DOCUMENTAR

Politică secretă, trădare, jaf şi crimă la Hanul lui Manuc/ de Emanuel Bădescu

16 dec 2010 Ziarul Financiar

Bouquet – „Hanul Manuk la 1841”

Vezi galeria foto Politică secretă, trădare, jaf şi crimă la Hanul lui Manuc

Zidurile sale au văzut multe. Au fost martorele strălucirii şi decăderii familiei Manuk. Între ele s-a pus la cale şi s-a semnat, la 16 mai 1812, prin ignorarea absolută a Capitulaţiilor, cedarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, numit de ruşi Basarabia, de către un fals stăpân - Imperiul Otoman - unui fals apărător al drepturilor ortodocşilor români - Rusia. S-au înveselit la comediile nemţeşti ale trupei lui I.D. Ionescu. Ori au asistat la discursurile politice ale lui Alexandru Averescu, Octavian Goga, Barbu Delavrancea, Grigore Trancu-Iaşi, Iuliu Maniu . Istoria Hanului Manuk este bogată, întortocheată, fascinantă, mai ales la începuturile ei, când seamănă cu o ţesătură savantă de politică secretă, trădare, jaf şi crimă!
Celor interesaţi de amănunte picante le recomand lucrarea "Manuk bey Mizraian", operă a lui Gheorghe Bezviconi, un istoric harnic şi sagace, pe nedrept uitat de istoriografia sincer-postcomunistă.
Aici vom spune doar că Manuk, armean din Rusciuk, pe numele s[u Emanoil (Manuk) Mirzaian, a venit în Bucureşti odată cu izbucnirea Războiului ruso-turo în 1806, anul ctitoririi hanului ce-i va purta numele. Înzestrat cu inteligenţă superioară, cultură aleasă, simţ practic şi abilitate în afaceri, a reuşit să îşi creeze din mers un nume princiar şi o avere considerabilă.

Agent dublu turco-rus, a servit precumpănitor interesele Rusiei, deşi turcul îl ridicase la demnitatea de dragoman şi-i conferise în anul 1808, înşelat de aparenţe, rangul de bey de Moldova: "Ca răsplată pentru devotamentul său îi hărăzesc titlul de prinţ al Moldovei şi doresc ca pe viitor să adâncească strădania lui în slujba mea". Dacă n-ar fi fost însăşi opinia celor înşelaţi, sultanul Mahmud II şi marele vizir Mustafa Bairaktar, aş fi considerat textul citat ca pe un exemplu unic de cinism! Nu mai spun că în perioada septembrie-decembrie 1808 dumnealui Manuk a fost chiar domnitor nominal, adică domnitor neuns de mitropolit, deci superior unui caimacam. Îl reprezenta pe Sultan, dar îl servea pe Ţar. Nu cunosc altă culme a ipocriziei!

Fugit în mare taină din Constantinopol, în urma căderii în dizgraţie a protectorului său Mustafa paşa, agentul dublu a revenit în Bucureşti în 1809, spre ghinionul românilor moldoveni. După încheierea păcii, la 16 mai 1812 - când Principatele Române au fost lipsite de domnitori -, ţarul Alexandru I l-a înnobilat cu titlul de cavaler al Ordinului Sf. Vladimir şi l-a numit consilier de stat.

După un periplu prin Ardeal, Manuk s-a retras obosit de atâtea trădări în noua gubernie Basarabia, ocupând conacul familiei Arbore din noua capitală Chişinău. Îşi făcuse datoria faţă de stăpân, numai că, în 1812, abuzase ilegal de titlul de prinţ al Moldovei: nu mai era "domn" de trei ani şi jumătate!

S-a stabilit la Hânceşti. Cumpărase vechea moşie boierească nu de la boierul moldav Cogâlniceanu, rămas la Iaşi, ci de la amanta Ţarului, prinţesa Dolgorughi, stăpână peste noapte a unui întreg ţinut rechiziţionat. Manuk a trebuit să scoată din pungă 300.000 de galbeni, sumă care a intrat în posesia drăgălaşei prinţese. Acolo, la Hânceşti, a construit un castel cu arhitectură bizară, unele odăi fiind pictate de Aivazoski cu teme marine.

S-a bucurat mai puţin de un an de frumuseţea castelului, un spion otoman reuşind să-l otrăvească. În ziua aceea, de 20 iunie 1817, se împlineau exact cinci ani de când Mahmud al II-lea îl condamnase la moarte pentru înaltă trădare. Trădătorul murise în chinuri, dar Moldova a rămas tot înjumătăţită!

Câtă vreme a trăit Manuk, hanul a prosperat în mod aproape miraculos. Posedând o curte suficient de spaţioasă pentru a putea adăposti convoaiele comerciale în trecere prin Capitală, el a servit ca loc de refugiu pentru "taxiduri". După moartea lui Manuk, situaţia s-e schimbat încetul cu încetul. Epitropii au arendat numeroasele moşii ale familiei, ca să scoată şi ei un ban, iar hanul avea "mai mulţi stăpâni, semn rău prevestitor de pagubă grea". Călătorii de vază, precum contele ruso-italian Anatol Demidov, deşi nu-l ocolesc, au puţine cuvinte de laudă pentru confortul şi aspectul său.

