Considerat cel mai mare scriitor israelian contemporan, Amos Oz s-a nascut la Ierusalim in 1939. Debuteaza in 1965, cu o culegere de povestiri, Acolo unde tipa sacalii, urmata, in 1966, de romanul Altundeva, poate. In 1968, publica Sotul meu, Michael, roman tradus in peste douazeci de limbi si ecranizat in 1976, in regia lui Dan Wolman. In 1987, apare romanul Cutia neagra, bestseller in Israel, Europa si America, tradus in peste douazeci de limbi si recompensat cu prestigiosul Prix Femina Etranger. Pe langa romane, dintre care mai amintim Sa cunosti o femeie (1989), Sa nu pronunti noapte (1994), Pantera din pivnita (1995), Aceeasi mare (1999), Viata si moarte in versuri (2007), Oz semneaza numeroase volume de eseuri. Volumul autobiografic Poveste despre dragoste si intuneric (2003) - in curs de aparitie la Humanitas Fiction, in colectia "Raftul Denisei", in traducerea Ligiei Ilin - evoca istoria personala a naratorului, Ierusalimul deceniilor cinci si sase si framantarile unei natiuni stravechi, care isi redefineste identitatea.
Din cartierul nostru, Kerem Avraham, puteai ajunge in lumea larga fie luand autobuzul 3A, care oprea in strada Zephaniah, langa gradinita doamnei Hasia, fie luand autobuzul 3B, care oprea la celalalt capat al strazii Amos, la coltul dintre strazile Geulah si Malachi. Lumea larga insasi se intindea intre Calea Jaffa, in jos pe Calea Regele George V, catre Manastirea Ratisbonne si Cladirile Agentiei Evreiesti, pe strada Ben Yahuda si in jurul ei, pe strada Hillel si strada Shammai, in jurul cinematografelor Studio si Rex, care erau in josul Caii Printesei Mary, precum si in sus pe Calea Julian, care ducea la hotelul Regele David.
La intersectia dintre Calea Julian, strada Mamilla si Calea Printesei Mary era intotdeauna un politist energic in pantaloni scurti si cu brasarde albe. Domnea cu mana de fier peste o insulita de ciment adapostita sub o umbrela de tabla. Din varful insulei sale, politistul dirija traficul, zeu atotputernic inarmat cu un fluier strident; mana lui stanga oprea traficul, iar dreapta il elibera. De la aceasta intersectie lumea larga se intindea si continua spre centrul comercial evreiesc de sub zidurile Orasului vechi, si uneori prelungirile ei ajungeau pana la partile arabe din jurul Portii Damascului, pe Calea Sultanul Suleiman, si chiar in bazarul dinauntrul zidurilor.
In fiecare dintre aceste expeditii tanti Greta ma tara prin doua-trei magazine de imbracaminte si in fiecare ii placea sa puna pe ea, sa scoata si sa puna iar pe ea, in intimitatea unei cabine de proba, o multime de rochii frumoase si o serie de fuste, bluze si camasi de noapte minunate si un vraf de capoate viu colorate pe care le numea "negligees". Odata a incercat chiar si o blana: privirea din ochii chinuiti ai vulpii ucise m-a ingrozit. Chipul vulpii mi-a tulburat sufletul, pentru ca arata viclean si in acelasi timp sfasietor de nefericit.
Si nu cumpara niciodata nimic. In orice caz, din toate excursiile in care am fost cu ea pe post de escorta, arbiter elegantiarum si confident se intorcea cu mainile goale. Poate ca nu avea destui bani. Poate ca acele cabine de proba cu draperii din toate magazinele cu imbracaminte femeiasca din Ierusalim erau pentru tanti Greta ceea ce era pentru jerpelita printesa-papusa castelul vrajitorului, pe care il construiam pentru ea din caramizi, la marginea rogojinii.
