Charles Chaplin
Viaţa mea
Editura Nemira
Traducere de Monica Andronescu. Colecţia Yorick.
Prima traducere integrală în româneşte, o poveste cu lumini şi cu multe umbre: de la copilăria petrecută într-o sărăcie lucie la preţul celebrităţii. Document inestimabil al unui destin personal şi al istoriei artelor, cartea lui Chaplin, geniu al cinematografiei, este totodată cartea unei epoci strălucit evocate.
„Aşa era Londra copilăriei mele, Londra toanelor şi a dimineţilor mele: îmi amintesc Lambeth în zilele de primăvară; îmi amintesc lucruri şi incidente mărunte; îmi amintesc o călătorie împreună cu mama, sus, în vehiculul tras de cai, încercând să atingem tufele de liliac pe lângă care treceam; îmi amintesc nenumăratele bilete de transport colorate, portocalii, albastre, roz şi verzi, care se împrăştiau pe trotuar când tramvaiele se opreau; îmi amintesc de florăresele rubiconde de la colţul podului Westminster, făcând vesele boutonnières, cu degetele lor îndemânatice manevrând brocartul şi feriga tremurătoare. Îmi amintesc de mirosul umed de la trandafirii proaspăt stropiti (...) Din astfel de lucruri mărunte cred că s-a născut sufletul meu.”
„Când am ajuns acasă în Beverly Hills, veştile de la studio au fost încurajatoare. Timpuri noi era un mare succes. Dar din nou trebuia să înfrunt întrebarea deprimantă: Să mă apuc de un alt film mut? Ştiam prea bine că riscam mult. Tot Hollywoodul abandonase filmul mut şi eu eram singurul care mai rămăsese. Avusesem noroc până acum, dar să continui, având sentimentul că arta pantomimei se demoda, era absolut descurajant. În plus, nu era deloc uşor să găseşti un subiect de film mut care să reziste o oră şi patruzeci de minute, traducând ironia în gest şi creând glume vizuale la fiecare şase metri de peliculă, pe aproape două mii cinci sute de metri de peliculă… Un alt gând era că, dacă m-aş fi apucat de un film vorbit, oricât de bun ar fi fost, tot n-avea cum să depăşească măiestria artistică a filmelor mele mute. Mă gândeam la posibile voci pentru vagabond. Dacă să vorbească monosilabic sau doar să mormăie ceva. Dar n-avea niciun sens. Dacă aveam să vorbesc, intram în rândul celorlalţi actori.
Cu aceste triste probleme mă luptam zilnic. Eu şi Paulette eram căsătoriţi deja de un an, dar apăruse o ruptură care începea să se adâncească. În mare parte se datora crizei mele personale şi faptului că eram atât de absorbit încercând să găsesc soluţii ca să lucrez. Totuşi, după succesul din Timpuri noi, Paulette a fost angajată de Paramount pentru mai multe filme. Dar eu nu puteam nici să lucrez, nici să joc. În starea asta de tristeţe, m-am hotărât să merg la Pebble Beach, cu prietenul meu Tim Durant. Poate că acolo puteam lucra mai bine. Peeble Beach, aflată la vreo sută cincizeci de kilometri de San Francisco, era un loc sălbatic, deprimant şi, prin urmare, cam sinistru. Eu l-am botezat «sălaşul sufletelor rătăcite». I se mai spunea şi «La Mila Şaptesprezece».
Prin pădurile din zonă erau căprioare şi multe case pretenţioase nelocuite puse în vânzare. Copaci căzuţi putrezeau pe câmpie, plini de carii, peste tot erau iederă otrăvitoare, tufe de leandri şi mătrăgună – un peisaj numai bun pentru duhuri rele. Cu faţa la ocean, construite pe stânci, erau câteva case elaborate, ocupate de milionari. Partea asta era cunoscută drept Coasta de Aur. L-am cunoscut pe Tim Durant la una dintre partidele noastre de tenis duminicale, unde mi l-a prezentat cineva. Tim era foarte bun la tenis şi jucam mult împreună. Tocmai divorţase de soţia lui, fiica lui E. F. Hutton, şi venise în California ca să încerce să se desprindă de toate. Tim era un om înţelegător şi am devenit buni prieteni. Am închiriat o casă la mai puţin de un kilometru de ocean. Era umedă şi deprimantă, iar când aprindeam focul, toată camera se umplea de fum.
