Povestea noului nume/ de Elena Ferrante

„Indiferent cine se ascunde în spatele numelui Elena Ferrante, misteriosul  pseudonim folosit de autoarea romane­lor napolitane, două lucruri sunt certe: e femeie şi ştie să descrie oraşul Napoli mai bine ca oricine. Stilul ei are fineţea unei pânze de păianjen, dar totodată o forţă a expresiei şi o magie aparte, cu care creează o întreagă lume.” – Huffington Post  

Povestea celor două prietene, Lila şi Elena, con­tinuă. Acum sunt două tinere ale căror drumuri se despart dramatic. Pe când Elena preferă să-şi continue studiile, Lila se mărită, obţinând astfel o condiţie socială şi financiară superioară originilor sale modeste, prizo­nieră însă într-o căsnicie nefericită. În ciuda căilor diferite pe care au luat-o vieţile lor, legă­tura dintre Lila şi Elena rămâne complexă şi intensă, iar sentimentele fiecăreia oscilează, pe rând, între nepăsare, dispreţ şi iubire reciprocă profundă.

Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publi­cat şase  cărţi, printre care „L’amore molesto” şi „Zilele regă­sirii mele”, descrisă ca „răvăşitoare“ de New York Times şi ecranizată de Roberto Faenza.

Ferrante transformă povestea priete­niei dintre două fete sărace – afecţiunea dintre ele, despărţirea şi apoi regăsirea lor – în tragedia mai amplă a propriu­lui lor oraş. – The New York Times

Tinereţea

1.

În primăvara anului 1966, Lila, intr-o stare de mare agitaţie, mi-a încredinţat o cutie de metal care conţinea opt caiete. A spus că nu le mai putea ţine în casă, se temea că soţul o să i le citească. Am luat cutia fără prea multe comentarii, cu excepţia câtorva aluzii ironice la prea multa sfoară cu care o legase strâns. În perioada aceea, relaţia dintre noi era foarte proastă, dar părea că numai eu o consideram aşa. Ea, în rarele dăţi când ne vedeam, nu manifesta nicio stânjeneală, era afectuoasă, nu i se întâmpla niciodată să-i scape un cuvânt ostil.

Când mi-a cerut să jur că nu voi deschide cutia din niciun motiv, am jurat. Dar cum m-am urcat în tren am desfăcut sfoara, am scos caietele şi am început să citesc. Nu era un jurnal, chiar dacă apăreau acolo întâmplări detaliate ale vieţii ei, începând cu sfârşitul claselor primare. Părea mai curând dovada unei îndârjite autodiscipline de a scrie. Erau multe descrieri: o ramură de copac, lacurile, o piatră, o frunză cu  nervurile albe, oalele din casă, diferitele piese ale maşinii de cafea, vasul cu jeratic, cărbunele şi mangalul, o hartă amănunţită a curţii, şoseaua, scheletul de fier ruginit de dincolo de lacuri, părculeţul şi biserica, tăierea vegetaţiei din spatele căii ferate, blocurile noi, casa părinţilor, uneltele folosite de tatăl şi fratele ei ca să repare încălţămintea, gesturile lor când munceau, culorile mai ales, culorile fiecărui lucru în diferite momente ale zilei. Dar nu erau doar pagini descriptive. Apăreau cuvinte izolate în dialect şi în italiană, uneori cuprinse intr-un cerc, fără comentarii. Şi exerciţii de traducere în latină şi în greacă. Şi pasaje întregi în engleză despre prăvăliile din cartier, despre mărfuri, despre căruţa plină ochi cu fructe şi legume pe care Enzo Scanno o muta de pe o stradă pe alta în fiecare zi, ţinând măgarul de căpăstru. Şi multe consideraţii despre cărţile pe care le citea, despre filmele pe care le vedea în sala preotului. Şi multe dintre ideile pe care le susţinuse în discuţiile cu Pasquale, în pălăvrăgelile noastre.