*
Pana ce intr-o zi, o zi de iarna cu vant puternic, cu mormane de frunze fosnitoare care se invartejeau in lumina cenusie, tanti Greta si cu mine, mana-n mana, am ajuns la un magazin de imbracaminte splendid si mare, poate ca pe una dintre strazile arabilor crestini. Ca de obicei, tanti Greta, incarcata cu un morman de capoate, camasi de noapte si rochii viu colorate, a disparut in cabina de proba, asta insa dupa ce mi-a dat un pupic lipicios si m-a pus sa o astept pe un taburet din fata singuraticei ei celule de detentie, care era aparata de o draperie groasa. Acum promite-mi ca nu pleci nicaieri, in niciun caz, Doamne fereste, doar sezi aici si ma astepti, si mai ales nu vorbi cu vreun strain pana ce iese iar tanti Greta, mai frumoasa ca oricand, si daca esti cuminte o sa capeti o surpriza de la tanti Greta, ia ghici ce e!
Pe cand sedeam si o asteptam, cu tristete, insa ascultator, dintr-odata o fetita a trecut pe acolo cu pasi maruntei, imbracata ca de carnaval, sau poate ca doar impopotonata. Era foarte tanara, dar mai in varsta ca mine (aveam pe atunci trei ani si jumatate, sau poate ca aproape patru). O clipa mi s-a parut ca si-a dat cu ruj, dar cum era cu putinta? Si ii facusera un fel de piept ca al femeilor, cu sant pe mijloc. Forma taliei si a soldurilor ei nu era de copil, ci ca o vioara. Am reusit sa vad pe piciorusele ei ciorapi de nailon cu dunga, care se terminau intr-o pereche de pantofi rosii ascutiti si cu tocul inalt. Nu mai vazusem niciodata o astfel de femeie-copil: prea mica pentru o femeie si prea gatita pentru o copila. Asa ca m-am ridicat, fascinat si uluit, si m-am luat dupa ea ca sa vad ce vazusem, sau mai degraba ce nu vazusem, pentru ca fata tasnise dinspre bara cu fuste din spatele meu si trecuse pe langa mine foarte repede. Voiam sa o vad de aproape. Voiam ca ea sa ma vada pe mine. Voiam sa fac sau sa zic ceva care sa o faca sa ma bage in seama: aveam deja un mic repertoriu care putea smulge strigate de admiratie de la adulti, si vreo doua care functionau de minune si la copii, mai ales la fetite.
Fetita cea gatita a plutit lin intre siruri de rafturi incarcate cu baloturi de tesaturi si a disparut intr-o trecere ca un tunel, strajuita pe ambele parti de trunchiuri inalte de copaci cu ghirlande de rochii, cu crengile aproape rupte de povara frunzisului lor de tesaturi viu colorate. In ciuda greutatii lor, aceste trunchiuri puteau fi rotite cu o impingere usoara.
Era o lume a femeilor, un labirint intunecat si inmiresmat de carari calde, un labirint profund si seducator, matasos si catifelat, care se ramifica in si mai multe cai strajuite de rochii. Mirosurile de lana, naftalina si flanel se amestecau cu o nuanta vaga de arome nedefinite care pluteau printr-un desis de rochii, pulovere, bluze si fuste, esarfe, saluri, lenjerie, capoate si tot soiul de corsete si portjartiere, jupoane si camasi de noapte, jachete cu bluze asortate, mantouri si blanuri, in vreme ce matasea fosnitoare se unduia ca o briza blanda.
Ici si colo, cabine mici si intunecate invaluite in draperii intunecate se cascau in calea mea. Ici si colo, la capatul unui tunel serpuit clipea un bec chior. Ici si colo se deschideau tainice alei dosnice, alcovuri, carari inguste si intortocheate din jungla, mici nise, camere de proba inchise si tot soiul de dulapuri, rafturi si tejghele. Si erau multe colturi ascunse dupa paravane sau draperii groase.
Pasii copilei cu tocuri inalte erau foarte iuti si siguri, ti-ta-tak, ti-ta-tak (in infierbantarea mea auzeam "la taifas, la taifas", sau, batjocoritor, "tanc pitic, tanc pitic"), deloc ai unei fetite, si totusi vedeam bine ca e mai scunda decat mine. Am indragit-o pe loc. Ravneam din toata fiinta mea, cu orice pret, sa-i fac ochii sa se deschida larg de admiratie.
