Scriitorul francez Pierre Lemaitre şi-a lansat recent în România cartea „La revedere acolo sus”. Romanul, câştigător al premiului Goncourt 2013, despre care scriem pe larg la rubrica Traduceri din acest număr, a acordat acest interviu colegei noastre de la Mediafax. Pierre Lemaitre s-a dedicat scrisului după o lungă carieră ca profesor de literatură franceză şi americană. Romanele sale noir au avut mare succes de public şi de critică, multe fiind şi premiate: „Travail soigné” (Prix Cognac 2006), „Robe de marié” (Meilleur Polar Francophone 2009), „Cadres noirs” (Prix Le Point du Polar européen 2010). „La revedere acolo sus” i-a adus, în 2013, premiul Goncourt, cea mai importantă distincţie literară din Franţa.
La Editura Trei, de acelaşi autor a apărut „Alex”, roman din seria „Verhœven”, distins cu Crime Writers Association International Dagger Award.
- „La revedere acolo sus” este un roman despre perioada de după Primul Război Mondial. De ce aţi ales să scrieţi despre această perioadă dificilă şi acest subiect destul de dureros?
- Aţi pus şi întrebarea şi aţi dat şi răspunsul, pentru că eu sunt un scriitor şi am nevoie de subiecte puternice, deci o perioadă dificilă este un subiect bun. Perioadele uşoare, oamenii fericiţi nu reprezintă o poveste de spus. Scriitorul are nevoie de perioade complicate, dificile. Ca să răspund întrebării dumneavoastră, eu sunt un narator şi am scris un roman cu o poveste bună. Deci aveam o poveste bună, care îmi plăcea. Acesta ar fi primul răspuns. Al doilea ar fi că eu am vrut să mă ocup de Primul Război Mondial. Despre perioada dinainte de război s-a tot scris, sunt multe care tratează această perioadă şi evenimente din timpul războiului. Perioada imediat următoare, cea care a urmat armistiţiului din 1918, este o perioadă total necunoscută şi am aflat că în Franţa s-au petrecut lucruri foarte interesante, care făceau lumină asupra evenimentelor din timpul războiului, a posteriori. Din punctul meu de vedere, era o lămurire foarte originală, pentru că priveam cumva războiul în retrovizor. Era o perspectivă originală. De o astfel de perspectivă originală şi de o istorie bună am avut nevoie pentru a scrie această carte.
- Aţi discutat cu istorici înainte de a scrie acest roman?
- N-am discutat cu ei, dar am citit ce au scris istoricii. Există mii de cărţi despre Primul Război Mondial. Eu n-am citit toată documentaţia, dar am citit istoriografia modernă. În Franţa, istoria a avansat foarte mult în ultimii an. Maniera în care este explicat Primul Război Mondial nu mai este aceeaşi care a fost odată. Există noi mijloace de înţelegere, de analiză. Aveam nevoie să-mi modernizez viziunea despre Primul Război Mondial. Am citit ce au scris istoricii şi în documentarea mea am folosit o nouă metodă – am citit ziarele din perioada războiului. Am descoperit cum trăiau oamenii, cum ascultau, cum vorbeau, cum gândeau, cum circulau. Am citit articole despre viaţa cotidiană. Am folosit o metodă de absorbţie, am plonjat în piscina presei.
- De cât timp aţi avut nevoie pentru a scrie „La revedere acolo sus”?
- Am avut nevoie de 18 luni. Cinci luni de documentaţie şi restul de scriitură.
- V-aţi gândit la un public-ţintă atunci când aţi scris?
- Nu.
- Este o carte pentru toată lumea.
- Eu nu ştiu dacă în România este ca în Franţa, unde se foloseşte expresia „literatură populară”. Aceasta este o expresie ambiguă, pentru că, adesea, când spunem literatură populară spunem literatură populistă. Asta înseamnă o literatură care n-are prea multe cuvinte, povestea nu este deloc complicată, pentru că unii dintre cei care fac literatura populară o fac pentru un anumit segment de cititori. Este destul de peiorativă. În schimb, eu am o concepţie „îmbunătăţită” despre literatura populară. Eu cred că literatura populară ar trebui să atingă pe toată lumea, însă nu neapărat la acelaşi nivel, în acelaşi registru. Deci, când scriu o carte, vreau să mă adresez tuturor şi să fiu perceput de fiecare în funcţie de nivelul lui. În adolescenţă credeam că poţi citi o asemenea carte pentru plăcerea aventurii, câţiva ani mai târziu am experimentat lucruri politice şi sociale despre istorie, care rezonează cu cel care sunt astăzi, şi astfel am intrat într-un alt registru, de a iubi istoria şi de a mă interesa de chestiunile politice.
- Ştiu că titlul are o poveste foarte frumoasă. Puteţi să ne povestiţi mai multe?
