S-au împlinit în acest decembrie 20 de ani de la plecarea lui Petre Ţuţea. Nu l-am cunoscut personal dar mă gândesc că în inflaţia de moşi Crăciuni existentă astăzi, acest Socrate al românilor este cum nu se poate mai nimerit să fie comemorat cum se cuvine.
Ucenicii, prietenii şi admiratorii l-au omagiat recent pe Petre Ţuţea la Muzeul Ţăranului Român. Am reţinut evocările filosofului şi scriitorului Ion Papuc, scriitorilor Marcel Petrişor şi Răzvan Codrescu. Cu acelaşi prilej a fost lansat un nou număr, dublu, al revistei Rost (Nr. 104-105) care i-a dedicat lui Ţuţea un consistent dosar omagial. Remarcabile sunt paginile semnate în acest dosar de teologul Radu Preda, de scriitorii Dan Ciachir şi Răzvan Codrescu.
Fără îndoială marea problemă (şi şansă, poate) a moştenirii lui Petre Ţuţea este că opera acestuia a fost preponderent orală, partea scrisă fiind adesea incertă, apocrifă sau insuficient finisată de autorul ei. Nu s-au găsit încă resursele umane şi financiare care să editeze - atât cât se va putea - opera omnia Petre Ţuţea. În aceste condiţii legenda şi evocările zugrăvesc un personaj încărcat precum un pom ale cărui roade riscă să rupă crengile. Dar şi depăşesc, de departe, opera scrisă. Nedrept totuşi, întrucât, ceva eforturi editoriale au existat - a se vedea apariţiile semnate Petre Ţuţea la Editura Timpul (Iaşi), Eikon (Cluj) sau Anastasia şi Humanitas (Bucureşti). Nu am ales decât editurile ale căror nume certifică, până la un punct, şi calitatea cărţii publicate.
Cu toate entuziasmele datorate vârstei sale de atunci, rămâne un document de suflet evocarea "din mers" a ucenicului Radu Preda - mă refer desigur la al său "Jurnal cu Petre Ţuţea" apărut la Humanitas (1992), şi mai încoace la Deisis (Sibiu, 2002). Nu pot fi ignorate convorbirile filmate cu Vartan Arachelian, ori filmul făcut de Gabriel Liiceanu.
Precum în nenumărate alte cazuri ne aflăm în plin şantier. Pe măsură ce ne îndepărtăm fizic de fenomenul Ţuţea apar apocrife sau evocari care necesită discernământ, ne lovim de entuziasmul unor pretinşi discipoli care riscă să rupă sau să schimonosească crengi întregi din pomul atât de încărcat de roade.
Nici necesara distanţă critică nu o întâlneşti decât rarisim. Ce e drept, o astfel de personalitate îţi lunecă printre degete, încă nu s-a născut un critic pe măsura uriaşului evocat aici. Îmi amintesc de o discuţie personală cu o personalitate de uriaş calibru, în orice caz, doctorul Ioan Ladea - cel mai mare medic acupunctor al nostru de după 1989. Om cu ascendenţă politică asemănătoare cu cea a lui Ţuţea, ba chiar aflat printre cei câţiva "nebuni" care i s-au alăturat şi lui Paul Goma. Ei bine, Ioan Ladea, posesorul unei culturi rafinate şi a unei memorii de invidiat (învăţase singur chineza veche pentru a buchisi apoi înţelepciunea taoistă), care a fost o vreme închis în aceeaşi celulă cu Ţuţea, îmi spunea că, uneori, îşi permitea obrăznicia să-l mai contrazică pe maestru. În sensul că citatul pe care-l dădea acesta nu era tocmai exact ori autorul era altul. Ţutea recunoştea greşeala spăşit, dar cu mândrie aristocrată...
Genul de dialog şi de învăţătură pe care le practică Petre Ţuţea sunt nu neapărat "socratice" cât pur şi simplu creştine arată scriitorul Dan Ciachir în paginile din revista Rost dedicată lui Ţuţea: "autentica instrucţie e de natură orală şi mai puţin scolastică. Am evitat cuvântul «socratică» întrucât chiar şi în călugărie, sau în raportul duhovnic-penitent, primează întâlnirea (şi transmiterea) faţă către faţă. Regimul totalitar poate interzice sau topi o carte considerată periculoasă pentru el, însă nu poate împiedica incizia în suflet a unui adevăr transmis faţă către faţă, potenţat adesea de aureola «fructului oprit»" (p. 41).