Am iutit pasul. Aproape ca alergam dupa ea. Cu sufletul cufundat in basme cu printese spre care cavalerii ca mine galopeaza sa le salveze din coltii balaurilor sau de farmecele vrajitorilor rai, trebuia sa o depasesc, sa ma uit bine la chipul acestei hamadriade, poate ca sa o salvez un pic, sa rapun pentru ea un balaur sau doi, sa-i dobandesc recunostinta vesnica. Mi-era teama ca o sa o pierd pe vecie in intunericul labirintului.
Dar n-aveam cum sa stiu daca fata care isi vedea cu atata sprinteneala de calea ei serpuita prin padurea de haine observase sau nu ca un cavaler temerar se atine pe urmele ei, lungindu-si pasii cei mititei ca sa nu ramana in urma. Daca da, de ce n-a dat nici un semn: nici macar o data nu s-a intamplat sa intoarca spre mine capul sau sa se uite in jur.
Brusc, micuta zana s-a aplecat sub un pom ramuros cu haine de ploaie, l-a agitat incolo si incoace si pe data a disparut din fata mea, inghitita de frunzisul lui des.
Inundat de o bravura ce nu ma caracteriza, electrizat de cutezanta cavalereasca, m-am aruncat fara teama dupa ea in desisul de tesaturi si, inotand impotriva curentului, mi-am croit drum prin gramada de vesminte fosnitoare. Si asa, in cele din urma, gafaind de emotie, am iesit - aproape poticnit - intr-un fel de luminis din padure slab luminat. Aici am hotarat sa astept oricat va fi nevoie mica hamadriada, al carei sunet si, intr-adevar, al carei parfum imi inchipuiam ca le pot percepe printre ramurile cele mai apropiate. Aveam sa-mi risc viata luptand cu mainile goale cu vrajitorul care a inchis-o in beciul lui. Aveam sa inving monstrul, sa sfaram lanturile de fier de la mainile si de la picioarele ei, sa o eliberez si apoi sa stau deoparte, cu capul aplecat, cu modestie tacuta, si sa-mi astept rasplata care nu va intarzia, si lacrimile ei de recunostinta, dupa care nu stiam ce o sa urmeze, dar stiam ca va veni cu siguranta si ca ma va coplesi.
*
Era micuta, ca un pui de gaina, cu trupul fragil ca un bat de chibrit, aproape un prunc; si avea o cascada de bucle castanii. Si pantofi rosii cu tocuri inalte. Si o rochie de femeie, cu decolteu adanc, care dezvaluia un piept de femeie, cu un sant de femeie adevarat. Si avea buze late, vopsite intr-un rosu tipator.
Cand mi-am adunat in sfarsit curajul sa ma uit la fata ei, o despicatura rautacioasa, batjocoritoare, s-a ivit brusc intre buzele ei, un fel de zambet schimonosit si veninos, care dezvelea dintisori ascutiti printre care a sclipit deodata un incisiv din aur. Un strat gros de pudra impestritat cu insule de rosu ii acoperea fruntea si ii albea obrajii groaznici, care erau un pic trasi, scobiti ca aceia ai unei vrajitoare rele, ca si cum si-ar fi luat brusc chipul vulpii ucise, acel chip care paruse in acelasi timp rautacios si sfasietor de trist.
Acea copila nedefinita, zana cea iute de picior, nimfa fermecata pe care o urmarisem ca vrajit de-a lungul si de-a latul padurii, nu era deloc copil. Nu era nici zana si nici hamadriada, ci o femeie aproape batrana cu un aer sardonic. O pitica. O micuta cocosata. De aproape, fata ei avea ceva dintr-o cioara cu ciocul incovoiat si ochii ca margelele. Mie mi se parea inspaimantatoare, chircita, zbarcita, cu un gat batran plin de riduri si maini pe care le-a desfacut deodata larg si le-a intins spre mine, cu un hohot de ras gros, groaznic, ca o vrajitoare care probabil incerca sa ma atinga ca sa ma prinda in capcana, cu degetele osoase, zbarcite, ca ghearele unei pasari de prada.
