Poezia română post-Revoluţie stă foarte bine la capitolul reflectării trăirilor maternale/paternale, la liricizarea înmuguririi fiinţei umane. Dorm dar stau cu tine (Editura Charmides), placheta Denisei Duran, este cea mai sinceră şi mai sensibilă apărută în această direcţie. Nu întotdeauna sinceritatea şi sensibilitatea sunt mărci ale unei literaturi de calitate, cum se ştie. Majoritatea poemelor-notaţie de aici sunt dublate de o remarcabilă inteligenţă emoţională, însă. În loc să pălăvrăgească despre minunăţia e de copil, poeta pune la treabă miracolul relaţiei mamă-bebelaşă şi îi trasează un contur artistic. Ca la Ion Creangă, aici este vorba despre bebeluşul universal, nu despre o anumită fetiţă fetişizată de părinţi isterizaţi. De la particular se realizează proiecţia în universal, condiţie a artei adevărate. Dar, aşa cum particularul fără valenţe universale sfârşeşte ca reportaj, aşa şi universalul fără ancorare în particular devine apă dublu distilată aseptică şi impersonală. Aşadar, aici mama spune rugăciunea în locul micuţei – ca şi cum ar spune-o ea, sfătuieşte bunica -, iar fiecare gest, privire, gângurit este plin de semnificaţie. Pofta de comunicare, tactilă şi gângurită, până una alta, este imensă. Relaţia mamă fiică este subtilă, fină şi parcă reciproc admirativă. Dragostea este ardentă, dar nu kitschoasă, ci vibrantă. După efortul primei ridicări în funduleţ şi oboseala în care sfârşeşte curiozitatea nesăţioasă, mama se înduioşează: „Mai puiuţ de-atât nu va fi niciodată”.
Este o surpriză acest volum al Denisei Duran, căci anterior ea se afirmase cu o poezie inteligentă, informată teoretic şi adesea îmbibată de un scepticism când întristat, când caustic. Ceea ce caracterizează versurile ei era o detaşare aproape ştiinţifică de realitatea poetizată. Inteligentă este şi colaborarea cu Floarea Ţuţuianu. Artista a inserat în volum imagini alb-gri realizate cu diverse tehnici. Fotografiile ce surprind diverse părţi ale corpului bebeluşei sunt feliate, alunecate, suprapuse ori combinate cu desene naive ori cu obiecte geometrice. Ideea este relevarea artisticităţii fragilului, fragedului şi inocentului.
În toate aceste poeme nu transpare vreodată epuizarea sau iritarea ţipătoare a copilului. În poezia română bebeluşia şi maternitatea/paternitatea sunt anvelopate în muzicalitate şi radiaţie paradisiacă. Poeticitate, aşadar, ce poate fi şi poetică dacă scriitorul surprinde cu acuitate analogii inexplicabile: „În timp ce doarme, oftează uneori de mulţumire şi liniştire: de două/ ori, scurt. Nu o dată şi lung, de oboseală şi griji, ca oamenii mari”.
Aş putea foarte bine boteza acest tip de scriitură ca poezie-traducere. Cam aşa ceva aveau în vedere şi romanticii de fază secundă: arta ca descifrare a mesajelor universului-hieroglifă. Pentru proaspăta mamă, copilaşul nu este doar centrul universului, ci universul în sine: „Când e supărată şi plânge de ceva timp, bombănind singură la ea în pătuţ, începe să strige tot mai clar şi mai tare: maaa-ma!, maaa-ma! Mama nu e un cuvânt, e un strigăt de ajutor”.
Aşadar, Denisa Duran nu inovează mijloacele poetice, ea recurgând la acel juste millieu care încă le plăcea clasiciştilor la apariţia impresioniştilor, adecvare ce poate exprima limpede un mesaj puţin poetizat în detaliu până acum. Metoda este behavioristă, dar se autodepăşeşte prin surprinderea unor momente delicate, fragile şi sublime ce pun în valoare splendoarea fiinţei umane ingenue. Această viziune romantic-rousseauistă este completată de fineţea cu care mama traduce gesturile, gângurelile şi chemările copilei. Atractivitatea poeziei derivă din simbioza între două fiinţe ce (re)descoperă lumea şi îşi găsesc noi sensuri una prin cealaltă. O poezie a relaţionării, corespondent extern al poeticii relaţionării ţupiene.
După bebeluşenie începe faza copilărelilor, cu invenţii de limbaj şi o viziune originală a lumii. Spectuaculoasă este şi faza a doua, dar mai subtilă se dovedeşte prima, comunicarea efectuându-se tactil şi pre-lingvistic, aproape telepatic. Încheierea acestei faze este cuprinsă într-o metaforă pertinentă: „Azi are un an.//Mi se pare că a ieşit din bebeluşenie ca un fluture din cocon. Uşor şi mătăsos”.
Denisa Duran a ştiut să profite la modul cel mai înţelept de experienţa virginală a primei maternităţi şi de cea e bebeluşeniei. Întrebarea este cum poate rezulta poezie din ceva aparent atât de simplu după experimentele hipersofisticate ale modernismului înalt şi, mai ales, după livrescul postmodernismului românesc ori după fracturile unor douămiişti. Este această soluţie a simplităţii tandre doar o reuşită pasageră, ori merită a fi cultivată în vederea re-apropierii cititorilor de poezie? În viziunea mea, adevărata simplitate echivalează cu eleganţa, iar eleganţa se obţine greu, după îndelungi rafinări ale substanţei care stă la baza capacităţii de selecţie. Simplitate au încercat să obţină şi cei din sub-promoţia 2000+ ori gruparea pixelică, dar acolo era căinare, plictis şi înduioşare faţă de căţei şi păpădii. Treabă nu prea autentică, mai ales când se manifesta la (viitori) bărbaţi paionaţi de bere. Denisa Duran interpretează, aşadar, partitura potrivită pentru că scrie atât din cunoaştere a tehnicilor poetice, cât şi dintr-o anumită euforie a fiinţei. Chiar dacă nu toate poemele au aceeaşi intensitate a sensibilităţii şi miraculosului minimalist, unele sunt remarcabile şi împrospătează lirica actuală. Poeta şi-a demonstrat eficacitatea şi flexibilitatea instrumentului poetic şi în volumele anterioare. Acum ea confirmă capacitatea de a se reinventa, de a rămâne interesantă şi în alt registru.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