Tim cunoştea multă lume în Pebble Beach şi, când el se ducea în vizită, eu încercam să lucrez. Zile întregi am stat singur în bibliotecă sau m-am plimbat prin grădină, încercând să găsesc o idee, fără niciun rezultat. În cele din urmă, am lăsat grijile deoparte şi am început să merg cu Tim în vizite, la câţiva dintre vecinii noştri. Mi se părea adesea că ar fi personaje bune pentru povestiri scurte, în genul lui Maupassant.
O casă mare, deşi confortabilă, îţi dă un sentiment straniu şi îţi lasă un gust trist. Gazda noastră, un bărbat plăcut, vorbea tare, întruna, în timp ce soţia lui stătea şi nu scotea un cuvânt. De când le murise copilul, în urmă cu cinci ani, rareori vorbea sau zâmbea. Singurele ei cuvinte erau «bună seara» şi «noapte bună». Într-o altă casă, construită pe stâncile înalte şi dând spre mare, trăia un scriitor care-şi pierduse soţia. Se pare că, pe când se afla în grădină şi făcea fotografii, ar fi făcut un pas greşit în spate. Când s-a dus s-o caute, soţul n-a mai găsit decât trepiedul. N-a mai fost găsită niciodată. Surorii lui Wilson Mizner nu-i plăceau vecinii, care aveau un teren de tenis chiar lângă casa ei şi ori de câte ori jucau tenis ea aprindea focul, aşa încât valuri de fum năpădeau curtea. Familia Fagan, un cuplu în vârstă, extrem de bogat, organiza întâlniri cu discuţii complicate în fiecare duminică. Consulul nazist pe care l-am întâlnit aici, un tânăr blond, cu maniere elegante, se străduia din răsputeri să fie simpatic. Dar eu l-am ţinut la distanţă. Din când în când, petreceam câte un weekend la John Steinbeck. Avea o casă micuţă, lângă Monterey. Era în pragul succesului, tocmai scrisese Tortilla Flat şi o serie de povestiri scurte. John lucra dimineaţa şi scria în medie două mii de cuvinte pe zi, adică vreo cinci pagini. Am fost uimit să văd cât de curate erau paginile lui, de-abia dacă făcea din loc în loc câte o corectură. Îl invidiam.
Voiam să ştiu cum lucrează scriitorii şi cât de mult pot scrie într-o zi. Thomas Mann scria în medie patru sute de cuvinte pe zi, Lion Feuchtwanger dicta aproximativ două mii, Somerset Maugham scria cam o pagină pe zi, doar ca să nu-şi iasă din mână. H.G. Wells scria în medie o mie de cuvinte, Hannen Swaffer, jurnalistul englez, scria între patru mii şi cinci mii de cuvinte pe zi. Criticul american Alexander Woollcott scria câte un articol de şapte sute de cuvinte în cincisprezece minute, apoi juca un poker – eram de faţă când s-a întâmplat. Hearst scria un editorial de două mii de cuvinte într-o seară. Georges Simenon a scris un roman scurt într-o lună – şi de o calitate literară excelentă. Georges mi-a spus că se trezeşte la cinci dimineaţa, îşi face cafeaua, apoi se aşază la birou şi se joacă puţin cu o mingiuţă galbenă, cât o mingie de tenis, şi se gândeşte. Scrie cu stiloul şi, când l-am întrebat de ce are un scris atât de mic, mi-a răspuns: «E mai puţin obositor pentru încheietura mâinii».
Cât despre mine, dictam aproximativ o mie de cuvinte pe zi, ceea ce în medie însemna cam trei pagini de dialog pentru film. Familia Steinbeck n-avea servitori, soţia lui se ocupa de toate. Era o căsnicie minunată şi eu m-am ataşat foarte tare de ea. Discutam destul de mult şi, vorbind despre Rusia, John a spus că singurul lucru pe care l-au făcut comuniştii a fost abolirea prostituţiei. – Asta e până la urmă o problemă personală, am zis eu. Păcat! E singura profesie care-ţi dă adevărata valoare a banilor, şi încă una foarte onestă – de ce să nu aibă şi ea un sindicat?”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