Pe loc m-am intors si am zbughit-o, cu rasuflarea taiata, ingrozit, suspinand, am fugit, prea incremenit ca sa strig, am fugit, tipand inauntrul meu un tipat inabusit, ajutor, ajutati-ma, am fugit nebuneste prin tunelele fosnitoare in intuneric, ratacindu-ma, pierzandu-ma din ce in ce mai mult in labirint. Niciodata pana atunci sau de atunci incoace n-am mai simtit asa groaza. Descoperisem secretul cumplit ca nu e copil, ca e o vrajitoare travestita in copil, si acum n-o sa ma mai lase sa scap cu viata din padurea ei intunecata.
Tot fugind am nimerit deodata la o intrare mica, cu o usa de lemn care nu era nici deschisa, nici inchisa, de fapt nu era o usa de inaltime normala, ci o deschizatura joasa, ca un cotet de caine. M-am tarat inauntru cu ultima rasuflare si m-am ascuns acolo de vrajitoare, blestemandu-ma singur, de ce n-am inchis dupa mine usa ascunzisului? Dar eram paralizat de oroare, prea speriat ca sa ies fie si pentru o clipa din adapostul meu, prea incremenit ca macar sa intind mana si sa inchid usa in spatele meu.
Asa ca m-am ghemuit intr-un colt al acestei custi, care probabil ca era doar un loc de depozitare, un fel de spatiu triunghiular inchis de sub o scara. Acolo, printre niste nedeslusite tuburi de metal rasucite si lazi care se sfaramau si teancuri de tesaturi mucegaite, strans in mine si incovrigat ca un fetus, acoperindu-mi capul cu mana, cu capul inghesuit intre genunchi, incercand sa-mi sterg propria existenta, sa ma retrag in propriul pantec, am zacut tremurand, transpirand, necutezand sa respir, grijuliu sa nu-mi scape nici macar un chitcait, inghetat de spaima din cauza respiratiei mele ca niste foale, care avea sa ma tradeze in curand, de vreme ce trebuie sa se auda de afara.
In mai multe randuri mi s-a parut ca aud cum se apropie tacanitul tocurilor ei, "iuda mori, iuda mori, iuda mori", ma urmarea cu chipul ei de vulpe ucisa, iat-o acum, chiar deasupra mea, in orice clipa poate sa ma prinda, sa ma traga afara, sa ma atinga cu degete care la pipait sunt ca de broasca, sa orbecaie dupa mine, sa ma raneasca, si dintr-odata o sa se ghemuiasca deasupra mea, razand cu dintii ei ascutiti, si o sa-mi injecteze in sange cine stie ce vraja ingrozitoare, ca sa ma prefaca pe loc intr-o vulpe ucisa. Sau in piatra.
Dupa sapte ani a trecut pe acolo cineva. Cineva care lucra in magazin? Mi-am tinut respiratia si mi-am inclestat pumnii. Dar omul nu mi-a auzit inima bubuind. A trecut repede pe langa cusca mea si din mers a inchis usa si fara sa vrea m-a inchis inauntru. Acum eram incuiat aici. Pe vecie. In intuneric deplin. Pe fundul unui ocean pasnic, tacut.
Nu mai fusesem in asa intuneric pana atunci, si nici de atunci. Nu era bezna noptii, care de obicei este un intuneric albastru inchis, in care de obicei poti deslusi diferite licariri, stele si licurici, felinarele drumetilor din departare, fereastra unei case, ici si colo, si orice puncteaza intunericul noptii, in care poti intotdeauna sa calatoresti de la un bloc de intuneric la altul cu ajutorul diferitelor licariri si palpairi si sclipiri, si intotdeauna poti sa incerci sa bajbai prin intuneric dupa niste umbre care sunt un pic mai intunecate decat noaptea insasi.