Bineînţeles, desfăşurarea nu avea continuitate, dar fiecare lucru ferecat de Lila în scris căpăta o relevanţă, astfel că nici în paginile scrise când avea unsprezece sau doisprezece ani n-am găsit niciun rând care să sune infantil.

De obicei, frazele erau de o precizie extremă, punctuaţia foarte îngrijită, caligrafia elegantă ca aceea pe care ne-o predase învăţătoarea Oliviero. Dar uneori Lila, ca şi cum un drog i-ar fi inundat venele, părea că nu face faţă ordinii pe care şi-o impusese.

Atunci totul devenea obositor, frazele căpătau un ritm foarte agitat, punctuaţia dispărea. În general, în scurt timp îşi regăsea un ritm relaxat, clar. Dar se putea întâmpla şi să se întrerupă brusc şi să umple restul paginii cu desene de copaci răsuciţi, munţi gheboşi şi fumegânzi, chipuri ameninţătoare. Pe mine m-au fascinat atât ordinea, cât şi dezordinea şi, cu cât am citit mai mult, cu atât m-am simţit mai înşelată. Cât exerciţiu era în spatele scrisorii pe care mi-o trimisese la Ischia cu ani în urmă: de aceea era atât de bine scrisă. Am pus la loc totul în cutie, promiţându-mi din nou să nu-mi mai bag nasul.

Dar am cedat repede, caietele emanau forţa de seducţie pe care Lila o răspândea în jur încă de mică. Vorbise despre cartier, rude, fraţii Solara, Stefano, fincare persoană sau lucru cu o precizie nemiloasă. Ce să spun despre libertatea pe care şi-o luase cu mine? Cu ce spuneam, cu ce gândeam, cu persoanele pe care le iubeam, chiar cu aspectul meu fizic. Fixase momente decisive pentru ea fără să-i pese de nimic şi de nimeni. Iată foarte clară plăcerea pe care o simţise când, la zece ani, scrisese povestioara aceea a ei, La fata blu. Iată cu tot atâta claritate cât suferise pentru că învăţătoarea noastră Oliviero nu binevoise să spună un singur cuvânt despre povestea aceea, ba dimpotrivă, o ignorase. Iată suferinţa şi furia pentru că eu mersesem la şcoala medie fără să-mi pese de ea, abandonand-o. Iată entuziasmul cu care învăţase să fie cizmăreasă şi sentimentul de revanşă care o incitase să creeze pantofi noi şi plăcerea de a realiza prima perece de încălţăminte împreună cu fratele ei, Rino. Iată durerea din momentul în care Fernando, tatăl ei, spusese că pantofii un erau bine făcuţi. Erau de toate în paginile acelea, dar în special ura faţă de fraţii Solara, determinarea teribilă cu care respónsese iubirea celui mai mare dintre ei, Marcello, şi momentul în care hotărâse să se logodească în schimb cu blândul Stefano Carracci, mezelarul, care din dragoste voise să cumpere prima pereche de pantofi realizată de ea, jurând că o va păstra pentru totdeauna. Ah, momentul frumos când, la cincisprezece ani, se simţise o domniţă bogată şi elegantă, la braţul logodnicului care, numai pentru că o iubea, investise mulţi bani în fabrica de încălţăminte a tatălui şi fratelui ei, fabrica de încălţăminte Cerullo. Şi câtă satisfacţie simţise: pantofii imaginaţi de ea în mare parte realizaţi, o casă în noul cartier, căsătoria la şaisprezece ani. Şi ce somptuoasă petrecere de nuntă urmase, cât se simţise de fericită. Apoi Marcello Solara, împreună cu fratele lui, Michele, apăruse în toiul petrecerii încălţat chiar cu pantofii la care soţul ei spusese că ţine mult. Soţul ei. Cu ce fel de bărbat se căsătorise? Acum, când totul se terminase, o să-şi smulgă faţa prefăcută arătandu-i-o pe cea oribil de adevărată?

