Călătorie prin labirinturile lui Ion Mureşan
Ca în fiecare an, Editura Paralela 45 publică o antologie (Ion Mureşan, Poezii, Editura Paralela 45, 2014) cu poeme ale laureaţilor Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, care se acordă anual la Botoşani. Pe 15 ianuarie 2014, prestigiosul premiu i-a fost decernat poetului Ion Mureşan. Mai jos, puteţi citi patru poeme emblematice incluse în cartea în curs de apariţie.
Născut la 9 ianuarie 1955, în localitatea Vultureni, judeţul Cluj, Mureşan studiază istoria şi filosofia la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. În timpul studenţiei, este redactor la revistele Echinox şi Napoca Universitară. Având în vedere faptul că în acea perioadă regimul comunist „închide” marile oraşe, între 1981 şi 1988 este profesor de istorie în satul Strâmbu, judeţul Cluj. Între 1988 şi 1998, e redactor la revista de cultură Tribuna din Cluj-Napoca. După Revoluţia din 1989, la fel ca alţi scriitori, se dedică publicisticii, scriind articole de opinie, editoriale, reportaje, eseuri politice. Astfel ajunge redactor-şef al departamentului Cultură la o serie de reviste şi ziare regionale – NU, Evenimentul Zilei, Ziarul de Cluj – şi director editorial/redactor-şef la Transilvania Jurnal. Publică poezii, eseuri, recenzii în principalele reviste literare ale ţării.
Din anul 2006, este redactor-şef al revistei de cultură VERSO, editată de Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi redactor la revista Poesis International.
A publicat următoarele volume: Cartea de iarnă, poezie (1981) – Premiul Uniunii Scriitorilor din România; Poemul care nu poate fi înţeles, poezie (1993) – Premiul Uniunii Scriitorilor din România; Cartea Pierdută – o poetică a urmei, eseuri (1999) – Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor; Carnavalul din poiană, teatru pentru copii (2004) – Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor; Pahar, poezie (2007); cartea Alcool, poezie (2010) – Premiul Uniunii Scriitorilor din România şi Premiul Academiei Române; Oglinda aburită, eseuri conversaţionale (2013) – Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.
În alte ţări: Le mouvement sans coeur de l’image, poezie, Editions Belin, Paris, 2000; Acces interzis – Zugang verboten, poezie, Buroabrasch, Viena, 2008 (ediţie bilingvă, română-germană); The Book of Winter and Other Poems, University of Plymouth Press, 2011.
Este prezent în antologii de poezie apărute în Italia, Franţa, Germania, Ungaria, Serbia, SUA, Anglia etc.
În anul 2008, revista VATRA îi dedică poetului un număr întreg, sub genericul Poetul for ever – Ion Mureşan. În anul 2014, la Botoşani, i se decernează Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia.
Dă-ne nouă puterea să plângem
Iar copiilor îngeraşul le luminează actul erotic
cu un craniu de sticlă şi astfel se văd picioarele lor
subţiri şi albe tremurând
deasupra ligheanului de tablă în care carnea
ca o armată îşi strânge rândurile, îşi flutură tristele
steaguri.
Oh, dă-ne nouă puterea să plângem: ştiinţele
nu mai înfloresc,
artele, pe mari porţiuni, se usucă!
Iar copiilor îngeraşul le luminează gropile din cărţi
şi le zice: „Cu voi am cutare şi cutare plan.“
În acest fel ei se înşiră pe scăunele în apă,
de-a lungul pârâului,
îşi şterg ochii cu batistele negre. Sus, în ceruri,
şuieră funiile.
Oh, dă-ne nouă puterea să plângem: ştiinţele
nu mai înfloresc,
artele, pe mari porţiuni, se usucă!
Cântec negru
Eu cânt forţa neagră din capul meu,
la ordinul forţei negre din capul meu.
Cânt printre ceaiurile reci un cântec rece şi sec,
un cântecel care paralizează imaginaţia
la fel cum gheţarii paralizează aromele.
Acum sunt liniştit, mintea mea e limpede,
limpede şi sterilă.