Nu si aici: eram pe fundul unei mari de cerneala.
Nici tacerea nu era a noptii, in care intotdeauna se aude in departare ritmul unei pompe, si poti auzi greierii si un cor de broaste, caini latrand, motoare huruind slab, tiuitul unui tantar, si din cand in cand te strapunge urletul unui sacal.
Dar aici nu eram intr-o noapte vie, palpitanda, de un purpuriu intunecat, eram incuiat in cel mai intunecat intuneric. Si tacerea tacerilor ma invaluia aici, tacerea pe care o gasesti doar pe fundul unei mari de cerneala.(...)
*
Poate ca tanti Greta, cand ea a catadixit in sfarsit sa iasa iar, stralucitoare, din acel limb, invesmantata intr-o rochie sclipitoare, s-a nelinistit ca nu ma gaseste asteptand-o in locul pe care mi-l stabilise, pe taburetul de rachita din fata camerei de proba. Fara indoiala ca s-a speriat, si fata i s-a inrosit atat de tare, ca a devenit aproape vanata. Ce s-a intamplat cu copilul? Aproape intotdeauna e un copil atat de demn de incredere si de ascultator, un copil foarte prudent, deloc intreprinzator, nici macar foarte curajos.
Trebuie sa ne inchipuim ca la inceput tanti Greta a incercat sa ma gaseasca singura: poate ca isi inchipuia ca baiatul a asteptat si a tot asteptat, pana ce s-a plicitisit si acum se pare ca se joaca de-a v-ati ascunselea cu ea, ca sa o pedepseasca pentru ca a lipsit atat de mult. Poate ca secatura asta mica se ascunde aici, in spatele rafturilor? Nu? Sau aici, printre mantouri? Poate ca sta si se uita la manechinele de ceara ale unor fete pe jumatate dezbracate? Poate ca se uita la lumea de afara prin vitrina magazinului? Sau pur si simplu a gasit singur closetul? Sau un robinet, ca sa bea un pic de apa? Un baiat istet, pe care te poti baza, fara indoiala, numai ca un pic cu capul in nori, zapacit, pierdut in tot soiul de visuri cu ochii deschisi, vesnic pierzandu-se in tot felul de povesti pe care i le spun eu sau pe care si le spune singur. Poate ca a iesit totusi pe strada? Speriat ca poate am uitat de el, incercand sa gaseasca singur drumul spre casa? Si daca a aparut un necunoscut si a intins mana spre el si i-a promis tot felul de lucruri minunate? Si daca baiatul s-a lasat ademenit? Si a plecat? Cu un strain?
Pe masura ce ii crestea nelinistea, tanti Greta n-a mai rosit, ci s-a albit toata si a inceput sa tremure, ca si cum ar fi racit. In cele din urma cu siguranta ca a ridicat vocea, a izbucnit in plans, si toata lumea din magazin, vanzatori si clienti, de-a valma, i-au sarit in ajutor si au pornit sa ma caute. Probabil ca m-au strigat pe nume, au cercetat aleile labirintice ale magazinului, au cautat degeaba pe toate cararile padurii. Si pentru ca se pare ca era un magazin arabesc, ne putem inchipui ca palcuri de copii doar un pic mai mari ca mine au fost chemate si trimise ici si colo sa ma caute prin cartier, pe stradutele inguste, in puturi, in crangul de maslini din apropiere, in curtea moscheii, pe pajistea caprelor de pe coasta dealului, in pasajele care duceau in bazar.
Imi amintesc ca nu am strigat acolo, in intunericul deplin. N-am scos nici un sunet. N-am incercat sa zgaltai usa incuiata sau sa bubui in ea cu pumnisorii mei, poate din cauza ca inca mai tremuram de teama ca vrajitoarea cu chipul vulpii ucise inca mai amusina pe acolo dupa mine. Imi amintesc ca teama a fost inlocuita acolo, pe fundul tacutei mari de cerneala, de o blandete ciudata: a fi acolo era un pic ca si cum m-as fi cuibarit la caldura langa mama sub o patura de iarna, in vreme ce rafale de vant rece ating geamurile pe dinafara. Si un pic ca si cum m-as fi prefacut ca sunt un copil surd si orb. Si un pic ca si cum m-as fi eliberat de ei toti. Deplin.