Întrebări, şi faptele fără spoielile sărăciei noastre. M-am dedicate mult acelor pagini, zile şi săptămâni la rând. Le-am studiat, am ajuns să învăţ pe dinafară fragmentele care-mi plăceau, pe cele care mă entuziasmau, pe cele care mă hipnotizau, pe cele care mă umileau. În spatele firescului lor era cu siguranţă un artificiu, dar n-am ştiut să descopăr care.

În cele din urmă, intr-o seară de noiembrie, exasperată, am ieşit luând după mine cutia. Nu mai rezistam s-o simt pe Lila copleşindu-mă chiar şi acum, când eram foarte respectată, chiar şi acum, când aveam o viaţă în afara oraşului Napoli.

M-am oprit pe podul Solferino să privesc luminile filtrate de o pâclă geroasă. Am aşezat cutia pe parapet, am impins-o uşor, puţin câte puţin, până când a căzut în râu, de parcă era ea, Lila în persoană, căzând, cu gândurile ei, cuvintele, răutatea cu care reacţiona la violenţă cu violenţă, modul ei de a pune stăpânire pe mine cum făcea cu orice persoană sau lucru sau eveniment sau învăţătură cu care abia intra în contact: cărţile şi pantofii, blândeţea şi violenţa, căsătoria şi noaptea nunţii,  întoarcerea în cartier în noul rol de doamna Raffaella Carracci.

2.

Nu-mi venea să cred că Stefano, atât de amabil, atât de îndrăgostit, îi dăruise lui Marcello Solara semnul Lilei fetiţă, amprenta efortului ei asupra pantofilor pe care ea îi născocise.

Am uitat de Alfonso şi de Marisa care, aşezaţi la masă, vorbeau între ei cu ochi scânteietori. N-am mai fost atentă la râsetele mamei mele bete. Au pălit muzica, vocea cântăreţului, perechile care dansau, Antonio care ieşise pe terasă şi, copleşit de gelozie, stătea dincolo de uşa vitrată privind oraşul violaceu, marea. S-a estompat chiar şi imaginea lui Nino care tocmai părăsise sala ca un arhanghel fără vestitori. Acum o vedeam doar pe Lila care vorbea surescitat la urechea lui Stefano, ea foarte palidă în rochia de mireasă, el fără să zâmbească. Stânjeneala i se întindea de la frunte până la ochi ca o mască albicioasă de carnaval pe chipul aprins. Ce se întâmpla, ce s-ar fi întâmplat?

Prietena mea îşi trăgea soţul de braţ cu ambele mâini. Trăgea cu toată puterea şi eu, care o cunoşteam bine, simţeam că, dacă ar fi putut, i l-ar fi smuls şi ar fi traversat sala ţinându-l deasupra capului. Sângele ar fi picurat continuu pe trenă şi s-ar fi folosit de braţ ca de o măciucă sau o falcă ca să-i spargă faţa lui Marcello cu o lovitură trasă bine. Ah, da, ar fi făcut-o, iar la gândul ăsta inima îmi bătea furioasă şi gâtul mi se usca. Apoi le-ar fi scos ochii celor doi bărbaţi, le-ar fi smuls carnea de pe oasele feţei, i-ar fi muşcat. Da, da, am simţit că voiam, voiam să se întâmple asta. Sfârşitul iubirii şi al acelei petreceri insuportabile, fără îmbrăţişări intr-un pat din Amalfi. Să desfiinţăm pe dată toate lucrurile şi oamenii din cartier, să facem măcel cu ei, să fugim, eu şi Lila, să mergem să trăim departe, coborând împreună cu veselă risipire toate treptele abjecţiei, singure, în oraşe necunoscute. Mi s-a părut sfârşitul potrivit pentru ziua aceea. Dacă nimic nu ne putea salva, nici banii, nici un trup de bărbat şi nici măcar studiul, era mai bine să distrugem totul imediat. În pieptul meu am simţit cum se intensifică furia ei, o forţă care era şi nu era a mea în acelaşi timp, care m-a umplut de plăcerea de a mă pierde. Mi-am dorit ca forţa aceea să se reverse în toate direcţiile. Dar mi-am dat seama că mă şi speria.