Pe măsură ce cânt, imaginile se adună în cheaguri de sânge
deasupra ceştilor albe.
Aromele se subţiază ca foiţa de ţigară
şi se lipesc pe cuburile de gheaţă.
Ca timbrele.
Soarele e sus, iarba e putredă,
vremea e numai bună de cosit!
Puternic e cântecul despre forţa neagră din capul meu.
Mlaştina clocoteşte sub podele, se frământă sub scândurile subţiri.
Casa mea se scufundă.
Un roi de muşte îmi este vederea. Eu văd prin muştele negre
sălciile chircite în jurul ferestrei ca un verde păr pubian.
Papura şi trestia şi rogozul acoperă geamul. Apa unduie lin.
Lintiţa şi cucuta de baltă se întind moi pe pervaz.
Şi este un şarpe de apă.
Capul cu flori galbene se apropie prin sticlă
de capul încărunţit. Şi mâlul. Şi scoicile de lac scrâşnind subţire în pereţi.
Apoi mâlul.
Soarele e sus, iarba e putredă,
vremea e numai bună de cosit!
Aprind lampa şi îmbrac neagră cămaşă.
Deasupra acoperişului, undeva sus, mlaştina clocoteşte.
Peste un veac se aud trecând camioane grele.
Ară tractoarele roşii.
Ţiglele sună ca şi clopoţeii cereşti.
Mintea mea e din ce în ce mai limpede,
din ce în ce mai sterilă.
Acum am coborât cu totul în capul forţei negre din capul meu.
Eu sunt forţa neagră din capul forţei negre din capul meu.
Ordon: Cântă forţa neagră din capul tău!
Soarele e sus, iarba e putredă,
vremea e numai bună de cosit!
Înviere
Brusc s-a-nserat. În sfeşnic lumânarea,
pocnind, se-aprinse singură, din nou.
Trei zile L-am vegheat sub răsuflarea
de somn ce-n somn e somnului ecou.
Şi între pleoape strâns ţineam mormântul:
roşie stâncă spartă-n sur dreptunghi.
Romanii-ntre măslini dormeau urându-L,
stând ghemuiţi, cu capul pe genunchi.
La vremea cântului de miruire,
ne-am pus cenuşă-n păr şi-am plâns amar:
„O, suflete, durere-i peste fire
când părăseşti al trupului hotar!“
Nici semne nu au fost, fiindcă durerea
topeşte semnele ce vin de sus.
Dar parcă-parcă s-a-nteţit tăcerea
ce izvora din groapa lui Iisus,
iar stânca a prins apoi să vălurească,
uşor, ca apa râului în munte,
şi-un trup de abur a-nceput să crească
din piatră, ca ieşindu-ne din frunte
furnici de foc peste furnici de rouă.
Şi El a fost, n-am umbră de-ndoială:
venind spre noi a zis doar „Pace vouă!“
Iar cerul tremura, ca o petală.
Poemul alcoolicilor
Vai, săracii, vai, săracii alcoolici,
cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!
Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se
pe lângă ziduri
şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere
scrise de un şcolar stângaci.
Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate,
apropie de ei o cârciumă,
căci pentru El e uşor, ca pentru un copil
ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi
numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,
de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure
le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.
Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi
şi transpiră cumplit de atâta fericire.
Şi până la amiază oraşu-i ca purpura.
Până la amiază de trei ori se face toamnă,
de trei ori se face primăvară,
de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.
Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,
aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă
cu o caldă responsabilitate.
Şi chiar dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc,
nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,
ci pentru că inspiraţi de tinereţe
ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.
Dar, Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici!
Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului
şi îi invită pe alcoolici să privească.
(O, unde s-a mai pomenit atâta fericire pe capul unui singur om!)
Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă
decât un petec de iarbă,
tot e ceva peste fire.
Până când se scoală unul şi strică totul. Şi zice:
„În curând, în curând va veni seara,
atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!“
Atunci unul după altul se ridică de la mese,
îşi şterg buzele umede cu batista,
şi le este foarte, foarte ruşine.
Din Ion Mureşan, Poezii, Editura Paralela 45, 2014
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