Speram sa ma gaseasca in curand si sa ma scoata de acolo. Dar numai in curand, nu imediat.
Aveam acolo chiar si un obiect mic, solid, un fel de melc rotund de metal, neted si placut la pipait. Imi incapea perfect in palma si degetele mele vibrau cand se inchideau in jurul lui, il pipaiau, il dezmierdau, se strangeau un pic si se desfaceau un pic, iar uneori trageau si scoteau - doar un pic - capatul locatarului subtire si mladios dinauntru precum capul unui melc care se iteste o clipa, curios, se arcuieste intr-o parte si in alta si pe data se retrage in casuta lui.
Era o ruleta, o banda subtire si mladioasa de otel incovrigata intr-o cutie de otel. M-am distrat cu acest melc multa vreme in intuneric, il scoteam din teaca, trageam de el, il intindeam, ii dadeam drumul brusc si faceam sarpele de otel sa se napusteasca inapoi in siguranta barlogului lui cu viteza fulgerului, pana ce cutia il tragea cu totul inapoi in pantecele ei, primea toata lungimea lui si raspundea cu o usoara cutremurare finala, un clic infiorat care ii era foarte placut mainii mele ce o invaluia.
Si iarasi il scoteam din teaca si trageam, si de data asta intindeam la maximum sarpele de otel, trimitandu-l departe in adancimea spatiului intunecat, pipaind cu el ca sa aflu capatul intunericului, ascultand pocniturile articulatiilor lui delicate in vreme ce se intindea iar capul i se indeparta tot mai mult de cochilie. In cele din urma ii ingaduiam sa se intoarca acasa treptat, eliberandu-l doar un piculet si stop, alt piculet si stop, incercand sa ghicesc - pentru ca nu vedeam nimic, literalmente nimic - cat de multe pulsatii pac-pac vor mai fi pana sa aud acel tlac hotarat al blocarii finale, care insemna ca sarpele a disparut de la cap la coada inapoi in pantecul din care ii ingaduisem sa iasa.
Cum a ajuns brusc in posesia mea melcul cel bun? Nu-mi amintesc daca l-am insfacat trecand pe langa el, in calatoria de cavaler ratacitor, intr-una dintre meandrele labirintului, sau daca degetele mele au dat peste el in cusca aceea, dupa ce bolovanul fusese rostogolit inapoi ca sa astupe gura mormantului meu.
*
Intre mine si tanti Greta, povestea mortii si invierii mele din magazinul de imbracaminte arabesc nu a fost pomenita niciodata, nici macar vreo aluzie. Nici macar o ocheada complice. Poate a nadajduit ca amintirea sa se stearga cu timpul si sa ajungem amandoi sa credem ca n-a fost decat un vis urat. Poate ca a fost chiar un pic rusinata de excursiile ei extravagante prin magazinele de imbracaminte: dupa acea dimineata de iarna nu m-a mai luat niciodata complice la delict. Poate ca a reusit chiar, multumita mie, sa se vindece intrucatva de dependenta de rochii. Dupa cateva saptamani sau luni am fost luat de la tanti Greta si trimis la gradinita doamnei Pnina, pe strada Zephaniah. Dar inca vreo cativa ani am auzit slab, de departe, sunetul pianului lui tanti Greta, in amurg, un sunet staruitor, singuratic, dincolo de zgomotele strazii.
Nu a fost vis. Visele se topesc cu timpul si lasa locul altor vise, in vreme ce acea vrajitoare pitica, acel copil batran, chipul vulpii ucise, inca mai ranjeste la mine cu dinti ascutiti, printre care un incisiv de aur.
Din volumul in curs de aparitie la Editura Humanitas Fiction. Traducere de Ligia Ilin.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