Am înţeles abia pe urmă că ştiu să fiu în mod calm nefericită numai pentru că sunt incapabilă de reacţii violente, mă tem de ele, prefer să rămân nemişcată şi să devin ranchiunoasă. Lila nu.

Când şi-a părăsit locul, s-a ridicat cu o asemenea hotărâre, încât a zguduit masa, tacâmurile din farfuriile murdare, a răsturnat un pahar. În timp ce Stefano se grăbea mecanic să oprească limba de vin care curgea spre rochia doamnei Solara, ea a ieşit cu pas sprinten pe o uşă laterală, trăgând de rochie de fincare dată când se împiedica în ea.

M-am gândit să alerg după ea, s-o strâng de mână, să-i şoptesc hai, hai să plecăm de aici. Dar nu m-am mişcat. S-a mişcat Stefano care, după o clipă de ezitare, a ajuns-o din urmă, trecând printre perechile care dansau.

Am privit în jur. Îşi dăduseră toţi seama că ceva o contrariase pe mireasă. Dar Marcello continua să trăncănească în mod complice cu Rino, ca şi cum ar fi fost normal să aibă în picioare pantofii aceia. Nu încetau toasturile din ce în ce mai obscene ale negustorului de metale. Cei care simţeau că se află jos în ierarhia meselor şi a invitaţilor continuau cu greu să accepte situaţia. În fine, nimeni, în afară de mine, nu părea să-şi dea seama de faptul că mariajul abia celebrat – şi care ar fi trebuit să dureze până la moartea soţilor, printre mulţi copii, foarte mulţi nepoţi, bucurii şi suferinţe, nuntă de argint, nuntă de aur – pentru Lila se afla deja la sfârşit, indiferent de încercările soţului ei de a-i obţine iertarea.

3.

Faptele, pe moment, m-au dezamăgit. M-am aşezat lângă Alfonso şi Marisa, fără să fiu atentă la trăncănelile lor. Am aşteptat semnale de revoltă, dar nu s-a întâmplat nimic. Să pătrund în mintea Lilei era, ca de obicei, dificil: n-am auzit-o urlând, n-am auzit-o ameninţând. Stefano a reapărut după jumătate de oră, foarte cordial. Îşi schimbase costumul, îi dispăruse pata albicioasă de pe frunte şi din jurul ochilor. S-a învârtit printer rude şi prieteni aşteptând să-i vină şi soţia, iar când ea s-a întors în sală, nemaifiind îmbrăcată în rochie de mireasă, ci intr-un costum de călătorie, un taior albastru-pastel, cu nasturi foarte deschişi la culoare şi o pălărioară albastră, s-a dus imediat lângă ea. Lila a împărţit dulciuri copiilor, luandu-le cu o lingură de argint dintr-un bol de cristal, apoi a trecut printre mese dând bombonierele mai întâi rudelor ei, apoi rudelor lui Stefano. A ignorat întreaga familie Solara şi chiar şi pe fratele ei, Rino, care a intrebat-o cu un zâmbet neliniştit: „nu mai ţii la mine?“ Ea n-a răspuns, ci i-a dat bomboniera Pinucciei. Avea privirea absentă şi pomeţii mai proeminenţi ca de obicei. Când a venit rândul meu, mi-a întins distrată, fără nici măcar un zâmbet complice, coşul de ceramică plin cu dulciuri şi înfăşurat în tul alb.

Între timp, familia Solara se enervase din cauza impoliteţii Lilei, dar Stefano a remediat situaţia îmbrăţişându-i unul câte unul cu o expresie împăciuitoare şi murmurând: – E obosită, trebuie să aveţi răbdare.

L-a sărutat şi pe Rino pe obraji, iar cumnatul a făcut o grimasă nemulţumită şi l-am auzit spunând:

– Nu e oboseală, Ste’, aia s-a născut sucită şi-mi pare rău pentru tine.

Stefano a răspuns serios:

– Lucrurile sucite se îndreaptă.

Apoi l-am văzut alergând după soţia lui care era deja la uşă, în timp ce orchestra răspândea sunete ameţite şi mulţi se înghesuiau pentru ultimele saluturi.