În fine, cutremurul din 1838 îl loveşte cumplit. Arhitectonul Feiser, constatând stricăciunile, cere Sfatului Orăşenesc "ca să îndatoreze chiriaşii acelei părţi dinspre Vadul Sacagiilor a ieşi din locuinţele lor, spre depărtarea primejdiei ce-i ameninţă starea proastă a pomenitelor ziduri". Din documentele publicate de George Potra se poate deduce o anumită insistenţă din partea autorităţilor, fapt ce l-a determinat pe Murat Manuk, nepotul şi moştenitorul direct al fondatorului, să vândă în 1842 hanul pitarului Dimitrie Economu şi asociaţilor săi Lambru Vasilescu şi Gheorghe Iconomidis.

Dar afacerile, în loc să se îndrepte, au înregistrat un regres resimţit, în primul rând, de către han. Pictorul Auguste Lancelot s-a simţit adânc ofensat în ca­litatea sa de oaspete: "Oamenii cu nervii delicaţi şi cu pielea subţire vor face bine să nu intre în acest han. Aşa cum este el acuma, e locul de întâlnire a chirigiilor transilvăneni, tolbaşilor germani, speculanţilor mărunţi turci, bulgari şi greci, a tuturor călătorilor cu bani puţini, precum şi a meseriilor fără nume, cărora nu le place lumina zilei". În ultima frază se referea la tâlhari...

Viziunea lui Lancelot era tributară, neîndoielnic, romantismu­lui târziu. Întâlnim în reclame oameni opuşi manierei cârcotaşe a francezului, indivizi practici, preocupaţi de o imagine cât mai favorabilă în rândul clienţilor. Doctorul Iosef Auerbach se recomanda astfel: "După ce mulţi ani am practicat în Belgradul tran­silvan ca doftor în mediţin şi care acuşa aflându-mă aicea, în capitala Bucureşţiului, dau nădejde de un desăvârşit practis de mediţin şi mă recomandez tutulor pătimaşilor oameni în toată ramura ştiinţei de mediţin ca să le dau deplinul ajutor doftoricesc." Alt client al hanului, "un păsarar din Hamburgia", îşi anunţa onor clienţi că vinde "papagali care imitează şi repetă acele­iaşi vorbe ce pronunţă omul în mai multe limbi".

Din nefericire, vremurile noi aduc şi schimbări de concepţie. Hanurile de modă veche, pentru a rezista concurenţei, dar şi epidemiei de demolare care a bântuit în a doua jumătate a secolului trecut, trebuiau primenite şi rebotezate. În 186l Hanul Manuk este scos la mezat de autorităţi si cumpărat de Lambru Vasilescu, un patriot care se grăbeşte să-1 boteze Hotei Dacia, considerând că denumirea de han devenise caducă.

După un deceniu, folosit pentru diverse transformări şi modernizări, jurnalele bucureştene anunţă inaugurarea Mare­lui Hotel Dacia. Dispunea de 20 de odăi la parter şi 107 odăi la etaj, 23 pră­vălii şi 15 pivniţe. În curtea pavată "prea frumos" cu... piatră de râu, funcţiona o cafenea pentru "trecătorii muşterii". Marele hotel dispunea şi de două "saloane" spaţioase, într-unul producându-se trupa lui I.D. Ionescu. "După fiecare danţ, se juca câte o chansonetă, iar la miezul nopţii avea loc marele cancan. Hărmălaia - spune Papazoglu - se auzea până în Dobroteasa, stricând somnul cocoşilor, care cântau la ore nepotrivite". Câţiva ani, acolo s-au ţinut baluri mascate frenetice, gustate de public şi pentru că orchestra de acompaniament era condusă de popularul violonist Ludovic Wist, profesor de muzică la "Conservatorul de peste drum de Sfântul Dumitru".

La început de secol 20 şi în următoarele trei decenii, "salonul", devenit "Sala Dacia", a însemnat un punct de atracţie exclusiv pentru amatorii de politică. Discursurile unor mari oameni politici şi mari oratori, precum Tache Ionescu, Barbu Delavrancea şi Octavian Goga, au rămas exemplare prin frumuseţea şi logica lor impecabilă, prin patriotismul lor constructiv, verificat şi verificabil în actele guvernării. Nu doar o dată, soluţiile de întărire a României Mari au fost găsite la aceste întruniri, ţinute în locul unde Ţarul obţinuse în mod samavolnic jumătate din Moldova. Era o frumoasă recompensă a destinului. Dar şi ruşii şi-au luat revanşa. Din cele două edificii, România Mare şi Hanul Manuk, numai hanul a rămas în picioare şi cu perspective de viitor.

EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Romåne. Licen]iat în istorie la Universitatea Bucure[ti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele "Formula AS", "Lumea Magazin", "Magazin Istoric" [i la "Ziarul de Duminic`". A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia - Bucureşti [i Imnurile na]ionale la romåni. Este şi coautor al volumelor Scurtă istorie a regalităţii în România, Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspiraţia securităţii, Bucure[tii \n imagini \n vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 17.12.2010

 
Cuvinte cheie:
hanul lui Manuc

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

zf.ro
Abonează-te la Închide