La rândul său, teologul Radu Preda, după ce declară că nu este "nici ţuţolog şi cu atât mai puţin ţuţoman" (p. 38)... evocă "contrastul absolut" adus de Petre Ţuţea la stilul apucat, inconsistent, lipsit de cultură solidă existent pe piaţa românească de astăzi tributară unei mediatizări în extensie explozivă: "Cu o cultură solidă, acumulată în ciuda unei copilării şi adolescenţe oscilând între precaritate şi momente de graţie, având la bază o căutare lăuntrică, fapt care lămureşte cumva trecerea cu timpul de la orientarea de stânga către cea de dreapta, parcurgând etapele unei munci administrative de expertiză, cunoscând gustul amar al gloriei într-un regim şi persecuţia în altul, model de rezistenţă în sistemul carceral, prieten cu cele mai mari spirite ale generaţiei sale, încercând să lase o operă scrisă, în repetate rânduri confiscată, impunându-se în cele din urmă mai ales prin puterea verbului - Ţuţea este un exemplu total opus notorietăţii prin mediatizare şi aceasta în ciuda faptului, aparent paradoxal, de a se fi bucurat imediat după 1989 de o prezenţă intensă în mass media din România acelor ani. (...) El rămâne modelul unei notorietăţi câştigate prin proba intelectuală, rigoare analitică, tăria morală şi influenţa benefică asupra contemporanilor săi, bătrâni şi tineri deopotrivă. El este modelul notorietăţii înţelepciunii hrănite, în puşcărie şi mai ales în ultima parte a vieţii, de o eroică şi pilduitoare asumare a drumului Crucii. Doar o astfel de pânză freatică, neotrăvită, poate explica explozia de vitalitate de la suprafaţă a fructelor târzii din copacul gândirii lui Ţuţea" (p. 39).
Aceleaşi concluzii şi la fel de ferme izvorăsc din eseul semnat de Răzvan Codrescu în care autorul îşi propune o scurtă introducere în gândirea lui Petre Ţuţea: "Întorcându-ne le acea filosofie creştină a culturii... am putea spune, continuând gândirea lui Petre Ţuţea (care la rândul ei valorifică «sugestii» naeionesciene), că se constată, în istoria spirituală a omenirii, două mari tipuri alternative de cultură, corespunzând celor două viziuni fundamentale despre lume: pe de o parte, cultura ancillară (slujitoare), întemeiată pe viziunea teocentrică; pe de altă parte, cultura autonomă ("luciferică"), întemeiată pe viziunea antropocentrică. Pe de o parte, o cultură de verticalitate sacră (cultura omului care-şi venerează Zeii/Zeul), pe de alta, o cultură de orizontalitate profană (cultura omului care se venerează pe sine însuşi). Cultura ancillară a caracterizat, istoriceşte vorbind, Antichitatea timpurie şi Evul Mediu, în vreme ce cultura autonomă a caracterizat Antichitatea clasică ("primul antropocentrism" şi Modernitatea (al "doilea antropocentrism", inaugurat de Renaşterea occidentală şi împotmolit de-acum în mlaştinile "post-modernităţii")" (p. 37). Concluzia exegetului decurge firesc: "dacă luăm în serios creştinismul, asemenea lui Petre Ţuţea - omul nu se poate salva fără Dumnezeu; şi cu atât mai puţin împotriva lui Dumnezeu" (p. 37).
Va avea parte Petre Ţuţea de urmaşi pe măsura anvergurii sale? Dacă roadele acestui copac vor fi consumate cu discernământ, onestitate şi zâmbet, da. Dacă crengile îi vor fi smulse şi pocite din prea mult entuziasm, din prostie, din rea-credinţă, din fanatism religios şi pseudo-cultură vom rămâne cu un ciot.
Dacă ar avea puterea să-l întrebe careva despre toate cele de mai sus, probabil că va răspunde la fel de detaşat precum a făcut-o odinioară în privinţa filosofiei: "Filosofia? Nu mi se pare altceva decât o rafinată trăire în promiscuitate cu moartea şi cu neantul..." (p. 49). Măcar pentru o astfel de rostire, Cioran are motive să-l invidieze şi să-l admire.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