Nicio întrerupere, deci, nu urma să fugim împreună pe străzile lumii. Mi i-am imaginat pe miri, frumoşi, eleganţi, urcând în decapotabilă. În scurt timp ar fi ajuns pe coasta amalfitană, intr-un hotel de lux, şi orice jignire teribilă s-ar fi transformat intr-o bosumflare uşor de înlăturat. Nicio răzgândire.

Lila se desprinsese de mine definitiv şi, mi s-a părut, pe neaşteptate. Distanţa dintre noi era intr-adevăr mai mare decât mi-aş fi imaginat. Nu doar se căsătorise, nu s-ar fi limitat să doarmă cu un bărbat în fiecare seară pentru a se supune ritualurilor conjugale. Exista ceva ce nu înţelesesem, dar care, în acel moment, mi s-a părut evident. Lila, cedând în faţa certitudinii că cine ştie ce acord de afaceri fusese pecetluit între soţul ei şi Marcello, cu efortul ei de fetiţă, recunoscuse că ţine la el mai mult decât la orice altă persoană sau alt lucru din lume. Dacă deja se dăduse bătută, dacă deja înghiţise afrontul acela, relaţia cu Stefano trebuia să fie intr-adevăr puternică. Îl iubea, îl iubea ca fetele din romanele ilustrate. I-ar fi sacrificat lui toate calităţile sale pentru tot restul vieţii şi el nici măcar nu şi-ar fi dat seama de sacrificiu. Ar fi fost înconjurat de bogăţia de sentimente, de inteligenţă, de fantezie care o caracteriza fără să ştie ce să facă cu ea, ar fi distrus-o. Eu, m-am gândit, nu sunt în stare să iubesc pe nimeni aşa, nici măcar pe Nino. Ştiu doar să-mi petrec timpul citind din cărţi. Şi m-am văzut pentru o fracţiune de secundă semănând leit cu un blid deformat în care sora mea, Elisa, dăduse de mâncare unui pisoi până când el un mai apăruse, iar blidul rămăsese gol şi prăfuit pe palier. Acela a fost momentul în care, cu un sentiment acut de anxietate, m-am convins că mersesem prea departe. Trebuie să mă întorc, mi-am spus, trebuie să fac precum Carmela, Ada, Gigliola, Lila însăşi. Să accept cartierul, să alung mândria, să pedepsesc trufia, să nu mai umilesc pe cine mă iubeşte. Când Alfonso şi Marisa au şters-o ca să ajungă la timp la întâlnirea cu Nino, am făcut un ocol mare ca s-o evit pe mama şi m-am dus lângă logodnicul meu pe terasă.

Eram îmbrăcată prea subţire, soarele apusese şi începea să fie frig. Cum m-a văzut, Antonio şi-a aprins o ţigară şi s-a prefăcut că se uită la mare.

– Să mergem, am spus.

– Du-te cu fiul lui Sarratore.

– Vreau să plec cu tine.

– Eşti o mincinoasă.

– De ce?

– Pentru că dacă ăla te voia, tu mă lăsai aici fără măcar să-mi spui pa.

Era adevărat, dar m-a enervat că o spunea atât de deschis, fără a fi atent la cuvinte. I-am şuierat:

– Dacă nu-nţelegi că stau aici cu riscul ca dintr-un moment intr-altul să vină mama şi să mă ia la palme din cauza ta, atunci înseamnă că te gândeşti doar la tine, că de mine nu-ţi pasă deloc.

