şi căpătându-şi consacrarea mai ales prin legenda jidovului rătăcitor. Uneori, jidov este sinonimul eufemistic al lui jidan (ca la Alecsandri, de pildă: "Cele mai multe sunt crâşme proaste ţinute de jidovi stremţeroşi"), mult mai colorat decât impersonalul evreu.
Evreu
Evreu (din slavon. evreĭ), aşa cum o arată şi etimologia, este la origine un împrumut cult, introdus în română de scrierile slavoneşti şi de primele traduceri. Tocmai pentru că era un cultism, devenit cu vremea etnonim, evreu a rămas neutru stilistic, nefiind însoţit de conotaţii. Îl aflăm în Psaltirea Scheiană ("Tocmi-se pământul lui, cu adaos scris de evrei"), în Biblia de la 1688 ("Făcutu-s-au răzştire elinilor cătră evrei") şi numai rar în limba populară ("Când Hristos cina la masă / Sta evreii după casă").
Şi totuşi… nu numai jidan, cuvântul cel rău, care se cere etichetat în dicţionare, ci şi evreu, cuvântul cel bun, poate fi implicat în formulări negative la adresa etniei pe care o desemnează. Să urmărim câteva ştiri, de pe la noi şi de aiurea, culese din presa ultimilor ani: "Consilierul judeţean PD-L D.C. a declanşat un imens scandal în urmă cu câteva luni după ce a afirmat că reprezentantul PSD în forul deliberativ judeţean, N.B., l-ar fi făcut evreu împuţit în şedinţa de plen…" (ziare.com 26 iun. 2008); "şBerlusconiţ a relatat povestea unei familii de evrei care ascunde un alt evreu, făcându-l să plătească o taxă lunară uriaşă, fără să-i spună că războiul (al Doilea Război Mondial) a luat sfârşit." (ziare.com 4 X 10); "Consilierul James Jones a reuşit să indigneze o parte a publicului, după ce a vorbit despre negustorul evreu care a refuzat să-i dea apă unui taliban în deşert…" (ziare.com 27 IV 10); "Eminescu nu a murit de moarte bună, a fost asasinat de nişte alogeni. Erau evrei, inşi din poporul ales, cei care au pus la cale asasinarea poetului, deranjaţi de scrierile politice şi poeziile lui Eminescu." (ziare.com 14 VI 10). Să oprim aici seria citatelor, care ar putea continua pe pagini întregi.
Reacţia forţelor de intervenţie
Dacă lipsa de profesionalism şi prostul gust al (cu câteva excepţii) publicaţiilor noastre nu mai sunt de multă vreme motiv de mirare, de mirare, într-adevăr de mirare este precipitarea cu care Academia Română, prin directorul Institutului de Lingvistică "Iorgu Iordan - Al. Rosetti", acad. Marius Sala, a răspuns, cu număr de înregistrare şi cu ştampilă, unei adrese primite prin e-mail. Răspunsul grăbit al acad. Marius Sala, care conţine el însuşi exagerări şi erori, nici nu pune lucrurile la punct, nici nu îi poate mulţumi pe semnatarii petiţiei, dornici de altceva.
Să vedem însă ce le-a răspuns acad. Marius Sala semnatarilor sesizării-ultimatum. Primul paragraf, care se doreşte a fi o punere în temă a necunoscătorilor cu dificultăţile facerii unui dicţionar, păcătuieşte prin cel puţin două neadevăruri:
- nu orice dicţionar "are în vedere întreaga istorie a evoluţiei şi utilizării unui cuvânt, încercându-se surprinderea tuturor nuanţelor semantice şi stilistice", cum afirmă acad. Marius Sala (afirmaţia este valabilă pentru dicţionarele academice, de tip tezaur, nu şi pentru restul dicţionarelor, de pildă, pentru dicţionarele de uz şcolar, pentru dicţionarele de neologisme, de regionalisme etc.);
- dacă, în pofida exprimării uşor ambigue, putem fi de acord că orice dicţionar trebuie să formuleze "definiţii exacte sub aspect ştiinţific", precizarea următoare din textul-răspuns, "şi cât mai corecte din punct de vedere politic", ne lasă, pur şi simplu, fără grai. Ce caută politica în dicţionarele de limbă? Ne întoarcem la definiţiile "aprobate" de partid dinainte de 1989? Sau ne băgăm capul, fără să ne doară, în jugul corectitudinii politice, mai perversă chiar decât corectitudinea partinică şi mai intransigentă decât lupta de clasă? Ne îndoim că acesta este punctul de vedere oficial al Academiei Române - şi chiar dacă ar fi, el s-ar aplica exclusiv dicţionarelor normative, nu şi celor preponderent descriptive, de genul DEX, în care numai prin abuz s-au strecurat indicaţii de "bună practică".
Al doilea paragraf din textul-răspuns încearcă să ofere o explicaţie pentru înlocuirea în ediţia din 2009 a DEX, în paranteza dedicată registrului stilistic şi recomandărilor normative, a indicaţiei "popular, peiorativ" din 1998 ("corectă din punct de vedere istoric" - ceea ce este neadevărat, pentru că termenul a fost popular, dar nu a fost şi nici nu este întotdeauna şi peiorativ) cu aceea de termen "familiar" (o caracterizare care, aşa cum am arătat, nu este, pentru limba actuală, greşită). Acad. Marius Sala spune că "s-a înlocuit din eroare…". Cine se ascunde în spatele acestui impersonal "s"? Un redactor-cercetător al Institutului de Lingvistică? Un redactor coordonator? Sau un redactor (dacă va fi existând) al editurii care, după 1990, s-a substituit Editurii Academiei şi a preluat, spre tipărire şi difuzare "cea mai vândută carte din România"? Mister…
În sfârşit, cel de al treilea paragraf promite că "în viitoarele ediţii ale tuturor dicţionarelor elaborate de Institutul de Lingvistică, sub egida Academiei, vom introduce indicaţii care să nu lase loc unor interpretări discriminatorii". Interpretări discriminatorii…? Nefericită exprimare…
Sfârşitul, promiţător, al paragrafului al treilea asigură că se vor adopta formulări de tipul "cu sens peiorativ, nerecomandat", ceea ce transformă, pe de o parte, toate dicţionarele viitoare în dicţionare prescriptive (un obiectiv, evident, excesiv) şi, pe de altă parte, reprezintă un abuz, pentru că nu toate contextele în care apare jidan sunt peiorative şi blamabile, aşa cum s-a văzut.
Răspunsul puitorilor petardei
În urma răspunsului Academiei Române, aflam în urmă cu câteva zile pe Hotnews, "mai multe grupuri evreieşti" au afirmat că schimbarea promisă pentru viitoarele dicţionare "nu este suficientă" - "grupurile", din Bucureşti şi New York, doresc să se menţioneze "clar" că jidan este un termen "rasist şi antisemit". Cuprinse de febra solicitărilor ultimative, "grupurile evreieşti" nu au mai băgat de seamă că antisemitismul este o formă de rasism…
Dicţionarele alcătuite sub egida Academiei Române sunt lucrări prea serioase pentru a fi târâte în polemici cu urechişti.. Ele trebuie lucrate în linişte şi cu mintea limpede, nu sub presiunea reprezentanţilor de oengeuri sau "grupuri" care nici măcar nu folosesc corect limba română.
.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