- Este o poveste foarte frumoasă, dar şi foarte tristă. Înainte de a începe să scriu romanul, am citit o carte care era o colecţie de scrisori redactate de soldaţi în timpul războiului. A fost foarte interesant, pentru că unele erau scrisori scrise într-un mod inteligent, foarte interesante, apoi erau multe scrisori ale unor ţărani, agricultori, artizani, care scriau într-o franceză elementară, dar care spuneau lucruri foarte sensibile. Am descoperit astfel scrisoarea unui băiat pe nume Jean Blanchard, un om despre care nu ştiam nimic, dar am văzut din scrisoarea sa că este un om care vorbeşte într-o franceză foarte simplă. Nu are un vocabular bogat, deci e posibil să fi făcut parte dintre cei defavorizaţi din societatea franceză. El urma să fie împuşcat pentru trădare. Înainte de ziua execuţiei, el îi scrie soţiei sale o scrisoare absolut bulversantă, în care îi spune: „La revedere acolo sus, draga mea soţie, unde sper că Dumnezeu ne va reuni”. Eu nu cred în Dumnezeu, dar expresia m-a atins şi era ceva autentic, ceva adevărat în aceste cuvinte. M-am gândit la cartea asta şi am zis: „Acesta este titlul!”. Jean Blanchard a murit şi, câţiva ani mai târziu, memoria sa a fost reabilitată.
- Ce a însemnat pentru dumneavoastră să câştigaţi premiul Goncourt?
- Cred că nu există un premiu precum Goncourt nicăieri în lume. Nu are echivalent. Este un premiu literar care a devenit şi este înţeles chiar şi de oamenii care nu au citit o carte, care n-au cumpărat o carte, un simbol, o emblemă. Este mai mult decât un premiu literar, este o emblemă, un simbol al Franţei. Când am câştigat premiul Goncourt, când am coborât din taxi, erau acolo peste 300 de jurnalişti. Pentru un scriitor nu este ceva obişnuit, pentru un star rock se înţelege. Factorul multiplicator al vânzării este excepţional. Când deţii un premiu literar ţi se dublează vânzările, vinzi şi de trei ori mai mult. Premiul Goncourt multiplică vânzările de cinci ori pe un teritoriu ca Franţa. Plus că eşti tradus în multe alte ţări. Deci, este enorm să câştigi un premiu Goncourt.
- Asta înseamnă că viaţa dumneavoastră s-a schimbat.
- S-a schimbat total. Şi când zic total, chiar înseamnă total.
- Care este modul dumneavoastră de a comunica cu cititorii? Aveţi profiluri pe reţelele de socializare?
- N-am avut niciodată. Nu-mi place internetul. L-am închis. Nu sunt pe Twitter, nu sunt pe Facebook. Am închis internetul.
- De ce?
- Pentru că am citit statisticile. Eu puneam pe site-uri capitole din cărţile mele şi multe alte lucruri, utilizatorii citeau primele pagini şi apoi părăseau pagina. M-a demoralizat.
- Cum reacţionaţi la criticile celorlalţi?
- Mă deranjează foarte tare. Să zicem că am foarte mult succes. Astăzi, am puţini critici. Aşa se întâmplă când ai succes. Dar când nu ai succes, este foarte dificil cu criticii. În orice caz, eu nu iubesc criticile negative. Narcisismul meu este normal. O critică negativă îmi provoacă suferinţă.
- Care au fost autorii care v-au inspirat de-a lungul timpului?
- Noi avem o problemă importantă în Franţa. Dacă sunt întrebat care este autorul pe care îl prefer şi spun Marcel Proust, sunt considerat un intelectual pretenţios, dar dacă nu spun, sunt considerat un imbecil ignorant. Deci, avem două variante. O să spun Marcel Proust, pentru că este cel mai important, şi apoi Alexandre Dumas şi Lev Tolstoi. Pentru mine, romanul ideal este o poveste de Alexandre Dumas narată de Lev Tolstoi.
- Aceştia sunt autorii care „v-au deschis uşa” către literatură?
- Da, sunt. Tolstoi, Dumas sunt cei mai buni în literatură, după Proust. Cei ce ne deschid uşa în literatură, în general, rămân cei mai importanţi. Apoi, pot spune că admir foarte mulţi scriitori, dar am o predilecţie către cei care mi-au deschis uşa.
- Aţi citit cărţi scrise de autori români?
- Eu cunosc ceea ce cunosc, de altfel, toţi francezii. Fac parte din generaţia care l-au admirat pe Ionesco (Eugène Ionesco, n.r.), pe Cioran (Emil Cioran, n.r.). Sunt şi autori recenţi. În special, o româncă ce stă în Franţa şi scrie în franceză, Liliana Lazăr. Scrie foarte bine. A scris „Terre des affranchis”. România a dat „monştri” literari, precum Ionesco, Cioran, care au acaparat totul. Pentru noi, România literară asta înseamnă. Nu este drept, pentru că sunt şi alţi scriitori români.
- Dar Mircea Cărtărescu, Norman Manea? Aceştia sunt printre autorii români foarte traduşi.
- Îi cunosc, dar acestea nu sunt primele nume care îmi vin în minte, pentru că Ionesco şi Cioran sunt mult mai cunoscuţi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