El a simţit în vocea mea un strop de dialect, a observat fraza lungă, conjunctivele şi şi-a pierdut calmul. A aruncat ţigara, m-a prins de încheietură cu o forţă tot mai puţin controlată şi a urlat la mine – un urlet ferecat în gât – că el era acolo pentru mine, numai pentru mine, şi că eu îi zisesem că trebuia să stea lângă mine mereu, în biserică şi la petrecere, eu, da, şi m-ai pus să jur, a horcăit, jură, ai spus, că n-o să mă laşi niciodată singură şi atunci mi-am făcut costumul şi sunt plin de datorii la doamna Solara şi ca să-ţi fac plăcere, ca să fac cum mi-ai zis tu, n-am stat nici măcar un minut cu mama şi cu fraţii mei: şi care e recompensa, recompensa e că m-ai tratat ca pe-un rahat, ai vorbit tot timpul cu fiul poetului şi m-ai umilit în faţa tuturor prietenilor, m-ai făcut să pic prost, fiindcă pentru tine eu sunt un nimeni, fiindcă tu eşti atât de şcolită şi eu nu, fiindcă eu nu înţeleg lucrurile pe care le spui, şi e adevărat, e foarte adevărat că nu le înţeleg, dar, fir-ar a dracului de treabă, Lenù, uită-te, uită-te în ochii mei: tu crezi că îmi poţi ordona în mod autoritar, tu crezi că eu nu sunt în stare să spun de-ajuns, dar te înşeli, ştii totul, dar nu ştii că dacă acum ieşi cu mine pe uşa aia, dacă acu’ eu îţi zic bine şi plecăm, dar apoi aflu că te vezi la şcoală, şi cine ştie pe unde altundeva, cu împuţitu’ cela de Nino Sarratore, eu te omor, Lenù, te omor, şi aşa că gândeşte-te, lasă-mă aici imediat, copleşit de disperare, lasă-mă, că e mai bine pentru tine, şi între timp mă privea cu ochi roşii şi foarte mari şi rostea cuvintele deschizând mult gura, zbierandu-mi-le fără să zbiere, cu nările dilatate, foarte negre, şi pe chip cu o asemenea suferinţă, încât m-am gândit că poate-şi face rău în interior, pentru că frazele, strigate astfel în gât, în piept, dar fără să explodeze în aer, sunt ca nişte bucăţi de fier ascuţit care-i rănesc plămânii şi faringele.

Aveam, în mod nedesluşit nevoie de acea agresiune. Faptul că m-a apucat de încheietură, teama că o să mă lovească, râul acela al lui de cuvinte dureroase au sfârşit prin a mă consola, mi s-a părut că măcar el ţinea mult la mine.

– Mă doare, am şoptit.

El a slăbit încet strânsoarea, dar m-a fixat în continuare cu gura larg deschisă. Voia să-i acord importanţă şi autoritate, să mă ancorez de el. Pielea din jurul încheieturii îmi devenea vineţie.

– Ce hotărăşti? m-a întrebat.

– Vreau să stau cu tine, am răspuns, dar încruntată.

A închis gura, ochii i s-au umplut de lacrimi, a privit spre mare ca să aibă timp să şi le reţină.

După scurt timp am ieşit amândoi în stradă. Nu i-am aşteptat pe Pasquale, pe Enzo, pe fete, n-am salutat pe nimeni.

Cel mai important era să nu fim văzuţi de mama, aşa că am şters-o pe jos. Era deja întuneric. O vreme am mers unul lângă altul fără să ne atingem, apoi Antonio, cu un gest nesigur, mi-a pus un braţ în jurul umerilor. Voia să mă facă să înţeleg că aştepta să fie iertat, de parcă vinovatul ar fi fost el. Fiindcă ţinea la mine, decisese să considere că în orele pe care, sub ochii lui, seducătoare şi sedusă, le petrecusem cu Nino avusese halucinaţii.

– Ţi-am făcut o vânătaie? a întrebat, încercând să mă prindă de încheietură.

N-am răspuns. Mi-a strâns umărul cu palma deschisă, eu am avut un gest de aversiune care l-a îndemnat imediat să slăbească prinderea. A aşteptat, am aşteptat. Când a încercat să-mi transmită din nou acel semnal al lui de capitulare, mi-am trecut un braţ în jurul taliei lui.

Fragment din „Povestea noului nume” de Elena Ferrante, al doilea volum din Tetralogia Napolitană, în curs de apariţie la Editura Pandora M. Traducere din italiană de Cerasela Barbone

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels